În februarie ce tocmai s-a încheiat, am avut plăcerea unei întâlniri rarisime cu trei dintre oamenii cei mai implicați și dedicați în ceea ce privește promovarea bucătăriei românești. În fapt, întâlnirea a fost foarte bogată în subiecte, fertilă din punct de vedere ideatic, dar chiar dacă am prelungit timpul destinat întâlnirii, tot au mai rămas ceva întrebări în așteptare. Interviul vine în completarea acelei întâlniri și vă las să-l (re)descoperiți pe Cosmin Dragomir, așa cum e el, hâtru, dar extrem de serios când vine vorba de pasiunea lui pentru sarmale.
Pe Cosmin Dragomir îl găsiți pe www.cosmindragomir.ro
Cosmin Dragomir – arhiva personală C.D.
***
După întâlnirea de la Muzeul Colecțiilor de Artă am rămas cu câteva întrebări, care n-au mai încăput atunci. Ți le adresez aici și acum, cu speranța că le vei găsi agreabili, utile și, de ce nu, pe alocuri, provocatoare.
Prima întrebare: ce și câtă cultură încape în spatele unei istorii a gastronomiei românești? Cu alte cuvinte, ce studiezi în mod obișnuit, de ce cărți ai nevoie pentru a-ți lămuri dilemele sau pentru a face ordine în raftul cu cărți de specialitate?
Toată. De la Herodot la Apicius, de la Cantemir la Sohodoleanu. De la Da Vinci la Grigorescu. De la Cantata Cafelei a lui Bach la Țuică de Tulcea a celor de la Zar. Dacă ești un cititor chitit să identifici pasajele gastronomice ai șanse să le găsești peste tot. Dacă ne referim strict la cărți, gastronomie găsim și în ficțiune (cea realistă, pentru că mâncarea klingonienilor este interesantă doar tangențial – deși despre cea din basme s-au scris lucrări academice), dar mai ales în nonficțiune: cronici ale vremii, cărți de istorie, de antropologie, de memorialistică ș.a.m.d. Dar lectura e treaba cea mai simplă. Punerea acestor informații pe căprării e mai anevoioasă, iar nouă ne lipsește o literatură de specialitate pe care să o continui sau să o combați. Iar aici nu mă refer la o istorie literară a mâncărurilor, ci la o istorie a gastronomiei. Mult prea puține cărți s-au ocupat exclusiv de nișa culinară. În ceea ce mă privește prefer pluralul: istorii (chiar și alternative, dar mai ales fragmentate) pentru că nu îmi permit să-mi acopăr umerii cu capa cercetătorului fără dubii și cu pretenții de exhaustivitate. A mai făcut-o cineva în trecut și rezultatul este dezastruos, deși e girat de Academia Română. Rămân un jurnalist pasionat de gastronomie și heirupist, un amator care însăilează pe lângă metoda academică de cercetare și care vulgarizează tot felul de informații culinare asimilate care, altfel, poate ar fi rămas necunoscute. Cred că rolul meu în Istoria Gastronomiei Românești e să ușurez munca viitorilor cercetători și să furnizez o parte din bibliografia și sursele necesare.
Ce înțelegi tu prin cărți de specialitate? Cu alte cuvinte, care este diferența între o carte cu rețete (oarecare), Istoria mămăligii sau Alfabetul bucatelor și Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moșilor?
Cărțile de bucate sunt utilitare. Ele trebuie să îți furnizeze toate informațiile necesare pentru a duce la bun sfârșit un fel de mâncare. Doar că eu nu le citesc ca să gătesc, ci ca să trag concluzii. Cărțile vechi de bucate sunt incursiuni în acele secole: intuiești mode, influențe, cronologii. Cărțile de specialitate sunt rare: capitole despre agricultură la cronicari, rapoarte despre alimentația urbană și rurală întocmite de medici sau pionierat în cercetările etnografice (mă refer la perioada de final de secol XIX și început de secol XX), apoi urmează cronicarii moderni care scriu despre high-life, se înmulțesc cărțile de bucate și tot așa. Cărțile dedicate le numeri pe degete. Aș menționa Mihai Lupescu – Din bucătăria țăranului român (manuscris depus în 1916 la Academie și publicat abia în 2000 la editura Paidea), Ioan Claudian – Alimentația poporului român în cadrul antropogeografiei și istoriei economice (1939), dar și Alimentația rațională a omului sănătos a lui Iulian Mincu (1978). Din cele exemplificate de tine, volumul lui Vlad Macri literaturizează și romanțează gastronomia și mai ales experiența personală. E o carte palatabilă pentru orice cititor, o intenționalitate dusă la bun sfârșit. Mesele de odinioară adună informații din arhive, le pune în ordine și ni le prezintă ca fun facts. O carte binevenită pentru cei pasionați de istorie și care nu au timp sau chef de compendii. Istoria mămăligii este cu adevărat un studiu. Monografia unei cereale și a unui preparat așa cum nu a mai văzut Parisul, mă refer clar la mezinul estic: Micul Paris. Despre cercetarea lui Alex Drace-Francis am scris pe larg în Revista de Antropologie Urbană, articol preluat și în Colecționarul de Sarmale așa că nu mă mai lungesc aici.
Cosmin Dragomir și resturi de cap de oaie, undeva în Bosnia și Herțegovina – arhiva personală C.D.
N-am reușit să aduc cu mine la muzeu două cărți la care țin foarte mult: Moldova: People, places, food and wine (apărut la Editura Cartier) și primul volum din trilogia Bucătăria Hoinară, un album fotografic care face parte dintr-un proiect excelent gândit de Răzvan A. Voiculescu. Despre utilitatea unor astfel de proiecte nu are rost să vorbim, dar aș vrea să-i facem să înțeleagă pe cititorii Bookhub.ro rostul unor astfel de apariții editoriale. Câtă muncă se află în spatele unor astfel de proiecte, cui se datorează (cine ar trebui să facă parte din echipă) și, mai ales, cui se adresează?
Pot doar să îmi imaginez, dar ar fi nedrept să vorbesc eu în numele echipelor care au lucrat la acele bijuterii editoriale și tipografice. Știu doar că vorba de multă muncă, de mulți oameni, de multă răbdare și mai ales de un buget enorm. Pot însă să le laud de oricâte ori am ocazia. Mai mult, mă bucur că am reușit să premiez ambele proiecte în 2019 la prima ediție a Premiilor GastroArt. Dar pentru că nu vorbim doar de frumos, trebuie să spun că volumul Moldova: Oameni, locuri, mâncare și vin este mai aproape de ceea ce mă interesează strict pe mine: și texte și rețete, alături de fotografii. Trilogia lui Răzvan A. Voiculescu este asumat centrată doar pe vizual. În ceea ce privește cartea Angelei Brașoveanu și a lui Roman Rybaleov, o să repet ce am tot zis: România nu are o carte comparabilă. Din păcate. Și mai menționez că până acum am cumpărat vreo 4 exemplare pentru cadouri.
Tu ai vocație de om de echipă. Cine sunt colaboratorii tăi constanți, cu cine te asociezi în proiectele tale (unul mai mai ambițios decât altul) și cu cine n-ai lucrat până acum, dar ți-ar plăcea s-o faci?
N-aș zice sau cel puțin nu zice toată lumea. Există foști subalterni care și după zece ani consideră că am fost un manager foarte prost, există și oameni în industrie care se autocomplimentează susținând că aș avea timp „să fiu dușmanul lor”. Abia am timp să mă cert cu mine.
În ceea ce privește colaborările o să încep cu cea de business (deși pe Nicoleta Scarlat o pot numi și prietenă): scriu săptămânal pentru eisberg.ro site-ul producătorului de salate Eisberg de peste 5 ani. E cea mai veche colaborare neîntreruptă a mea și se pare că sunt și cel mai vechi colaborator al lor. Au înțeles printre primii ce fac și au avut încredere în mine și am continuat datorită respectului reciproc. Însă cu Nicoleta nu vorbesc zilnic la telefon și am băut și prea puține sticle cu vin împreună (sper că se aude, da?). Comunic zilnic cu Cezar Ioan (publisherul vinul.ro) și unul dintre cei mai buni prieteni. Am făcut atât de multe împreună încât am putea să ne apucăm să scriem o carte. Mihnea Dumitru – colegul din Asociația Curaj Înainte – și bun prieten este un sfătuitor remarcabil și tot el se ocupă de tot ce înseamnă tehnică, nu de alta, dar sunt afon. Cu Adriana Sohodoleanu vorbesc zilnic cam pe la ora 8 dimineața și construim sau dezbatem. Am lucrat împreună la două cărți, una scrisă de amândoi, alta scrisă de ea și redactată de mine. Pe Mircea Groza îl sun de obicei după ce vorbesc cu Adriana și îl rog să trimită palincă. Glumesc, trimite și singur, fără imboldul meu. Între Cezar și Adriana de obicei pălăvrăgesc și cu Lucian Dragomir. Pe Iohan Ștefănescu, colegul din proiectul balcanic îl sun mai rar, pentru că ne ajung zecile de nopți dormite împreună când plecăm să explorăm lumea.
Cam asta e rutina mea între 5 și 9 dimineața. Îmi ajung acești oameni minunați. Orice nouă colaborare vine cu un alai de stresuri suplimentare: potențiale neînțelegeri în comunicare, hachițe personale, intransigență, ciufuțenie, opinii antagonice ș.a.m.d. Să nu mă înțelegeți greșit, nu refuz colaborări și/sau provocări noi, dar am atât de multe planuri cu oamenii menționați mai sus încât prefer zona de confort și drumul bătătorit.
Capete de oaie – Maroc – arhiva personală C.D.
Care este relația dintre colecționar, curator și gastronom? Dacă vrei, putem extinde comparația adăugând și gurmand. Când se împacă, când intră în conflict? Ce-ai pierdut de-a lungul anilor și ce-ai câștigat în lupta pentru afirmarea gastronomiei românești?
Primele trei se feresc de traiectorii individuale și stau cuminți sub umbrela mai încăpătoare a jurnalismului gastronomic. Gurmanderia este mai mult viciu, dar sper că am reușit să o transform în experiență exploratorie. Dar, de fapt, sunt mai mult gourmet decât gurmand, mai curios decât flămând. Toate se împacă perfect, doar că de multe ori intră în conflict cu inteligența financiară din care nu prea dispun. Toate implică mai mulți bani decât ar trebui să cheltuiesc, dar nu mă opresc din astfel de investiții. Colecțiile valorează cât un apartament, dar eu stau cu chirie. Nici cu inteligența emoțională nu stau foarte bine: nu colecționez traume, nu curatoriez eșecuri. În general nu prea am păreri de rău, iau totul așa cum se întâmplă, încerc să dreg dacă mai e ceva de dres, dacă nu trec mai departe. Probabil că unele analize mai atente m-ar ajuta, dar există și o rutină plăcută a imbecilității repetitive. Per total, am câștigat. În primul rând o mai mare libertate în al doilea rând bucuria de a face mai mereu ceea ce îmi place.
Cum și când ai început să simți nevoia să scrii despre tot ce intră sub umbrela „gastronomie românească”?
E un context complex și destul de complicat de povestit. Aș simplifica: atunci când curiozitatea m-a făcut să caut cărți despre subiect și am observat că nu prea avem informații. Era o nișă acoperită parțial sau deloc și prin urmare m-am înfipt în ea. În acei ani existau proiecte similare, dar nu identice, multe dintre ele regionale, nu naționale. Mult mai mult globalism în defavoarea glocalismului.
arhiva personală C.D.
De unde ideea de muzeu al sarmalelor? Cum arată acesta în viziunea ta?
E o altă extensie din proiectul de cercetare a universalității sarmalelor. Sunt colecționar și strâng enorm de multe treburi care au legătură cu pasiunile mele: ambalaje, timbre, cărți, cutii etc. cu tematică gastronomică. Așa a început să prindă contur o colecție dedicată sarmalelor care, încet, încet, a căpătat dimensiunile pretabile unei expoziții. Am zeci de conserve din întreaga lume (și mai am câteva sute pe lista de viitoare achiziții), cărți poștale, reclame, timbre, jucării, zeci de cărți cu sarmale pe copertă, cărți despre sarmale sau mâncăruri înfășurate în frunze. Am peretar dedicat, sarmale tricotate, un vitraliu la temă, puzzle-uri, mașini de împachetat, desene. Urmează picturi, mozaic, goblen (poate știți pe cineva care ar dori să îl coasă, model am eu) și o sarma turnată în bronz. Acestora le voi adăuga instalații artistice realizate de Mihail Coșulețu, un ierbar cu frunze în care se fac sarmale și naiba mai știe ce îmi trece prin cap. Vor exista infografice și multe explicații & fotografii. Colac peste pupăză: tatuajul meu cu sarmale. Până la un muzeu care se semene cu definiția din dicționar încerc să fac expoziții itinerante și pe urmă mai vedem.
Gătești (și) pentru prieteni? Dacă da, te întreb ce nu lipsește niciodată de la o astfel masă?
Rar și pentru o mână de oameni. Prefer socializarea la restaurant. De la masă nu lipsește niciodată un vin bun.
arhiva personală C.D.
Cât din ceea ce faci tu zi de zi este educație, cât informare și cât plăcere?
Scriu destul de multe articole cu gândul că ar avea utilitate. Nu-s sigur că se întâmplă, dar asta îmi propun. Scriu cu plăcere deși de multe ori tonul e încrâncenat.
O dorință secretă, pe care vrei neapărat să ți-o îndeplinești?
Dar nu e secretă: Muzeul Sarmalelor, eventual să fie doar o parte dintr-un concept mai mare: Muzeul Gastronomiei. În rest sper să reușesc să scriu cărțile pe care le-am gândit și să am timp și bani să călătoresc și mai mult. Mai am câteva restanțe în Balcani și prin vecini și îmi doresc mult să stau vreo lună în Vietnam.
Pe dunele sahariene – arhiva personală C.D.
