Diferența dintre moarte și a muri – de ce plecarea unui om ne face și mai diferiți decât suntem

Mi-am dat seama abia la final că fragmentele selectate au ceva în comun: moartea. Cu excepția ultimei selecții – dacă vreți, și acolo e vorba despre moarte, dar a unui sistem, pe care rămâne de văzut dacă trebuie să-l abandonăm în totalitate sau să-l reformăm în baza unor principii noi – în toate e vorba despre ultimul – și cel mai însemnat – act al vieții. În ultimele luni au plecat în eternitate câțiva oameni importanți pentru lumea literară românească, iar atitudinile și reacțiilor celor rămași aici spun multe despre caracterul lor. Omenia pentru unii pare definitiv pierdută, la alții bunul simț capătă nuanțe de ridicol când trebuie să devină manifest, dar nu despre aceștia e vorba aici. Am preferat să-i las în anonimatul pe care-l merită și pentru care lasă impresia că depun toate eforturile să-l aibă.

***

Cu o moarte (ne) suntem datori

Așa cum anticipam, au început să apară textele cu și despre Nicolae Manolescu. Câteva m-au surprins prin calitatea intrinsecă a ideilor, dar și prin felul cum au ales să pună argumentul în slujba unui eveniment (nefast, dar tot eveniment rămâne în fond), moartea celui mai important critic literar din ultimele zeci de decenii. Nu găsesc semn mai bun ca aceste texte, le iau ca pe rezultatul direct al formării unei școli, al existenței unei comunități de critici literari (a nu se înțelege că aceștia trebuie să și gândească la fel), iar contribuția lui Nicolae Manolescu la dezvoltarea celor două nu se poate măsura (încă) cu obiectivitate. Las aici două fragmente din două articole diferite, recomand citirea integrală a textelor în original, pentru o mai bună înțelegere a personalității criticului literar Nicolae Manolescu.

„Ar fi utilă o deducere a profilului criticului Nicolae Manolescu, care poate fi dedus din opera acestuia, dar, atenție, dacă ne-am concentra doar asupra cărților esențiale semnate de el, nu am ajunge poate la adevăr. Traseul criticului implică în primă instanță dorința de modernizare a discursului critic pe filieră impresionist-călinesciană, pentru ca, spre finalul vieții, să opteze pentru una dintre cele mai rigide forme de conservatorism. Cum s-a ajuns oare la această situație? Ieșirea de pe orbita literaturii a făcut mult rău operei lui Manolescu și gîndirii acestuia despre canon? Doar asta să fi fost? Nu cred. Mai degrabă o anumită însingurare a omului în propriul său peisaj social și ideatic, o imposibilitate a lui Manolescu de a mai fi Manolescu, într-o lume aflată în schimbare accelerată.

Conștient sau nu de propria istoricizare, a continuat să joace rolul pe care l-a avut toată viața, acela de făuritor al canonului, dar s-a trezit într-o realitate pe care nu a mai reușit să o înțeleagă. Articolele sale din ultima perioadă publicate în România literară sînt dovada consolidării acestui turn de fildeș. Manolescu și-a apărat pînă în ultima clipă lumea lui veche (pe care o putem admira, fără a ne putea identifica), dar acum, odată cum ieșirea sa din scenă, realizăm că noi sîntem cei care trebuie să apărăm cumva propria noastră lume veche. (Șerban Axinte, Însinguratul, Dilema, 3 aprilie 2024)

*

„La dispariția lui Nicolae Manolescu – fulgerătoare și, în ciuda vîrstei, șocantă –, încerc să îmi adun gîndurile pentru un text care nu se vrea a fi doar un profil retrospectiv. Nu se vrea a fi nici o evocare a relațiilor mele (fluctuante, de la solidaritatea afectuoasă la ruptură dramatică, apoi la reconcilierea incipientă) cu președintele Uniunii Scriitorilor și directorul României literare, sau a profesorului care m-a sprijinit și format nu prin „materia“, ci prin spiritul cursurilor și al textelor sale. De altfel, în paginile Observatorului cultural, poate fi urmărită o bună parte a diagramei atitudinilor mele din 2000 pînă prin, să zicem, 2016. S-a spus – am spus-o și eu, mai mult poate ca la dispariția lui Eugen Simion – că „a dispărut o lume“. Cred însă că admirația ar trebui să implice și o interogație mai profundă asupra meritelor (enorme) și a limitelor instituției Nicolae Manolescu, fără îndoială unul dintre cei mai importanți și mai influenți critici literari români dintotdeauna. N-o pot, deocamdată, decît schița.” (Paul Cernat, În absența lui Nicolae Manolescu, Observator Cultural, nr. 1202, 4 aprilie 2024)

*******

Moartea ca parte a vieții

Citind articolul din Revista Apostrof semnat de Ionel Bușe mi-am adus aminte că moartea era parte a vieții, până nu de mult (nu e loc să discut aici paradigma schimbării sensului morții și cum a devenit ea obiect de marketing). Oamenii se pregăteau pentru ultimul act al vieții urmând cu strictețe etapele unor ritualuri care, uneori, se întindeau de-a lungul perioade lungi de timp. Îți întâmpinai propria moarte ca pe o sărbătoare a propriei persoane, una la care erau invitați să participe și cei apropriați, dar și dușmanii, căci, nu-i așa, nu se face să pleci într-o altă lume altfel decât în bună pace. Pe de altă parte, mi-a atras atenția cuvântul degustare, un cuvânt care își pierde din ce în mai mult sensul; nu-mi aduc aminte când am folosit ultima oară acest cuvânt, dar știu sigur că mi-ar fi greu să găsesc timp pentru a degusta (plăcerea de a trăi sau de a muri câte puțin, depinde din ce unghi vrem să ne uităm înspre noi). Dacă mai ținem cont și de faptul că ortodocșii sunt încă în postul sărbătorilor pascale, atunci îndemnul lui Cioran, implicit și al lui Ionel Bușe, capătă și mai multe semnificații.

„Prin degustarea morţii, Cioran îşi exprimă dezgustul faţă de secolul său. Termenul de „degustare“, din franceză (Littré, 1880) înseamnă „actul de a aprecia prin simţuri calităţile plăcute ale oricărei substanţe“. Dacă vrem să „degustăm moartea“ ne imaginăm că este o „substanţă oarecare“, lichidă sau solidă. Există substanţe care provoacă dezgust, amărăciune. Şi Cioran ştie foarte bine acest lucru (Silogismele amărăciunii). Sunt substanţe ale vieţii. Pentru Cioran, moartea este şi ea o substanţă, una „apreciată“ de simţuri. Dacă moartea şi viaţa se opun, de unde vine această dragoste pentru moarte şi dezgustul pentru viaţă? De unde vine această viaţă din negaţia vieţii? Din istoria unui psihic care frizează patologicul? Dintr-o istorie maladivă, trăită de Cioran însuşi?

(…)

A degusta moartea devine, astfel, legătura dintre materialitatea rece absolută a morţii universale (inodoră, incoloră, fără gust) şi materialitatea relativă şi caldă a vieţii. În cadrul acestei „alchimii psihice“, între moarte şi viaţă, gânditorul îşi caută echilibrul interior prin scris. Scrierea sa nu are o dimensiune soteriologică, în sens metafizic. Mai presus de toate, ea are un rol terapeutic. Întregul secol are nevoie de terapie! Dacă terapia prin cuvinte este aici o soteriologie, ea poate fi înţeleasă ca o estetică a morţii, dar în sensul original al lui aisthesis, care ne duce la gustul lucrurilor însele. Iar lucrurile însele aparţin unei Fiinţe îngheţate, Fiinţei fără Fiinţă, Neantului, care este dincolo de bine şi de rău. Cioran coboară astfel, ca Ghilgameş, în apele morţii, însă, spre deosebire de acesta, el nu este un erou şi nu caută nemurirea, ci partea sa umană de muritor.

(Ionel Bușe, Cioran sau despre „degustarea” morții, în Revista Apostrof, anul XXXV, nr. 3 (406), 2024)

***

Despre fantome, numai de bine

Un punct de vedere cât se poate de realist, venit din partea unei doamne care nu poate fi bănuită nicidecum de nostalgie. Mergem la teatru pentru că ne bântuie fantomele trecutului sau pentru că suntem în căutarea unei fericiri iluzorii? Ce ne mai oferă astăzi soluțiile regizorale, ce răspunsuri mai găsesc producătorii de spectacole ca fiind rezonabile și în asentimentul unui public din ce în ce mai puțin pregătit să vadă teatru? Ce mai înseamnă astăzi a te pregăti pentru un spectacol, tu, spectator? Cât din ceea ce vedem pe scenă devine bun transmisibil? Cât din ceea ce trăiește actorul pe scândură poate fi preluat de monitoare, ecrane și tehnologii diverse? Nu cumva, între noi și scenă sunt din ce în ce mai multe fantome, care bântuie spațiul în căutarea unui perete pe care să-și proiecteze umbrele, pentru că altfel la ce bun să mai existe?

„Și Hamlet poate deveni o fantomă, la fel ca tatăl său. Căutaţi pe YouTube filmuleţele Hamlet în 4 minute, Hamlet în 1 minut sau Hamlet Wicked Fast și veţi vedea cum eroul apare și dispare ca o umbră în aceste piese ale naibii de rapide, ultima durând nici mai mult, nici mai puţin de paisprezece secunde. Sunt filmuleţe vizionate de sute de mii de vizitatori ai Internetului, dintre care unii sunt foarte grăbiţi, iar alţii pur și simplu curioși să afle ce se mai poate face cu cea mai celebră piesă a lumii occidentale. Iar Hamlet se fantomizează: rămâne pe ecranul computerului doar atâta timp cât e necesar ca „to be or not to be” să devină „to tube or not to tube”.

Ce părere ar avea despre toate acestea bătrânul Shakespeare? Desigur, una foarte bună. De acolo, de sus, din cerurile unde este acum, celebrul englez ne zâmbește liniștit. Se adaptează timpurilor post-postmoderne și descoperă că poate fi savurat cu un minim de efort. În sfârșit s-a scurtcircuitat ritualul obișnuit, care te obligă la cumpărat bilete de teatru, îmbrăcat elegant, găsit loc de parcare, admirat jocul actorilor, aplaudat împreună cu publicul etc., etc.?”

(Pia Brânzeu, Fantoma lui Hamlet Jr., în revista Orizont, martie 2024, nr 3 (1703), anul XXXVI)

*******

Diferența dintre politică și politici, sau cum să nu începi o campanie (politică)

Am rămas în urmă cu dezbaterile de orice fel, așa se face că abia acum am dat peste scrisoarea deschisă a Ioanei Scoruș de pe contributors. E una din publicistele mele preferate, articolele ei din revistele la care a scris de-a lungul anilor nu-și pierd valoarea în timp. Scrisoarea era un răspuns, nu o reacție, la un articol din februarie scris de Doru Căstăian. Tema educației a devenit pentru cel din urmă fundamentul campaniei electorale în care s-a angajat (candidează la primăria orașului în care trăiește) și din acest unghi trebuie privită și pledoaria lui pentru un anumit tip de educație. Dincolo de ermetismul limbajului, pe alocuri greu de înțeles de un cititor obișnuit – se vede acest lucru din răspunsurile care însoțesc articolul – se observă o abordare voit elitistă, o epatare care își pierde sensul. Contributors nu e nici tribuna oficială a ministerului de specialitate și nici măcar redacția unei reviste de științele educației, a nu ține cont de acest aspect când îți gândești articolul e ca și cum te-ai poziționa din start pe poziția maestrului, cititorii fiind învățăceii. Fără să realizeze, Doru Căstăian s-a transformat în modelul profesorului împotriva căruia pledează. Scrisoarea Ioanei Scoruș pleacă tocmai de la acest aspect (pe care nu-l nominalizează explicit) și lămurește în cu totul alți termeni ce ar trebui să înțeleagă un părinte fără studii pedagogice sau oricine altcineva prin educație pozitivă (vs educație negativă). Chiar dacă Școala deschisă și dușmanii ei (titlul este evident trimitere directă la celebra carte a lui K.R. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei) este mai citit (dacă sunt corecte/adevărate cifrele afișate pe site), scrisoarea deschisă limpezește apele și îndepărtează echivocul de unde îl așezase Doru Căstăian. Concluzia: limpezimea apelor adânci nu e pe placul tuturor.

„In vreme ce, declarativ, România optează pentru pozitivitate, ȋn realitate modelul negativ predomină ȋncă. Eroarea este sancţionată (adesea dureros, chiar dacă tot mai rar prin corecţie fizică), evaluarea este autoritară şi nechestionabilă, erezia pedepsită şi asta de obicei cu largul acord al tuturor celor implicaţi. Rezultatul ȋntrucâtva paradoxal este că, astfel, nu se obţine de obicei nici ordine, nici complexitate şi nici respect faţă de reguli şi autoritate, ci automatisme cvasiinerte, ca ale unui depresiv lipsit de orizont, motivaţie sau planuri. La nivelul societăţii, lipsa formării profunde este vizibilă ȋn calitatea scăzută a dezbaterii publice, ȋn gradul mare de conformism social, ȋn degradarea marcată a civilităţii, ȋn analfabetismul funcţional şi ştiinţific sau ȋn lipsa consumului cultural.

În raport cu educaţia negativă, educaţia pozitivă reprezintă o stare mai complexă, analogă stării excitate a unui electron. Necesită mai multă energie şi mai multe resurse fără de care ar recădea ȋn mod natural ȋn stări de energie mai joasă, deci mai stabile. La fel ca viaţa ȋn raport cu sistemele inerte, nevii, educaţia pozitivă propune mai multă complexitate şi mai mult efort, pe care le recompensează cu o viaţă mai bună. Le recompensează cu cetăţeni mai autonomi şi mai critici, cu mai multă toleranţă, cu mai multă implicare civică, culturală sau antreprenorială şi, desigur, cu mai multă consistenţă morală.

(…)

Prevăd o obiecţie. Mi se va spune, poate, că educaţia critică, deliberativă, conceptuală e o formă de educaţie elitistă şi că, fără ȋndoială, confund educaţia filosofică cu ceea ce ar trebui să ofere un sistem public. Nimic mai greşit. Orice minte poate fi privită prin prisma educaţiei pozitive, tratată cu respect şi stimulată să devină mai autonomă. Desigur că nici o naţiune nu poate fi formată doar din intelectuali (orice ar mai ȋnsemna termenul azi), ȋnsă orice naţiune se poate strădui să ofere cetăţenilor ei o educaţie de calitate.” (Doru Căstăian, Școala deschisă și dușmanii ei, www.contriutors.ro, 12.02.2024)

*

„De-a lungul articolului tău, dragă Doru, faci o frumoasă și adevărată pledoarie pentru educația pozitivă și școala deschisă, arătând incontestabilele ei avantaje față de educația negativă. Dar lucrul despre care nu pomenești este că primul tip de educație necesită existența unui anume gen de profesor, deținător al unor anume valori, printre care chestiunea moralei are o relevanță specială, care se referă la conceptul de libertate. Or ce altceva în afara educației filozofice poate transforma omul în subiect al faptelor sale, din care să izvorască acțiunea morală asumată în deplină libertateși conformă vieții în societate? Ar fi necesar, așadar, ca școala să aibă în centru ideea de educație (din care cea filozofică să facă parte) și de transmitere de cunoaștere, și nu doar aceea de a transmite cunoștințe. În acest fel, copilul ar deveni „obiectul” pe care școala să-l ridice în cultură, transformându-l în subiect conștient de sine și de ceilalți, într-o lume în care omul și existența umană să fie cele mai înalte valori, care nu pot fi împlinite în lipsa valorilor morale. Este asta lumea în care trăim? Nu cumva, mai degrabă, cultura a fost înlocuită cu tehnologia și tinerii de azi, din ce în ce mai departe de cultură fiind, devin din ce în ce mai abili tehnologic vorbind? Ar fi minunat să fie docți în tehnologie, dar nu cu prețul incompetenței culturale. Azi nu nume de mari gânditori, scriitori, artiști etc. se vehiculează în spațiul public, ci denumiri de brand-uri de device-uri, denumiri de aplicații, nume de miniștri incompetenți și de interlopi, de țațe pe post de vedete.” (Ioana Scoruș, Despre pesimism, optimism și, eventual, elitism. Scrisoare deschisă lui Doru Căstăian, www.contributors.ro, 5 martie 2024)