Din ce în ce mai puține interviuri bune și foarte bune. Revistele literare au în continuare spații dedicate acestor dialoguri, nu toate sunt reușite. Fie din pricina celui care pune întrebările, fie din cauza celui care răspunde. Aproape nimeni nu mai realizează un interviu în forma clasică, sub forma unui dialog față-în-față, înregistrat și ulterior transcris (ceea ce necesită muncă de editare). Timpul este principalul motiv pentru care mai toate interviurile se transformă într-un fel de epistolar – cineva trimite întrebările (pe rând sau toate în același timp) și celălalt răspunde. Am citit sute de interviuri din care nu am reținut nicio idee notabilă, le-am uitat imediat ce le-am lecturat, din altele am aflat ceva nou; sunt foarte puține dialogurile care m-au provocat să caut, să explorez, să merg pe firul unei idei, să-mi completez imaginea despre cel intervievat sau să explorez o direcție nouă de cercetare.
În cele ce urmează veți citi patru fragmente din patru interviuri foarte diferite, din toate punctele de vedere. Fragmentele nu sunt alese întâmplător, o să vă dați repede seama și de motivele care fundamentează alegerile; sunt patru tipuri de interviuri, care ar putea servi drept exemple ilustrative pentru un student la jurnalism. Nu comentez calitatea dialogurilor, vă las pe voi să o faceți, dar ar fi bine să citiți integral interviurile din care au fost realizate selecțiile. Graba nu e deloc prietenă cu obiectivitatea și luciditatea.
***
Despre un roman și un scriitor din perspectiva traducătorului
Despre Rareș Moldovan știu că Mircea Mihăieș are numai cuvinte de laudă. Să traduci Ulise cere o combinație unică de știință, nebunie și curaj. Cred că Rareș Moldovan e în posesia combinației optime, veți citi interviul și, cine știe, poate veți avea curajul să citiți și Joyce.
*
„Em. G.-P.: Mărturisesc că mi-a plăcut teribil secvența „Sirenele”, cu nenumăratele ei cuvinte-valiză, ruperi de ritm, schimbări ale registrului etc., o adevărată demonstrație de virtuozitate. Cum româna are altă sonoritate, bănuiesc că a trebuit să imaginezi o nouă orchestrație a textului în traducere. (Că doar nu vei fi tras cu urechea la personajele lui I.L. Caragiale din Schițe, și ele bune de gură.) Care-i contribuția „originală” a lui Rareș Moldovan la Ulise, versiunea 2023, și cât de „legat pe mâini” s-a simțit pe durata tălmăcirii?
R.M.: Mă bucur că ți-a plăcut. „Sirenele” a fost unul dintre episoadele cele mai dificile. Este și primul episod absolut radical din Ulise, care l-a alarmat până și pe Ezra Pound într-atât încât i-a scris lui Joyce, implorându-l să revină la „stilul inițial”. Experiența mea cu „Sirenele” a fost următoarea: trebuie că aveam urechile înfundate cu ceară, pentru că pur și simplu nu le-am auzit la prima trecere cântecul, producând o variantă cam afonă, după ureche înfundată. O variantă mult mai cuminte, coerentă, inteligibilă, care mi se părea OK. Aici a intervenit cu auzul ei joycean absolut Erika Mihálycsa, cea care a îngrijit în cel mai concret sens traducerea, având mare grijă să o îndrepte în direcția bună atunci când o lua razna. Erika mi-a scris: „nu e bine, trebuie refăcut episodul”, dându-mi și argumentele, moment în care dopurile de ceară s-au topit și am văzut ce făcusem. Nu era bine, trebuia refăcut. Ceea ce am refăcut, asigurat că e OK să fiu mult mai liber și mai puțin crispat să asigur înțelegerea textului, este o versiune mai ruptă, mai experimentală, mai curajoasă, cu simț (chiar dacă eu sunt cel care o spune) atât pentru ritmul cât și pentru sonoritatea originalului. Recitind din „Sirene” acum, pentru interviu, să văd cum mi se pare, sunt mulțumit. Am tras, firește, cu urechea destupată, la Caragiale – limba modernității noastre urbane incipiente – pe care am lăsat-o să sune pe ici pe colo și anume prin punctele esențiale.
Traducătorul e un prizonier liber; iată un oximoron cam „moronic”, dar verificabil. Nu ești legat de mâini, dar te-ai legat la cap. Din fericire, Ulise oferă nenumărate ocazii pentru a-ți lua libertăți. De altfel, Joyce dorea ca traducătorii săi să fie curajoși, să-și ia riscuri, să violenteze structurile stătute ale limbii literare țintă, așa cum o făcuse el în original. Am exploatat aceste libertăți ori de cât ori am putut, inventând nume, alte jocuri de cuvinte, traducând „în compensație”, excavând cuvinte din subsoluri întunecate ale limbii române prin care arareori mai calcă picior de traducător. Libertatea explodează pe spații mici de originalitate, ăsta e jocul. L-am jucat cum m-am priceput mai bine.”
(Ulise e un roman democratic…, Em. Galaicu-Păun în dialog cu Rareș Moldovan, Revista Vatra, 3-4, 2024)
***
Ierusalimul, orașul subteran
Despre Ierusalim din perspectiva unui jurnalist și scriitor, care iubește atât de mult arheologia, încât a ajuns să scrie articole pentru reviste de specialitate. Interviul e plin de informații, dens în detalii și cred că are toate șansele să vă determine să căutați cartea.
*
„De ce sub Ierusalim au săpat mai ales evreii și creștinii și foarte, foarte puțin arabii?
Aceasta este o întrebare foarte bună; de fapt, este foarte, foarte important să înțelegem tensiunile care există astăzi în Ierusalim, în întreg Israelul și în teritoriile palestiniene ca întreg. Așadar, în anii 1860, primii europeni au sosit pentru a săpa în Ierusalim. Căutau rămășițe din vremurile biblice. Căutau dovezi că Biblia era corectă, că era literalmente adevărată. Aceștia erau creștini, iar mai târziu au sosit și evreii care doreau ceva similar; mai ales evreii europeni, cei care au sosit dorind să sape sub Ierusalim, pentru că îl considerau ca fiind moștenirea lor directă, nu a creștinilor. Pe de altă parte, atât arabii, cât și musulmanii, cât și evreii, care trăiau în Ierusalim, adică oameni care vorbeau cu toții araba, oameni de-ai locului, care trăiau efectiv acolo, nu înțelegeau de ce acești străini veneau să sape.
Nu aveau niciun sens pentru ei aceste săpături; cineva mi-a spus chiar recent că nu avea niciun sens ca arabii musulmani să sape. „Moștenirea voastră, moștenirea voastră culturală este deasupra solului“. Este moscheea ta, este cartierul tău, este vechea madrasa, este un patrimoniu viu. Nu este ceva după care trebuie săpat atât de departe. Așadar, acesta este motivul pentru care există o asemenea diferență între atitudinea pe care o au cei de-ai locului – și arabii, și musulmanii și creștinii – cu Ierusalimul subteran, spre deosebire de evreii și creștinii europeni.”
(Andrew Lawler, Istoria și lumea subterană a Ierusalimului?, interviu realizat de Cristian Pătrășconiu, România Literară, 16, 12 aprilie 2024)
***
Jurnalismul de investigație transformat într-un demers de cercetare autentic
Echipa Muzeului Abandonului mi-e binecunoscută, știu despre eforturile acesteia încă dininte de a căpăta formele actuale, ale unui muzeu virtual, cu secțiuni și informații care pot șoca pe orice amator de istorie contemporană. Ana-Maria Sandu face interviul cu două dintre inițiatoarele proiectului cu speranța că vor fi cât mai mulți cei care vor sprijini acest proiect pe viitor.
*
„Sînteți o echipă de jurnaliști, cercetători, care ați plecat în căutarea poveștilor despre abandon. Cum se vede azi această hartă a tristeții din istoria noastră recentă?
I.C.: Ca un uriaș orfelinat cu sute de mii de copii pierduți în întunericul abandonului și niciodată pomeniți. La 30 de ani de la căderea regimului comunist nu putem spune cu exactitate numărul copiilor care au trecut prin sistemul de protecție și nici numărul exact al clădirilor care i-au găzduit. Se vede ca un monument de nepăsare a autorităților, cu participarea noastră a tuturor ca martori contemporani și vii ai acestui fenomen. Se mai vede ca o stare de urgență ca în fața unui fenomen traumatic colectiv, care trebuie documentat pentru a avea o șansă la vindecare. În lipsa documentării oficiale, pare că nimic din tot ce am decoperit noi în acești ani în arhivele organizațiilor de intervenție umanitară nu s-a întîmplat niciodată și zecile de mii de copii care ne privesc din fotografiile acestor arhive nu au existat niciodată. Pentru noi a devenit o responsabilitate să dezvăluim această hartă a tristeții din istoria noastră recentă, pentru a face pace cu trecutul și pentru ca aceste generații de copii, supraviețuitori ai sistemului care trebuia să-i crească și să-i protejeze, să se simtă văzuți. Le datorăm recunoașterea traumei prin care au trecut cu suportul tacit al nostru, al tuturor.
Ce ar trebui să știe un tînăr vizitator care intră prima dată în această arhivă?
Oana DRĂGULINESCU: Muzeul e construit în așa fel încît să te ghideze blînd, indiferent de vîrsta sau nivelul tău de cunoaștere. Încercăm să mediem cît este posibil impactul emoțional, în așa fel încît să poți pleca din interacțiunea cu muzeul cu o informație valoroasă, care să nu te afecteze emoțional în mod dramatic. Această mediere o facem prin a încadra în categoria arhivei private (accesibilă doar la cerere) imaginile foarte dure sau prin a obtura părți de imagine. Găsești pe platformă deopotrivă mici și mari istorii, personale și generale, în așa fel încît să poți intra în arhivă fără pregătiri anterioare. Din păcate, însă, nu doar tinerii știu puține despre acest subiect, ci și cei de vîrstă mai înaintată, care în mod normal ar fi trebuit să fie mai informați pe tema abandonului copiilor în anii comunismului.
În lipsa înțelegerii, recunoașterii și vindecării colective, transmitem această traumă generațiilor următoare, ea devenind o parte fundamentală din identitatea lor, deși nu i-au fost martori. Tinerii și copiii care explorează astăzi Muzeul Abandonului nu fac parte în mod direct din narațiunea acestei suferințe produse în instituțiile de protecție din România. Dar pentru că nu au existat încă recunoaștere, scuze și vindecare la nivelul profund al societății, ducem această poveste ascunsă cu noi, ca pe o fantomă, și o transmitem mai departe, fără să o înțelegem.”
(„Copiii abandonați erau recuperabili, parțial recuperabili și irecuperabili” – interviu cu Ioana CĂLINESCU și Oana DRĂGULINESCU, fondatoarele Muzeului Abandonului realizat de Ana-Maria Sandu pentru Dilema, 18 aprilie 2024)
***
Interviul ca o intersecție
Dacă citiți interviul integral, veți înțelege și de ce am ajuns la această „etichetă”. Îl citesc pe Andrei Dósa de niște ani, îi cunosc și traducerile, citind interviul am rămas cu senzația unui gol care se cere umplut. Oare de ce?
credit foto Sabina Costinel
*
Ești maghiar și limba ta maternă este maghiara, chiar traduci în română autori din Ungaria. Cu toate astea, scrii doar în română. De ce?
Azi-mîine se fac 20 de ani de cînd nu mai scriu în limba maternă. Limba maghiară nu-mi mai oferă aceeași siguranță și ușurință în exprimare pe care mi le oferă limba română. Maghiara (vorbită) a rămas pentru mine o limbă a adverbelor de timp și de loc, a verbelor și a indicațiilor simple, o formă mai primitivă de exprimare, cu toate astea foarte apropiată sufletului meu, poate și pentru că cel mai mult o vorbesc cu fiul meu. O limbă jucăușă, lipsită de sofisticării.
Mi-ai putea menționa niște poeți maghiari cu a căror poezie (sau mod de a scrie) te identifici?
Îmi plac foarte mult Parti Nagy Lajos, György Petri și Szilárd Borbély, pe ultimii doi i-am și tradus. Dintre cei tineri, îmi plac mult Kali Ágnes, Benji Horváth și Anna Terék.
Există lucruri care te așteptai să fie mai grele, în procesul tău de creație, decît sînt?
Mă așteptam să fie greu să scrii proză, însă nu mă așteptam să fie atît de greu să te îndepărtezi de propriile experiențe și să intri în pielea unor personaje care, aparent, nu au nimic în comun cu tine. Cea mai mare provocare a fost să scriu despre Mişcarea de Tineret 64 de Comitate, organizația de extremă-dreapta din Transilvania, în romanul Multă forță și un dram de gingășie. Nu știam mare lucru despre ei, așa că a trebuit să mă documentez destul de serios. Există scriitori care reușesc să scrie toată viața despre deșert și Legiunea Străină, cu toate că n-au petrecut mai mult de cîteva zile pe pămîntul Africii. Mie mi-e greu să scriu chiar și despre România, în care trăiesc de cînd mă știu.
(„Cînd scriu, sînt proprietarul subtil al unor teritorii neîngrădite”, Laura Mușat în dialog cu Andrei Dósa, Observator Cultural, Nr. 1204, 18.04.2024)
