Pe 24 februarie 2022 începea războiul dintre Ucraina și Rusia. Pandemia de coronavirus a schimbat ireversibil obiceiuri, relații și a provocat moartea a milioane de oameni, iar conflictul care ne afectează și pe noi, românii nu face altceva decât să adâncească anxietăți, și angoase foarte greu de gestionat.
Interviul cu Lilia Calancea apare, iată, în preajma datei când s-a declanșat războiul din Ucraina. Un război care i-a schimbat viața și despre care am vorbit și în interviu.
Între momentul când am stat de vorbă și momentul de față a apărut Alionușka (lansarea oficială a avut loc la târgul de cartea Gaudeamus 2024) și, așa cum a prevăzut ea, a stârnit multe valuri de critici, venite în special din partea celor care au trăit în Republica Moldova în perioada la care se face referire în roman. Dincolo de scandaluri, războaie și pandemie, rămâne literatura.
*
În ultima seară a ediției 2023 FILIT, Lilia Calancea, pentru „Sunt oare un călău?” (Editura Polirom), a primit „Premiulliceenilor pentru cea mai îndrăgită carte apărută în anul 2022”, oferit de Inspectoratul Școlar Județean Iași în urma votului acordat de un juriu format din 29 de elevi din 11 licee și colegii ieșene.
*
Interviul a avut loc într-una din sălile Casei Muzeelor Iași, le mulțumim pentru sprijin.
credit foto: Andi Spot – FILIT
***
E prima ta venire în calitate de invitat la FILIT. Care sunt impresiile?
Când am aflat că sunt invitată, eram într-un moment de criză, în Republica Moldova, vara, o călătorie urgentă. Țin minte că eram la spital când Florin Lăzărescu mi-a trimis un mesaj în care mă întreba dacă doresc și accept să vin (ca invitat) la FILIT. Mi-am zis atunci că Dumnezeu mi-a trimis și o veste bună, chiar așa i-am și scris, că în ultimele șase luni aceasta este prima veste bună. Dar nu știam ce înseamnă să vii ca invitat, eram foarte departe cu gândul față de ceea ce trăiesc astăzi.
Față de ceea ce înseamnă, de fapt, un festival de literatură de tipul FILIT.
Când spuneam în stânga și-n dreapta „Uite, am fost invitată la FILIT!”, aveam partea de reacții de genul „Dar tu îți dai seama ce înseamnă asta?”. Toți aveau reacții pline de emoții, ceea ce m-a făcut să cred că va fi ceva cu adevărat special. Și chiar este, sunt foarte încântată. Am fost foarte atentă la detalii, pentru că poți să organizezi un astfel de eveniment, poți să pregătești oamenii care sunt implicați, dar nu e doar atât. Eu ies dintre granițele evenimentului, mă plimb în oraș, comunic cu oamenii care n-au treabă cu evenimentul și asta mă surprinde, pentru că oamenii sunt la fel de atenți și de drăguți, foarte amabili.
Într-adevăr, e o energie specială a orașului. Probabil că dacă ar fi fost organizat în alt oraș, FILIT n-ar fi avut șansa să ajungă atât de cunoscut.
Nu ai impresia că totul e regizat pentru că tu te afli aici și oamenii au fost special pregătiți pentru a fi foarte amabili cu tine. Nu, nu e deloc așa. Tu ești parte din teritoriu și rămâi așa, iar asta face parte din poezia momentului.
Tu ai avut întâlniri cu elevii, dar și profesionale, între confrați. Cum a fost cu elevii, cum a fost la celelalte întâlniri? Nu-ți cer să faci ierarhii, departe de mine gândul acesta.
E o întrebare interesantă, nimeni nu mi-a mai pus-o, de asta și stau să mă gândesc puțin. Sunt diferențe foarte mici, dar pentru mine contează foarte mult energia. La nivelul acesta, al energiei, nu există diferențe. Un interes și o căldură nemaipomenite, dar mai ales interesul. Eu sunt conștientă că am venit cu o carte grea [Sunt oare un călău?], care nu e un roman de dragoste, n-are o temă pe care s-o abordezi de unde vrei tu. Aici rămâi în niște cadre, trebuie să menții un ton, n-ai cum să glumești cu astfel de subiecte și trebuie să fii foarte atent la cuvinte, trebuie să menții un echilibru, e un subiect sensibil și greu de abordat. Trebuie să fii foarte atent cu niște momente în care ar putea apărea niște interpretări.
Aici intervine și nivelul de vârstă, nu doar cel de cultură al tinerilor.
Mă cam speriase ideea că voi discuta cu adolescenții. Când scriam cartea, nu mă gândeam că ea va fi citită și de ei. Credeam că va ajunge la cineva ca mine, cu interese specifice și curajul de a citi cărți pe această temă și din perspectiva călăului, nu doar a victimei/victimelor. Aici (în carte) nu e Auschwitz, nu e un lagăr de concentrare, ci este un lagăr de exterminare, mai puțin cunoscut, dar mai dur. Nu m-am gândit niciodată că o ajung să discut cu adolescenții despre asta. Fiica mea e adolescentă și am vorbit cu ea pe această temă, ea are o listă de lecturi pe tema asta primită la școală, a Holocaustului [Lilia Calancea locuiește în Belgia], o listă pe care am citit-o cu care mare atenție și am vrut să văd reacția ei.
credit foto: Andi Spot – FILIT
Interesant că se studiază acolo, pentru că la noi de abia acum s-a introdus curs obligatoriu de Istoria evreilor. Istoria Holocaustului, un curs care stârnește foarte multe reacții negative.
În Belgia se acordă foarte multă atenție acestui subiect și pentru că a făcut multe, foarte multe victime, dar și pentru că contează foarte mult cum se vorbește despre, pentru că nu orice poate vorbi pe marginea acestuia. Sunt și reacțiile antisemite, da, dar chiar dacă în Belgia pare că lucrurile stau mai bine, tot a fost un moment în care eu am fost indignată. Am citit un roman în care o urmașă a unui călău – m-am bucurat că am găsit cartea, ca să văd cum scriu alții despre relația dintre generații – era o adolescentă, care a descoperit că bunicul ei ucisese; din acest moment a început un proces în familie, între ea și bunicul ei. Ea, foarte agresivă, pornită rău; bine, e explicabilă reacția – adolescența, hormonii, lipsa de pregătire, un soi de ură. Dar ceea ce m-a indignat este că autorul a mers pe linia sadică, pentru că ea a ajuns să-l hărțuiască, să se dezbrace în fața lui, l-a adus la momentul sinuciderii.
Da, aici intervine componenta etică.
Da, dar nu numai asta; care e rezolvarea ta? Generația asta trebuie să judece? O generație care face parte dintr-un alt context istoric, trăiește într-un alt secol. E prea superficială abordarea, hai să-l judecăm pentru că a ucis. Nu pentru a justifica crima, dar să înțelegem. Dacă generația asta e mulțumită cu distrugerea și uciderea, atunci care e diferența dintre el, care a ucis, și urmașa, care l-a condus la sinucidere. Sunt niște nuanțe care sunt foarte importante pentru mine, dar nu mi-am propus să discut asta cu adolescenții, era pentru mine un soi de „corect/incorect”, cum o să înțeleagă ei jocul ăstă. Nu putem compara cu generația secolului XX, care era un pic altfel, se ghida după niște valori, avea simțul sacrificiului. Acum este o altă generație, care se educă în baza plăcerilor, ceea ce schimbă totul.
Frica de suferință și menținerea în zona „să-mi fie bine”.
Tu iei totul de la viață, ok, merge la o anumită vârstă, dar după aceea trebuie să dai și niște repere, pentru că cei mici se pot pierde foarte ușor.
Din ce ai observat astăzi, la întâlnirea cu copiii, au lecturi în domeniu, au interes?
Au interes, s-a văzut clar asta. Cât am stat de vorbă, am înțeles că trebuie să mai intervin cu niște propuneri de lecturi, ceea ce am și făcut. Am văzut reacțiile, care îți arată clar dacă stârnește interesul ceea ce le spui. Mi-au pus și ei niște întrebări de genul „dacă aș fi nimerit într-un lagăr de exterminare în calitate de gardian, ce-aș fi făcut, din ce categorie de gardieni aș fi făcut parte”.
Niște reacții foarte sincere.
Da, și pentru asta trebuie curaj, pentru că eu le-am spus că lecturile te fac să gândești critic și să ai curaj. Când o să aveți reacții de genul „dar cum îți permiți” să vă aduceți aminte că e problema scriitorului că nu poate să răspundă la întrebare, nu a ta, pentru că ai adresat-o. El nu poate răspunde că are niște probleme, niște frustrări, dar tu ai dreptul legal să-i pui întrebări, oricând și oricât de la nelalocul lor ar părea. Bine, nu iau în calcul întrebările răutăcioase, care vizează persoana scriitorului, ci la cele car fac referire la text, personaj, poveste. Am văzut astăzi elevi care au o relație sănătoasă cu profesorii lor, care îi încurajează să fie curioși, așa am simțit eu.
S-ar putea să intervină și experiența anilor anteriori, probabil că știu ce înseamnă experiența întâlnirii directe cu un scriitor în cadrul FILIT. Ceea ce diferențiază clar acest festival de orice alt festival de literatură din țară sunt aceste întâlniri cu copiii și tinerii. Deja s-a creat o istorie a acestor întâlniri, sunt destule povești care circulă pe marginea acestora. Foarte mulți scriitori au plecat în anii anteriori absolut bulversați de la aceste întâlniri, dar în sensul bun al cuvântului. Nu se așteptau să fie atât de vii aceste întâlniri, să le fie citite cărțile. Deci, vorbim de comportament format în timp, ceea ce e meritul FILIT-iștilor, dacă ne putem exprima așa, dar e ceva ce ține și de loc.
Mie mi se par și mai interesante aceste reacții, dacă ținem cont de contextul în care suntem acum. Războiul din Ucraina și conflictul din Israel. Mi se pare crud ca generația asta de tineri să fie pusă, dintr-o dată, în fața unor decizii – de care parte a baricadei să te afli – când ei n-au fost deloc pregătiți pentru asta. În ultimii ani, din ce-ai văzut tu, s-au schimbat reacțiile după ce a izbucnit conflictul din Ucraina, s-a schimbat percepția cititorului?
Îmi vine greu să răspund, pentru că eu n-am mai scris pe subiectul acesta și n-am mai avut întâlniri cu cititorii special pe acest subiect, astfel încât să compar reacțiile de dinainte de izbucnirea războiului cu cele de după. Cartea mea a ieșit cu o lună înainte de izbucnirea războiului, dacă știam că va fi războiul, poate că nici nu o mai publicam.
Dar așa a fost să fie.
Și ca să fie ironia completă, prima lansare pe care am programat-o trebuia să aibă loc la Ambasada Republicii Moldova la Bruxelles, pe 24 februarie 2022. În dimineața zilei respective, m-a sunat ambasadoarea ca să-mi spună că, evident, nu va putea avea loc niciun eveniment. Lansarea cu o carte despre război în prima zi de război, nici nu știu ce m-a bulversat mai tare. În dimineața aceea nu conștientizam, nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Am pus anularea evenimentului pe seama sistemului de securitate al ambasadelor, care nu-și prea iau riscuri când e vorba de conflicte și mi-am zis asta e, ghinion, facem într-o altă zi. Pe măsură ce trecea timpul, mi-am dat seama ce catastrofă se întâmpla.
Pun întrebarea, chiar dacă e puțin superfluă: e obligatoriu să luăm atitudine față de război, noi, oamenii obișnuiți? Chiar și scriitorii, pentru că am văzut multe reacții în mass-media față de scriitorii care nu s-au pronunțat, n-au făcut nicio declarație publică, au preferat să tacă.
Aici, iarăși, îmi vine greu să răspund. Depinde și de temperamentul fiecăruia. Eu eram foarte șocată, chiar dacă eram cu lecțiile făcute, ieșeam din cercetarea pentru carte, era un scenariu pe care-l știam, dar totdeauna credeam că e ceva ce ține de secolul XX. Dar, noi acum suntem în secolul XXI. Nu sunt o persoană foarte emotivă, reușesc să mă controlez, chiar mi s-a reproșat uneori că sunt foarte rece vizavi de anumite situații, dar de această dată n-am putut să mă controlez, daram avut reacții de om normal, nu isterice. Într-un război, orice ar fi, eu sunt de partea victimei. Acum, vizavi de cei care nu s-au pronunțat, eu, ca om obișnuit, mă gândeam dacă chiar nu e deloc atins. Nu ești obligat să iei atitudine în public, nu vreau să judec și nici nu vreau să fac niciun reproș. Asta nu e treaba mea, dar uneori, pur omenește, mă întrebam ce reacții avea omul în sinea lui. Pentru că au fost niște momente care mi-aduceau aminte de gropile comune și dacă nici atunci nu te simți copleșit și nu spui nimic… Sunt orori care nu trebuie să se repete, o minte sănătoasă trebuie să aibă o reacție vizavi de astfel de situații. Indiferent de tipul de reacție, dar trebuie s-o aibă. Dar niciodată n-am să reproșez cuiva lipsa de reacție, nimănui, niciodată, pentru că fiecare e cu sufletul lui.
Fiindcă ai pomenit de gropile comune, mi-aduc aminte cât de șocați am fost când au început să apară imaginile cu gropile comune apărute ca urmare a conflictului din fosta Iugoslavie. Ca să rămânem în sfera războiului, cât de importante mai sunt astăzi conflictele interioare, cele cu tine însăți, în condițiile în care avem din ce în ce mai multe focare de război?
E mult de gândit aici. Într-adevăr, un război începe înainte de orice, în tine. Toate nenorocirile din lume încep cu conflictele interioare nerezolvate și neînțelese. De aici pleacă ideea cât de important este omul potrivit la locul potrivit sau… o carte.
Sau o carte. Exact.
Și dacă omul nu are o altă soluție? Nu știu! Aici e foarte greu de spus, pentru că eu simt o mare compasiune pentru oamenii care trăiesc cu conflicte interioare grele. Asta e un infern. Am avut și eu perioade în viață în care îmi spuneam „Doamne, dar…!”. Eu am avut conflictul, dar după o perioadă s-a rezolvat. Dar ce face omul care nu le poate rezolva? Asta e strașnic! Omul care n-are resurse interioare, sau care n-are un om alături sau care n-a întâlnit pe cineva care să-l ajute cumva să relativizeze, să-i spună un cuvânt bun și blând, să-l încurajeze, să-i întindă o mână. Asta m-a făcut să mă gândesc de multe ori la cât de multă suferință există pe lumea asta și noi trecem indiferenți pe lângă ea. Dar suferința asta mocnește și tot crește, crește, până ajungem la conflictele mari, în care primele victime sunt femeile și copiii.
În aceste condiții, mi se pare relevantă o altă întrebare: ce să mai scrii sau de ce să mai scrii, în astfel de perioade, marcate de conflicte? Și ar mai fi o întrebare, în secundar: de ce să mai scrii literatură de propagandă/mobilizatoare?
Îmi aduc aminte foarte bine, scrisesem și pe Facebook la momentul declanșării războiului din Ucraina, că nu pot scrie în astfel de perioade. Și nu sunt singura care nu poate scrie în astfel de perioade.
Mi-aduc aminte de debutul pandemiei, când a fost perioada de izolare totală, că foarte mulți scriitori s-au blocat și n-au putut scrie un rând. În schimb, alții au putut, au ținut jurnale pe care mai întâi le-au publicat pe internet, după care în format clasic, pe hârtie. Blocajul acesta i-a șocat întâi pe ei (înșiși), dar l-au depășit.
Eu, în pandemie, fără să-mi dau seama, culegeam material pentru mine. Începusem să vorbesc foarte des cu părinții și așa am ajuns să-mi fac arborele genealogic, în care am descoperit un nume care m-a zguduit.
credit foto: arhiva personală Lilia Calancea
Deci, pentru tine, pandemia a fost creativă.
Da, dar fără să-mi dau seama. Pentru că eram obligată, în calitate de fiică, să-mi sun zilnic părinții, care se aflau la Chișinău. Eu aveam frica să nu care cumva să se întâmple ceva, să se îmbolnăvească și să moară și eu să nu pot fi acolo, să nu pot să-i îngrop. Asta a fost ceva îngrozitor pentru mine. În fiecare zi am vorbit cu ei, atât de mult, cât n-am vorbit toată viața mea cu ei. Am ajuns să vorbesc cu tata o oră, ăsta e recordul absolut! Pentru că eu cu tata nu vorbeam cu anii! Tata la lucru, mama la lucru, ambii foarte ocupați și, iată, am ajuns să vorbim atât de mult! Și printre fleacurile zilei, am aflat niște lucruri despre identitatea mea, până la urmă. I-am spus tatălui meu că fiica mea a optat pentru farmacie, iar el mi-a spus: dar tu știi că eu am visat să ajung medic? Ce medic, tată, tu ești inginer, eu credeam că ăsta a fost visul tău dintotdeauna. Tata era foarte, foarte bun la matematică, era atât de bun, mintea lui atât de apreciată, încât a câștigat o călătorie la Moscova pentru o conferință la care participau cele mai mari minți din toată Rusia. Erau cei mai tari din tot fostul URSS la matematică! Și eu credeam că ăsta a fost visul tatei, când de fapt el se visase medic. Asta m-a șocat: tată, ce medic, că niciodată nu mi-ai spus, nici măcar n-ai adus vorba. Asta e ceva ce te zdruncină, pentru că așa realizezi că de fapt tu nu-ți cunoști părinții, pentru că n-ai stat de vorbă cu ei. La ce visau, ce viață au vrut ei oare?
În pandemie, da, am vorbit foarte mult cu părinții, dar niciodată nu m-am gândit să folosesc aceste informații pentru construirea unui personaj care e în căutarea unei identități sau să le folosesc pentru crearea unei povești cu legături de sânge care nu se spun, ci se tac, se ascund și ele ies oricum la suprafață. Dar când a început războiul, cred că n-am scris nimic, dar absolut nimic cam șase luni, nici măcar texte pentru Facebook, pentru că n-avea nimic sens. Cu timpul, am ajuns la un gând care-mi dădea speranță: dacă în lumea asta nu existau literatura și cărțile bune, poate că de mult am fi ajuns să trăim cu toții în infern. Acum, da, trăim într-un infern, dar putea fi și mai complicat, mult mai complicat, dacă nu exista literatura. Nu putem spune că ea schimbă lumea, minți sau cursul istoriei, dar putea fi mult mai rău, iar gândul ăsta pe mine mă încălzește.
Literatura și arta.
Da, da, cursurile de actori m-au ajutat foarte mult. Mă duceam acolo și două ore nu voiam să aud că în lume se întâmplă tot felul de atrocități.
Ne întoarcem la FILIT, unde te-ai întâlnit și scriitori români, dar și străini. Cum se vede literatura românească de la Bruxelles, adică de la distanță?
Probabil că e un avantaj să fii detașat și să vezi lucrurile de la distanță! Așa am eu o intuiție, că e un avantaj pentru mine, dar asta nu se referă doar la literatura din România, ci și la cea din Republica Moldova. Este un avantaj să vezi lucrurile de departe, în cazul meu e formula potrivită. Eu n-aș putea să mă întâlnesc prea des cu scriitori sau cu oameni din breasla mea; eu am nevoie de foarte mult timp pentru meditație, pentru lectură, pentru cercetări, pentru mine; am nevoie de izolare, eu ies doar când este nevoie de mine, sunt invitată, sau când este vorba de promovarea romanului meu (pentru că iese în curând). Trebuie să iei contact cu cititorii și jurnaliștii, este o etapă obligatorie, dar eu țin foarte mult la perioadele de izolare, pentru că mă ajută să mă concentrez și să lucrez. Eu nu pot să merg pe la festivaluri și, în același timp, să lucrez, pentru mine este exclus. Poate nu e bine să fii un pic mai distanțat, dar altfel nu pot. Sunt conștientă că pierd niște relații și legături, proiecte, dar asta e alegerea mea. Altfel nu pot scrie.
Nu se contaminează scrisul, eu cred că aici e punctul tare. De când ești la Bruxelles, sunt scriitori care și-au pierdut din aură, pe care nu-i mai apreciezi la fel de mult ca atunci când trăiai în Moldova?
Vai, dar eu când trăiam în Moldova, n-a apreciam deloc scriitorii! Nu că nu citeam, dar scrisul a venit în viața mea odată cu mutarea la Bruxelles și cu maternitatea. Nu, lumea literară îmi era indiferentă, ea nu făcea parte din viața mea, nici cea din Moldova, nici cea din România. Eu trăiam pe lângă, aveam altă meserie, alte interese, mă învârteam în alt mediu.
Mediul literar l-am descoperit întâmplător și foarte târziu, poate că odată cu Sunt oare un călău, pentru că e publicată la Polirom. Dar nici măcar cele două cărți publicate pe când stăteam în Republica Moldova nu m-au apropiat de mediul literar. Nu mă simt neapărat membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, deși plătesc cotizație. Abia acum urmăresc scriitorii, citesc cronicile, mai apare câte un scandal și tot așa. Mai aflu niște lucruri de prin comentarii, înțeleg că e vorba de niște relații invizibile, la care eu nu am acces, dar există tonul și cuvintele, care te trădează. Vrei, nu vrei, mai există și răutate gratuită, care se simte.
Ce surprize ai avut aici? Am văzut că te-ai întâlnit cu Guzel Iahina, o surpriză totală pentru tine.
De ce am fost atât de încântată de întâlnirea cu ea? Pentru că vara asta am revenit la cărțile ei și am reascultat cărțile ei (ascult mult audiobook). M-a prins într-o stare în care mi-am spus că are niște adâncimi de nebănuit. Citesc în rusă și am mai avut o perioadă când am recitit toți clasicii ruși, înainte de pandemie și război. Așa am ajuns să compar scriitori contemporani ruși, Sișkin, Iahina și alții cu clasicii, pentru că le simt foarte bine nuanțele limbii. Pot să compar, să fac analize, iar Guzel Iahina are o limbă atât de profundă, încât eu nu pot să mă exprim. Are niște momente absolut geniale, pe lângă structură, pe lângă tehnicile pe care le îmbină foarte bine, mitul, personajul atât de complex. Când vorbești despre omul sovietic nu poți să pui o singură etichetă, înseamnă că într-adevăr n-ai trăit și n-ai înțeles în URSS și în secolul XX. N-ai înțeles nimic din ce s-a întâmplat și trebuie să reiei toată istoria. Mie îmi place la ea, în primul rând, pentru că a îndrăznit; e foarte criticată în Rusia, chiar și în țara ei de origine, dar pentru capitole diferite din cărțile ei, de oameni care nu cunosc istoria. E foarte, foarte greu să scrii despre deportări. Și la noi s-a scris despre deportări, dar s-a adoptat exclusiv poziția de victimă și s-au jucat nepermis de mult cu această postură și asta nu e firesc.
Pe mine nu mă ademenește nimeni în proiecte, dacă n-am libertatea de a scrie ce vreau. Eu scriu doar despre lucruri despre care cred că trebuie scoase la lumină. E un risc, dar mă aștept la reacții de tot felul. Lăsați-mă cu naționalismele, România și românii, doar pentru că tu ești acolo, parte în proiect și aștepți bani doar pentru asta. Nu-mi spune mie că nu sunt patriotă doar pentru că nu strig pentru unire. Pentru mine patriotismul e altceva, e atunci când chiar n-ai niciun interes, patriotism este atunci când scrii în limba română. Eu nu trebuie să ies în piață și să strig „Jos rușii!” sau mai știu eu ce altceva. Exact despre asta vorbesc în noul roman, o să-mi fac mulți dușmani din cauza asta.
Deci, următorul roman va fi…
Alionușka și va apărea tot la Polirom și exact despre problemele de limbă vorbesc.
Să încheiem într-o notă pozitivă: ți-a plăcut la FILIT, te-ai întâlnit cu Guzel Iahina…
Și nu doar pe ea, unde mai pui că am vorbit și în franceză, ieri seară la cină. La asta chiar nu m-am așteptat. Mâine s-ar putea să vorbim în engleză, pentru că la evenimentul la care voi participa va fi și o italiancă cu care vom vorbi în engleză.
