Pe 13 aprilie, Dan Pleșa vine la Muzeul Theodor Pallady ca să ne povestească despre Miere neagră, romanul apărut anul trecut la Editura Vellant, dar și despre cât de mult înseamnă pentru el scrisul și literatura. Ca să vă introducem în atmosfera întâlnirii, vă lăsăm aici un mic dialog pe care l-am avut cu Dan Pleșa. El a fost la întâlnirea din noiembrie 2023, care a avut loc la etajul Muzeului Theodor Pallady, dar atunci a fost în public, sperăm că se va simți la fel de bine și ca invitat al seriei de întâlniri ‚Bookhbub la MNAR. Lecturi cu Nona Rapotan”.
***
De ce, când și cum să povestim tinerilor despre totalitarism, astfel încât să înțeleagă riscurile și pericolele instaurării unui regim extremist?
Din păcate s-ar putea să te dezamăgească răspunsul: nu cred că literatura te poate salva de dezastre istorice, la fel cum Război și pace nu a oprit războaiele mondiale, Crimă și pedeapsă crimele și lista e lungă. Dar ce poate face literatura ,sunt convins, este să sensibilizeze pe cei curioși și conștiințele treze să învețe să perceapă semnele dezastrului. Pentru cineva din afara totalitarismului există o percepție cumva greșită, de fiecare dată când conștientizează acest tip de spațiu îl vede doar în tonul sumbru, grav și dramatic. Oriunde există viață apar și semnele binelui, ale normalității și banalului, și ale speranței, chiar dacă e deșartă, și lumea, când e văzută dinăuntru, are și tonuri de roz, e omenește să îmblânzim orice dezastru pe care-l traversăm. La fel este și cu intrarea unei societăți în perioade de extremism: cel neatent la istorie va veni cu exemple: asta funcționează, asta nu poți să o faci în coreea de nord, nu e nimic grav și periculos, neluând în seamă că începutul oricărui tip de extremism începe prin banalizarea unui mesaj de ură pentru o minoritate bine definită și normalizarea interzicerii unei libertăți, aparent minore, care este interzisă, de regulă, în numele unui bine colectiv.
Altfel, cred că literatura despre totalitarisme trecute, citită în vremuri normale, e cumva un fel de literatură SF cu capul în jos, viitorurile distopice sunt trecuturi distopice, la fel de spectaculos imersive dacă sunt pe gustul tău, citite cu sentimentul protecției și imposibilității ca ceva de acolo să se (mai) întâmple. Iar pentru cei atenți și sensibili, este o ocazie de a-și înțelege părinții, bunicii și a înțelege și anumite defecte și calități care, de nicăieri venite, le curg prin gene.
Poți să îmi dai două exemple de întâmplări trăite de tine înainte de 1989 care te-au făcut să înțelegi, să simți pe pielea ta dezastrul provocat de cei aflați la putere?
Cred că sunt multe momente despre care pot să-mi aduc aminte că mă făceau să conștientizez amploarea dezastrului: de la intratul într-un magazin Alimentara, în provincie, mânat de foame și cu ceva lei în buzunar, în care nu aveam realmente nimic de cumpărat pe care să pot să-l mănânc, la sentimentul de îngrădire pe care l-am avut privind programul cinematografelor, vrând să merg la film, și toate cinematografele rulau filme ideologice, din titlu știai. ȘI prima dată cred că am realizat la o coadă la care, pentru că eram mai mic, în înghesuiala aceea barbară, niște minute bune am fost atât de presat de trupurile celor din jur încât nu mai atingeam pământul cu picioarele, stăteam ca ca o sardină în imponderabilitate.
O libertate pe care ți-ai luat-o înainte de ’89? Dar după Revoluție?
Ca toată lumea, ne petreceam viața călcând puțin, ici-colo, linii trasate, testând și având grijă să nu fim prinși: bancuri politice, muzică străină, texte interzise, video, marfă de contrabandă. Și regimul se juca mutând tot timpul linii roșii și împărțind între cei care aveau voie să facă ceva și cei care dacă făceau același lucru erau pedepsiți.
Cred că cea mai importantă libertate era de a spune ce gândesc, dar asta o făceam numai cu cei în care aveam sau căpătasem încredere și nu erau deloc mulți. Iar după Revoluție libertatea cea mai importantă a fost același lucru, să spun ce gândesc și asta, însă, să o pot face cu oricine.
Ai fi putut scrie proză în timpul regimului comunist? Dacă da, ce anume? Dacă nu, ce meserie ai fi avut?
E greu să fac o istorie contrafactuală, atunci scriam poezie, era în mine gândul că poate mai încolo voi scrie și proză, inclusiv încercasem ceva nereușite tentative. Plus că proza avea o calitate, era mai puțin ideologică, era un spațiu literar în care puteai fi mai departe de propagandă. Într-un fel, greu de descris astăzi, regimul avea o oarecare simpatie față de genul liric, și-l apropriase și-l folosea ca mantră ideologică, peste tot era poezie și această poezie patriotică era des instrumentalizată ca vehicul de propagandă. Imaginați-vă cum ar fi azi ca din trei ore de program tv, să ai vrei zece minute de poezie. Dacă se putea numi poezie acea înșiruire de rime cu nicoloie/văpaie. Proza nu.
Poate m-aș fi făcut inginer era un refugiu profesional călduț într-o țară plină de fabrici. Unul din miile de ingineri neinteresați de munca pe care o fac, slab calificați și care visează să debuteze cu o carte, ziua dorm la serviciu și noaptea scriu sau se uită la video. Înainte de a lua o decizie care să privească viitorul meu universitar a venit revoluția care a schimbat harta profesiilor.
Cât din ceea ce ești se datorează faptului că te-ai născut înainte de ’89?
Zilele trecute, am auzit o observație făcută de cineva, în mediu universitar, despre modul diferit dintre est și vest de a percepe anul ’89. Pentru estici acesta este un prag la care se toți se raportează într-o măsura mai mică sau mai mare, și când spun toți mă refer și la cei care l-au prins și cei care nu l-au prins. E un prag vizibil pe care cultura vestică nu-l are. Și stimulat de această observație, am găsit și un răspuns explicație: pentru că, în special în mediul cultural și artistic, trecerea de la ”ai voie să spui doar ce trebuie” la ”spui ce vrei” e un certificat de naștere.
Altfel, fiecare generație are șansa ei la o istorie mai bună și mai prietenoasă, sau șansa la cataclismele ei, la fricile ei, indiferent de dorințele individuale.
