Îmi cad ochii pe o fotografie de la Bookfest Timișoara; e de la o lansare de carte, autorul volumului care face obiectul evenimentului stă într-o poziție de smerenie amestecată cu o tristețe greu de cuprins în cuvinte. O resemnare amestecată cu revoltă, un amestec greu de dominat, având în vedere momentul în sine. Când am aflat vestea morții lui Nicolae Manolescu imaginea aceasta mi-a apărut instantaneu în minte și atunci am decodat cu adevărat mesajul. Autorul știa că vămile văzduhului stau să se deschidă pentru marele critic și istoric literar român, creator de școală (și de canon, ar spune unii) și revolta era născută din imposibilitatea de a-i fi alături celui de care-l lega o lungă, frumoasă și unică prietenie. N-am să spun numele autorului, din respect pentru durerea pe care are nevoie să și-o trăiască în liniște și departe de furia lumii dezlănțuite.
Ce a urmat după răspândirea veștii morții academicianului Nicolae Manolescu mi-a confirmat presupoziția; vor urma zile (și luni) de atacuri resentimentare, de valuri de ură scăpată de sub controlul minții și vom asista la jocuri pentru putere care vor întrece în grosolănie pe cele politice. În anul alegerilor electorale, iată că breasla scriitorilor este pusă în fața unui test: să-și aleagă reprezentanții pentru următorii ani. Nu știm cine vor fi, dar știu sigur că nu vor fi reprezentativi, sau nu atât de reprezentativi pe cât a fost Nicolae Manolescu. Am citit zeci de mesaje în ultimele ore, scrise de oameni care l-au cunoscut personal sau nu, foști studenți, scriitori și critici din diferite generații, simpli cititori sau oameni pentru care un text critic încă mai are relevanță. Concluzia se impune de la sine: intrarea în etrnitate e testul cel mai dificil pe care îl avem de dat noi, oamenii.
***
Între ridicol și dizgrația totală
Când citești mesaje ca cel scris de Claudiu Komartin te întrebi, sincer, dacă autorul era sub influența alcoolului sau pradă unor resentimente scăpate de sub control. Nici cel al lui Cristian Fulaș nu e departe de vidul creat de lipsa unui elementar bun simț: la moartea unui om corbii n-apar decât dacă sunt chemați de suflete meschine ca ale celor doi.
„În seara asta înțeleg
cum s-au simțit spaniolii
pe 20 noiembrie 1975.”
(Claudiu Komartin, postare pe Facebook, 23 martie 2024)
*
<<Un citat cât o lume literară din Marquez, Toamna patriarhului – cartea preferată a oricărui gropar cât de cât talentat:
„La sfârșitul săptămânii, vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidențial, distruseră cu ciocul plasele de la ferestre și răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru, iar în zorii zilei de luni orașul se deșteptă din letargia-i de veacuri la adierea unei brize călduțe și gingașe, ce aducea un iz de mort important și de putredă grandoare.”>> (Cristian Fulaș, postare pe Facebook, 24 martie 2024)
***
Cum să te convingi că tăcerea e de aur
Oameni care nu i-au citit cărțile, care nu l-au cunoscut direct, dar care simt nevoia să spună ceva despre cel plecat spre alte zări. Citindu-le mesajele, te convingi, a nu știu câta oară, că tăcerea e de aur, iar zgomotul mulțimii nu face altceva decât să-i crească valoarea.
*
„Dumnezeu l-a iertat, luându-l la El, înainte să îl iertăm noi.
Nicolae Manolescu a fost un critic literar-simbol al acestor vremuri, care s-a priceput să mimeze perfect interesul pentru literatură. Tot ce l-a interesat, în fapt, a fost să fie masculul alfa care împarte prada (banii de la guvern, jumătățile de pensii și indemnizațiile de merit) și premiile literare naționale, pervertind ierarhia valorilor, mai mult decât suportă orice minim spirit critic.
A promovat scriitori mediocri și chiar scriitori care nu sunt scriitori. Iar asta i-a ieșit, vreme de nouăsprezece ani bătuți pe muche, până in ultimul moment.
A mimat, de asemenea cordialitatea față de scriitori, pe care i-a urât, de fapt, nu știu de ce, poate din pricina unor frustrări, și, mai ales, i-a urât pe acei scriitori care păreau că îi umbresc imaginea și îi primejduiesc poziția și privilegiile, drept care, să-i dăm cezarului ce e al cezarului: Nicolae Manolescu nu s-a sfiit să calce pe cadavre. A fost cel mai longeviv președinte al Uniunii Scriitorilor și singurul care a dat afară din Uniune în jur de treizeci de scriitori, iar în urma acestor abuzuri, alți scriitori si-au dat demisia.
A fost singurul președinte al Uniunii care a știut să exploateze la maxim slăbiciunile scriitorilor români dispuși să-și vândă sufletul pe un sandviș, așa încât nu-l putem învinui mai mult decât pe acei scriitorii care au făcut compromisuri și pe literatura lor de toată jalea.
Să-i fie țărâna ușoară!” (Radu Aldulescu, postare pe Facebook, 24 martie 2024)
*
“NICOLAE MANOLESCU
mi-a fost, ca să zic așa, șef ideologic în consiliul IICCMER. Mi-a dat dreptate însă mereu. Îmi aduc aminte de o discuție cu el, la Uniunea Scriitorilor, când, la final, a exclamat: Dumneata ești mai inteligent decât Guvernul! Eu: Ah, nici nu este greu! Asta i-a plăcut foarte mult încât, la prânz, a plătit ca boierul (și nu a fost puțin). În rest, ca cititor de rând al criticii lui literare, ce pot spune este că România pierde o mare figură. Nu am înțeles nici azi de ce a avut o vagă, elegantă, repulsie față de un om om pe care eu l-am iubit fără limită: Alex. Ștefănescu. Să fi fost invidia, superbia, nu știu, În orice caz, în mai puțin de câteva luni, iată!, sunt reuniți dincolo. Ce au a își spune, nu vreau să știu. Eu rețin, vizitator al prezentului, că Manolescu a fost cu adevărat mare, dar cu nimic mai mare decât cei pe care istoria literară i-a reținut. Pe scurt, a împărțit bilete. Mi-a dat și mie unul, scriind despre „Jurnalul cu Petre Țuțea”, asemeni lui Alex, cuvinte cu care nu mă laud, dar care mă reprezintă.
Dumnezeu să îl ierte și breasla scriitorilor să o inspire în continuare!” (Radu Preda, postare pe Facebook, 23 martie 2024)
colaj realizat de Dinu Lazăr
***
Domnului profesor, la despărțire
Nu există recunoaștere mai mare pentru un om decât aceea de a-i fi apreciate meritele de profesor. Într-o țară în care profesorul a căzut într-o dizgrație cu consecințe greu de anticipat, să citești mesaje de adio în care este invocat Profesorul e mai mult decât un semn al valorii intrinseci a personalității celui plecat în lumea umbrelor. Mesajele foștilor studenți, astăzi critici, scriitori sau profesori cu autoritate scot în evidență câteva lucruri: Nicolae Manolescu a creat o școală, o instituție autonomă care a dat, la rândul ei, alte câteva nume sonore în domeniu. În al doilea rând, mi-am dat seama, mai mult ca niciodată, că foarte puțini oameni mai reușesc să înțeleagă rostul unui critic (literar). Nu te războiești cu un critic, nu ieși cu el la masă și nu cultivi prietenia cu acesta doar pentru a avea parte de o cronică bună (sau bine scrisă, dar câți mai fac diferența dintre un text bun și unul bine scris?). Criticul are nevoie de independență ca de aer, are nevoie de timp ca să înțeleagă niște resorturi și ca să câștige perspectiva atât de necesară unei analize pertinente, cu atât mai mult când în cauză e un fenomen literar, nu un scriitor sau opera acestuia. De asemenea, criticul are voie să greșească, deși în cazul lui nu e vorba de eroare, cât de perspectivă personală, una pe care nu trebuie întotdeauna să o justifice, pentru că atunci și-ar devoala niște surse și mecanisme de gândire care țin de laboratorul ideatic, nu de produsul finit. Nu în ultimul rând, nu vii în întâmpinarea criticului, ci el vine în întâmpinarea ta, a celui care are nevoie de o privire obiectivă, din afară; așa se justifică utilitatea cronicilor negative, a celor care punctează aspectele nereușite, altfel nu se îndreaptă nimic.
Când pleacă un profesor, lumea construită de el îi supraviețuiește, cu o singură (și fundamentală) condiție: temelia să fie solidă. Nicolae Manolescu a lăsat în urmă nu o lume, ci o școală, adică mai multe lumi posibile. Din mesajele foștilor studenți realizezi importanța unui astfel de reper; un om care n-a căutat să fie apreciat, dar a construit, temeinic, cu multă răbdare și care a văzut valoarea acolo unde nimeni n-a căutat-o. Vor mai fi multe mesaje, se vor scrie cărți despre marele critic și istoric, dar cele scrise la cald, în primele ore de la plecarea spre alte zări sunt cele mai importante și mai pline de sens.
*
<<În primăvara lui 1997 am ales să dau admiterea la Literele bucureștene pentru a-i fi student lui Nicolae Manolescu (pe care-l citeam și urmăream la ProTV moderînd „Profesiunea mea, cultura!”), în toamna lui 2000 debutam în România literară, în toamna lui 2002 accepta să-mi coordoneze doctoratul și deveneam preparatorul său la cursul de literatura română modernă de la Litere, în vara lui 2004 alcătuiam împreună antologia “Ochi de urs și alte povestiri” de Mihail Sadoveanu pentru Editura Polirom, iar în vara lui 2013 primeam din mîinile sale Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Vreme de 20 de ani a fost ghidul meu.
Drum bun, domnule profesor!>> (Marius Chivu, postare pe Facebook, 23 martie 2024)
foto din arhiva Doina Uricariu
*
“NICOLAE MANOLESCU
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe Nicolae Manolescu, criticul literar, eseistul și istoricul literar cel mai talentat și strălucit, nu doar în generația sa, dar lipsit de răbdarea pe care o presupune construcția istoriilor literare. întâmplarea face să mă fi gândit chiar ieri la Nicolae Manolescu și, ciudat, să-mi amintesc scene cu faleza de lângă Vila Scriitorilor de la Neptun. Eram în vacanță mulți scriitori din generația șaptezecistă, ne despărțea un deceniu și uneori mai puțin de vârsta criticului pe care mai tinerele poetese care nu-l citiseră, doar îl priviseră, îl socoteau un Alain Delon al criticii românești.
Generația mea a fost poate ultima care nu a știut să-și aleagă un critic literar pentru vagoanele individuale însetate de glorie și viteza cu care o poți atinge. Nu am știut să-l cultivăm pe marele critic, așa cum o vor face activ, poate chiar sufocant, cei veniți la câțiva anișori după noi, optzeciștii, toți cei care au făcut parte din Cenaclul de Luni, prin care Nicolae Manolescu a creat Junimea cea nouă, modernă. Va rămâne un capitol incontestabil din moștenirea lăsată literaturii române din ultimul veac.
L-am prețuit în anii aceia mulți dar fără să ne apropiem de critic, așteptându-i verdictul, judecata de valoare, fără să-l gratulăm și tămâiem, cum se poartă. Poți prețui și admira fără să vrei să fii răsplătit pentru asta.
Când am condus grupul meu de edituri, i-am reeditat aproape toate cărțile, le-am redactat atent, așa că am putut parcurge un traseu al cărui potențial era enorm și m-am putut bucura de încercarea unei estetici și ahitecturi a romanului, inspirată de ordinele ionic, doric, corintic. Nicolae Manolescu a fost printre puțini critici literari care a apropiat lectura literaturii de artă, de alte arte.
Am avut multe lansări de carte unde a vorbit cu strălucirea discursului neofilită de plictiseala actelor împlinite din obligație. Promoția mea nu a știut să-l cultive pe Nicolae Manolescu, lăsând spațiu larg urmașilor imediați s-o facă.
Dar l-am citit și disecat, i-am dăruit respectul cu adevărat real al scriitorilor care-și păstrează distanța față de critici, autorități și funcționari culturali, La ce ar sluji să trăiești având drept toiag o captatio benevolentiae.
Am multe amintiri legate de cărți cu marele critic. Ultima oară, Nicolae Manolescu a vorbit despre o carte a mea, când am avut lansarea volumului Inima axonometrică, la Teatrul Național din București, unde au vorbit de asemenea scriitorii Al. Paleologu și Mihai Șora. Comentariul a fost ca o fântână arteziană, care ar fi luat altor critici un timp nemăsurat de proiectare și transcriere. Profesorul Nicolae Manolescu a făcut parte din comisia în fața căreia mi-am susținut teza de doctorat, Nichita Stănescu, Lirismul paradoxal, alături de Profesorul Paul Cornea, conducătoul științific fiind Profesorul Eugen Negrici. Minimalismul lui Nichita Stănescu din ultimele volume nu mai era pe gustul criticului care va amenda mai puțin acest plan inclinat, când va fi folosit de optzeciști ori confrații mai apropiați.
Înainte să aflu vestea morții, ce se întrezărea, am revăzut portretul criticului la tinerețe, al cărui potențial și talent nu l-au avut alții, în zbaterea aceea în care unii nu încap de alții până ce nu mai sunt.
Dumnezeu să- ierte și să-l odihnească!
Condoleanțe fiului și fiicei și soției Irina Horea!”
(Doina Uricariu, postare pe Facebook, 23 martie 2024)
În fotografie: Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, alături de Varujan Vosganian, vicepreședinte al aceluiași for, în cursul ședinței din 15 martie a.c.
*
*
<<A murit Nicolae Manolescu. Dincolo de ce vor zice unii sau alții, ne-a fost profesor multora dintre noi, ne-a dat niște cărți pe care le citim încă (și le citesc și elevii noștri!) și ne-a dat, ani de zile, o revistă solidă, credibilă, vie. Îmi amintesc cu plăcere de câteva ședințe de redacție ale “României literare”, când aveam douăzeci și ceva de ani, prezidate de „domnul profesor”, carismatic și jovial, dar ferm și lucid. Așa mi-l voi aduce aminte mereu. Dumnezeu să-l ierte!>> (Florina Pîrjol, postare pe Facebook, 23 martie 2024)
*
<<Imediat după ce am postat textul precedent pe fb mi-au apărut vești siderante. Prima dată n-am înțeles. A doua oară nu mi-a venit să cred. În cele din urmă am realizat: a murit Nicolae Manolescu.
A spune că s-a prăbușit, brutal și pe neașteptate, o lume, o istorie critică a literaturii române, e prea slab. Dar de data asta e adevărat.
Credeam (ce iluzie…) că va prinde 90 și chiar suta: atît era de prezent intelectual, de atent la prezent și viitor; i-am simțit îngrijorarea cu privire la viitorul criticii noastre literare – viitor care nu sună, într-adevăr, încurajator. Simțea că a venit momentul împăcării cu „tinerii” și al transmiterii ștafetei. Și-ar fi dorit ca fiii rătăcitori (între care și eu) să se întoarcă la acel fel de a face critică în care credea. Recunosc: i-am dat unele speranțe („Dea Domnul!” – mi-a spus, sceptic), amînînd însă sine die: pentru mine, instituția cronicii literare, așa cum o știam, murise deja. Acum, a murit și cel mai important cronicar literar din istoria literaturii române. La 84 de ani, mintea îi rămăsese la fel de vie ca întotdeauna; inima, în schimb, l-a trădat.
Am avut, de-a lungul timpului, relații complicate, simetric inverse celor cu congenerul și competitorul său Eugen Simion, și el de curînd dispărut. Multă vreme, am fost apropiați; s-a numărat prin profesorii mei (cum altfel?) favoriți, chiar dacă nu l-am luat în serios ca om politic, mi-a condus disertația la Studii Aprofundate, m-a publicat la România literară din 1998; mi-a fost referent la presusținerea doctoratului; prin 2008, i-am taxat dur „Istoria critică…” Fără supărare. Am revenit la Romlit. Pe urmă iar am plecat… Apoi – de prin 2015 – relațiile au devenit opuse, ca să nu zic mai mult, din motive pe care nu vreau să mi le amintesc. În ultima vreme însă am început să ne reconciliem: am înțeles amîndoi că ceea ce ne apropie e mai important – cele bune s-au adunat, cele rele, între timp, s-au spălat… A și scris, „balansat”, despre ultima mea carte, pe care i-am trimis-o cu dedicație, spera să revin la cronica literară, nu mai îmi purta pică nici pentru felul în care am comentat, cîndva, „Istoria critică…”: „Ai avut dreptate, pînă la urmă – era dreptul tău”. La rîndul meu, i-am mulțumit pentru felul în care mi-a comentat cartea – „așa cum trebuie să fie un text critic, nuanțat, nu unilateral”. Ultimele noastre întîlniri la Academie și Uniune (de unde totuși nu mă dăduse afară…) au fost amicale. Dar chiar dacă n-ar fi fost, prețuirea mea pentru cel care a definit critica literară postbelică din România ar fi rămas aceeași: enormă. Inclusiv în momentele cele mai proaste ale relațiilor noastre, cărțile sale mi-au rămas aproape (cea despre Sadoveanu e de căpătîi), ca și modul său de a face critică literară, liber, subtil-dezinvolt, curajos și cu IQ ridicat, făcînd mereu diferența.
Încă încerc să mă obișnuiesc cu ideea. Poate mi s-a părut, poate am avut o halucinație.
Cred de fapt că, „fiu rătăcitor”, am fost mai aproape de el decît îmi imaginam. Și instinctiv, am simțit nevoia să iau distanță de teamă că „la umbra marilor copaci nu crește iarbă.” Lider și combatant prin vocație, a vrut să rămînă, pînă la sfîrșit, în furtună, la cîrma instituției literaturii române (ce-a mai rămas din ea): la România literară, și la Uniunea Scriitorilor, într-o lume pentru care autoritatea critică nu mai există, a cărei schimbare îl neliniștea și cu care nu era de acord. Ce se va alege din lumea pe care a păstorit-o atîtea decenii, vom vedea. Va trebui să învățăm să trăim în absența lui Nicolae Manolescu. Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Rămas bun, domnule Profesor. Rostul spiritului critic în care ați crezut merită apărat, orice ar fi.>> (Paul Cernat, postare pe Facebook, 23 martie 2024)
***
Nimic altceva de spus
“S-a stins din viață Nicolae Manolescu, cel mai important critic și istoric literar român de după Al Doilea Război Mondial. Dumnezeu să-l odihnească!” (Mircea Mihăieș, 23 martie 2024)
