Cât, cum și când să proslăvești – lecții de asumat

Prolog

De data aceasta prologul e chiar din domeniul teatrului. Din câte cronici și texte despre spectacolele și festivalurile teatrale ale anului trecut am citit, cel scris de Roxana Croitoru este singurul care face o trecere în revistă, fie și pe scurt, a celor mai importante spectacole jucate în cadrul celebrului festival UTE organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Un festival care n-are deloc parte de vizibilitatea pe care o merită în spațiul editorial românesc; știu mare parte din cauzele pentru care situația nu e deloc în favoarea trupei și teatrului clujene, dar tot nu pot justifica inapetența cronicarilor și jurnaliștilor în ceea ce privește reflectarea critică a spectacolelor invitate în cadrul festivalului o dată la doi ani. Roxana Croitoru – cronicar teatral cu state vechi – face dreptate în acest sens și scrie în numărul din februarie al revistei Apostrof despre câteva din spectacolele ediției 2023 a festivalului Interferențe; fiindcă în articol sunt referiri și la FNT e util să citiți articolul integral, pentru a înțelege cu adevărat dimensiunea festivalului de la Cluj.

<<A 20-a ediţie a Festivalului Teatrelor Europene s-a desfăşurat sub semnul a două aniversări, 230 de ani de la înfiinţarea Teatrului Maghiar din Cluj şi 15 ani de la înfiinţarea sălii Studio.

Titlul Festivalului UTE a fost Festival pe timp de război, titlu al acestor timpuri zbuciumate pe întreaga planetă, pe care se desfăşoară peste treizeci de războaie şi noi conflicte ameninţă să izbucnească atât de aproape de noi. În acest context, se pune întrebarea: ce poate face teatrul pentru a apropia publicul de adevăr, de încredere, de speranţă? Un posibil răspuns îl dă directorul festivalului, Gábor Tompa: „să sperăm că spectatorii vor păşi cu încredere, seară de seară, prin uşile deschise ale teatrului, în acel spaţiu comun al acţiunii care poate înlesni reînnoirea, înţelegerea şi regăsirea reciprocă“.

Alături de producţiile teatrului gazdă au fost invitate unsprezece spectacole din Praga, Luxemburg, Salonic, Roma, Sofia, Porto, Belgrad, Cracovia, Szolnok şi Ljubljana cu spectacole cu subiecte şi estetici în chei diverse. Fidel crezului artistic al unuia dintre întemeietorii UTE, Jack Lang, spectacolele selectate pe care le-am urmărit pe parcursul a şaisprezece zile au fost cele ale teatrului de artă.

Deschiderea i-a revenit Teatrului Naţional al Greciei de Nord din Salonic, cu spectacolul Algoritm, rătăciri suprarealiste prin memorie. Este un spectacol de autor, cele două interprete Alexandra Kazazou şi Eleana Georgouli sunt autoarele conceptului şi a regiei, iar muzica originală îi aparţine cunoscutului muzician Giannis Aggelakas.

Urmând meandrele memoriei, cele do- uă interprete coregrafiază şi interpretează dramatic revolta acută împotriva atrocităţilor de tot felul, războaiele balcanice, lupta bunicelor partizane, dramele personale. O revoltă, care ar trebui, să fie auzită de către cei responsabili, dar oare este ea auzită? Actriţele se remarcă printr-o frumoasă expresie corporală, iar Alexandra Kazazou, printr-o tehnică interpretativă de mim. Un spectacol alert, tensionat, întreţine un sentiment de nesiguranţă şi teamă într-o lume atât de bulversată.>> (Roxana Croitoru, Festivaluri teatrale spre sfârșit de an 2023, în revista Apostrof, anul XXXV, nr 2 (405)/2024)

***

Nicolae Breban, 90 sau despre cum să (nu) celebrezi un scriitor (încă) în viață

Din păcate, s-a vorbit mult mai mult despre Eugen Barbu – uneori am impresia că zgomotul provocat de dosarul Dilema (veche) a fost mai intens prin comparație cu sunetele evocărilor din preajma centenarului Monica Lovinescu – decât despre Nicolae Breban, un scriitor cu o operă incontestabil mai valoroasă și a cărui posteritate sigur nu e incertă din cauza plagiatelor. Dacă citești un singur roman scris de Breban e suficient ca să vrei să le citești și pe celelalte, ceea ce spune multe despre atemporalitatea și calitatea stilului acestuia. Prin comparație, vă asigur că peste 15 ani multe din romanele cu subiect contemporan, publicate în, să zicem, ultimii trei ani, nu vor mai trezi interesul decât cel mult istoricilor literari (dacă vor mai fi și ei, ca profesie de sine-stătătoare).

Chiar dacă nu s-au scris foarte multe texte despre cei 90 de ani de viață ai scriitorului Nicolae Breban, tot am găsit două pe care să le pot pune în oglindă. Conform rutinei, unul e pe placul meu, celălalt mai puțin (spre deloc chiar). Textul lui Ioan Cristescu îmi aduce aminte de comentariile și eseurile bombastice și pline de formulări stereotipe, celălalt, scris de Cornel Ungureanu, e mai viu, mai în spiritul lui Breban, îl simți pe scriitor, e acolo, printre rânduri, gata să te contrazică și să te provoace la o dezbatere vie.

„În proza lui, dialogul este generator al dramaticului în pandant cu monologuri tip spovedanie ce trimit ca tehnică la marele său maestru Dostoievski, la „omul din om” oi la „ideile duble“, așa cum trăia Mîokin care, în momentele lui de bucurie intensă, simțea întotdeauna fără motiv o „tristețe nelămurită“.

Personajele nu sunt eroi ci fac parte din- tr-o lume kitsch nu lipsită de confruntări, în care se dialoghează. Lumea din piese pare a sta în anticamera romanului, un spațiu de trecere din care intri și ieși pentru clarificarea unei situații. E cazul primelor două piese. Ne aduce aminte de Bahtin cu dialogul dramatic ca ocazie și nu cauza. De aici și alternanța monolog-dialog, dar, mai ales, senzația de exercițiu. Îl putem considera pe Nicolae Breban diversionist dramaturgic care a scris piesele pentru uz propriu, pentru clarificarea unor situații romanești, pentru a-și construi propriul spectacol, parte din cel al lumii sale. Dacă lumea sa reprezintă o mare construcție, în aceste piese rupe momente, scene, pentru a dialoga în voie, fără o structură unitară, dar cu posibilitatea stilistică de a închide compozițional un micro-univers.” (Ioan Cristescu, Dramaturgul Nicolae Breban, în revista Apostrof, anul XXXV, nr 2 (405)/2024)

*

„Drumul Provincie-Centru este itinerarul regal al eroilor lui Nicolae Breban. A fixa Centrul, a se defini în funcție de Centru iată o preocupare deloc minoră a naratorului și a personajelor sale; a însoțitorilor săi. Centrul şi Provincia îşi vor schimba mereu locul între ele. Devin, conform unor principii atât de des cutreierate de literatura Imperiului crepuscular, echivalente. Uneori urcă la rang de Centru un loc – un topos uitat, interzis, abandonat. Există în Bunavestire două capitale, două Centre, Blaj şi Alba Iulia – Provincia asigurându-și astfel dreptul de a fi capitală spirituală. De a se revela drept Centru. De a se revela drept centru după̆ ce eroul traversează̆ anumite etape.

Mișcarea ascensională a eroilor brebanieni are înscris în sine un proiect coborâtor, așa după̆ cum mișcarea centrifugală, care îl aruncă în afara Centrului, a încăperilor luxoase, protectoare, are înscrisă în codul ei “genetic” o mișcare centripetă, care îi adună în jurul unui proiect. Spiritual – mai mult sau mai puţin. Drumul către Centru al eroilor lui Breban se împlinește prin fuga de cen- tru. Aşa cum ex-centricul domină (şi învinge) fascinaţia Centrului, fascinaţia adâncului se substituie pasiunii ascensionale. Nu în înalt descoperă adevărurile personajul brebanian, ci în adânc. Învierea lui Lazăr este o ieşire din hainele morţii, din vechiul trup. Dar similară „învierii lui Lazăr” apare, în romanele lui Breban, orice ieşire din adolescenţă. Drumul către realitatea interioară este mult mai important – mai fascinant – decât descoperirea vechilor trasee. Dar traseul lui homo religiosus rămâne unul dintre cele mai tentante pentru personajele lui Breban.

Romanele lui Breban nu sunt literatură partizană, ca ale lui Claudel, Mauriac sau Bernanos. El nu caută o nouă religie, aşa cum căutau personajele lui Marin Pre- da sau chiar ale lui D.R. Popescu. Ele nu sunt exilate în infernul necredincioşilor sau, mai exact: ele rămân în Limb. Limbul ar defini raportul lor cu prezentul religii- lor, în Divina Comedie a prozei contemporane. (Cornel Ungureanu, Nicolae Breban: metamorfozele Provinciei, în revista Orizont, februarie 2024, nr. 2 (1702), anul XXXVI)

***

Două modele de opoziție culturală

Mă bucur că au apărut reacții vizavi de dosarul Dilema (veche) dedicat centenarului Eugen Barbu. Multe dintre ele au fost, deloc surprinzător pentru mine, în favoarea celor care au scris articolele și e momentul să spun că în continuare mulți consideră că e mai important să vorbești despre cine scrie, decât despre ce scrie. Așa se justifică concesiile pe care se grăbesc să le facă unii sau alții celor care au contribuit la apariția dosarului. E clar că iertăm abaterile mult prea ușor când e vorba de ai noștri și ne grăbim să sancționăm și cea mai mică gafă când e vorba de ai lor, dar chiar și așa mă întreb dacă nu cumva e timpul să ne asumăm și rolul peștelui sanitar dintr-un acvariu (e mic, e negru, e altfel decât toți ceilalți, dar face curățenie).

Din toate articolele despre care vorbesc aici, două mi-au atras atenția în mod special. Primul, pentru că apare într-o revistă care până nu de mult nu făcea opoziție Dilemei, iar Carmen Mușat (autoarea textului) surprinde tocmai pentru că se ferește să nominalizeze persoane, să incrimineze pe cineva anume, mutând accentul pe personajul care a născut disputa. E o punere în context cu care sunt parțial de acord, pentru că se justifică, dar nu este și utilă până la capăt, din moment ce textul nu se închide cu necesara revenire la cei care au scris articolele din Dilema. Al doilea text îi aparține lui Mircea Mihăieș și a apărut în România Literară, da, revista hulită de toți cei care au scris în Dilema, dar și de cei care scriu pentru Observator Cultural. Trecând peste locul unde a apărut, textul este de o acuratețe a argumentării rarisimă, e greu să combați cu argumente cele scrise de Mircea Mihăieș și e imposibil să nu observi că nu e nicidecum vorba de atac la persoană, ci de combatere (consistentă, reală și extrem de necesară) de idei.

<<Dar a fost el un scriitor valoros? Cei mai mulți critici literari, de dinainte și de după 1989, consideră că, din tot ce a scris, rămîn două-trei titluri valabile: Groapa (1957), Princepele (1969) și, eventual, Săptămîna nebunilor(1981). Așadar, două-trei cărți, dintr-o bibliografie ce conține aproape 30 de volume (proză scurtă, romane, publicistică, teatru, versuri, jurnale etc.). Nu e oare prea puțin, chiar și pentru o literatură „mică”, precum literatura română? Dacă ținem cont de scandalul plagiatului din volumul trei al romanului Incognito – dovedit negru pe alb, în 1979, de Nicolae Manolescu – și de suspiciunile de plagiat în legătură cu Princepele (formulate de Fănuș Neagu) și cu Săptămîna nebunilor, ce mai rămîne dintr-un scriitor a cărui impostură literară a fost mereu expusă și comentată în presa culturală? Într-un articol bine documentat, apărut în România literară nr. 20, din 2016, Theodor Rogin demonstrează convingător că pînă și mult-lăudatul roman Groapa a profitat din plin de o serie de „preluări” și „adaptări” din romanul Hotel Maidan, scris de un autor complet necunoscut azi, Stoian Gh. Tudor, roman apărut în 1939, la Editura Cultura Națională.

Repet întrebarea: ce (mai) rămîne din „opera” lui Barbu, în afară de Vadim Tudor și România Mare? Ce fel de „model” (și pentru cine?) mai poate oferi, astăzi, Eugen Barbu, altul decît acela al imposturii intelectuale, al invectivei deșănțate, al pamfletului putrid și al denunțului cu repercusiuni dintre cele mai dramatice pentru cel denunțat?

Despre toate acestea ar trebui să se discute în presa noastră, cu toate cărțile (ale lui și ale autorilor din care „s-a inspirat”) pe masă. Pentru că, înainte de a-i reevalua și comenta opera, luîndu-l în serios ca scriitor care contează, ar trebui să ne asigurăm că textele pe care le reevaluăm îi aparțin, într-adevăr, lui Eugen Barbu și că nu au fost prelucrate, adaptate sau, pur și simplu, copiate din cărțile altor autori, mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, români sau străini, traduși sau netraduși încă în limba română. Nu de alta, dar prea sînt multe coincidențele dovedite deja și prea numeroase acuzele de plagiat care apasă chiar și asupra cărților valabile din punct de vedere estetic, ca să ne putem permite să punem între paranteze criteriul etic și să înălțăm precaritatea (nu doar etică și estetică, dar chiar și cantitativă) la rang de model cultural.>> (Carmen Mușat, un anti-model, în Observator Cultural, nr. 1197, 5 martie 2024)

*

Cealaltă latură a „creației“ sale nici nu merită menționată. De altfel, ea a fost așezată la locul care i se cuvine (adică în zona para-literaturii) încă din timpul vieții jandarmului ce făcea ravagii agitând bulanul în lumea culturală. Scandalurile de plagiat, dovedite negru pe alb, scenariile debile de film cu eroi de carton puse în slujba ideilor așa-zis „progresiste“, de un prost-gust incurabil, au perpetuat celebritatea, dar au și demonstrat cât de jos poate coborî nivelul literaturii de consum. Eugen Barbu n-a făcut decât să transpună filmic fantasmele protocroniste și aspirațiile faraonice ale unui Ceaușescu ajuns în faza decrepitudinii și decăderii mintale ultime. Insistența cu care au fost programate în ultimii ani la anumite televiziuni filmele cu haiduci cu tricolorul la cușme și indigestele aventuri ale unui haidamac cu ifose de gentleman, numit Mărgelatu, arată că ideologia național-comunistă încă are de jucat o carte în lumea de azi.

În paranteză fie zis, succesul acelor filme s-a datorat în mare parte distribuțiilor. Ceea ce ridică problema moralității actorilor noștri de frunte. Indiscutabil talentați, dar completamente lipsiți de conștiință (și cred că și inculți), au consimțit ca, în schimbul unor remunerații consistente, să participe la falsificarea grosolană a istoriei și la impunerea unui model comportamental bazat pe fraudă politică, perpetuarea minciunii și exaltarea valorilor naționaliste. Nu trebuie să mergem, așadar, prea departe dacă vrem să descoperim sursa renașterii mișcărilor naționaliste și xenofobe din societatea românească de azi. Ele sunt strâns legate de manevrele lui Eugen Barbu, căruia, după 1990, i s-a alăturat, într-un crescendo isteric, pupilul său, Corneliu Vadim Tudor. Apariția revistei „România Mare“ (tipărită cu aprobarea expresă a prim-ministrului din epocă, Petre Roman), a cărei ideologie o regăsim la auriști și la alte șoșoace, a întreținut o atmosferă toxică de revanșă, intoleranță, antisemitism și naționalism extremist.

Sunt dezolat că amicii noștri de la „Dilema Veche“ nu s-au gândit o clipă și la astfel de lucruri atunci când au purces, pompos și deplasat, la reevaluarea lui Eugen Barbu cu ocazia centenarului nașterii. Ce e de reevaluat, în fond, la acest producător de subliteratură? Să fie clar, Eugen Barbu nu e nici Louis Ferdinand Céline, nici măcar Pierre Drieu la Rochelle. Acelea sunt personaje inconturnabile într-o istorie literară, cea franceză, infinit mai complicată decât a noastră. În „cazul Barbu“, lucrurile sunt de-o simplitate năucitoare: omul s-a oferit de bunăvoie și nesilit de nimeni să fie canalul de dejecție prin care circulau marile minciuni și ticăloșii ale comunismului. Eugen Barbu a făcut parte din categoria celor care, în închisoarea numită România, aveau mână liberă să ciomăgească, să desfigureze, să schilodească, să te arunce în ghearele securiștilor ori în beciuri unde să nu mai vezi niciodată lumina zilei. Și a făcut-o cu o râvnă demențială.>> (Mircea Mihăieș, Fiecare cu centenarul lui, în România Lliterară, nr. 10/8martie 2024)