N-am văzut (încă) montarea de la Teatrul Excelsior, în regia lui Răzvan Mazilu. Din același motiv pentru care m-am gândit mult dacă să merg să văd montarea lui Gelu Colceag: muzica.
Musicalul lui Weill nu e ușor de abordat, cere muzicieni foarte buni, atenți la nuanțe, pentru că un musical se bazează pe simbioza joc actoricesc – univers sonor.
Actori urmărind gesturile dirijorului (care e și violonist), care se așază în scenă astfel încât să vadă bine dirijorul, ceea ce a generat mișcare scenică incoerentă.
Soliștii – rolurile principale – și restul. Sau cum să nu gândești un musical montat în anul de grație 2024. E o gândire în secvențe a unor scene care par să nu se adune niciodată într-o singură ramă.
Soliștii – niciunul nu excelează din punct de vedere vocal. Voci nelucrate, ar fi o impietate să judeci performanța muzicală a acestora. Compensează cu jocul actoricesc, dar rolurile sunt abordate manierist. Nimic provocator, nimic care să te scoată din zona de confort, deși Brecht a intrat în istoria teatrului pentru că te face să citești printre rânduri, să cauți în spatele evidențelor.
Scenografia – funcțională, minimalistă, bazată pe jocul de proporții – cea mai mare scenă de teatru din România și dotările ei tehnice nu suplinesc lipsa unui decor elaborat decât pe alocuri. Schelele care fragmentează înălțimea și mențin acțiunea pe cele două registre par din altă poveste decât cea din care fac parte costumele. Poate pentru că luminile nu sunt chiar ce trebuie? Sau poate pentru că jocul cu volumele nu e bine stăpânit? Nu știu, e de gândit aici, eventual de revăzut.
Povestea – Brecht e un maestru al pamfletului, dar pentru ca povestea să rămână bine scrisă până la final e nevoie de un discurs scenic foarte bine gândit. Altfel, avem o sumă de scheciuri. Aplauzele la scenă deschisă au fost pentru scheciuri, nu pentru Opera de trei parale a la Brecht.
Un musical bun/foarte bun este cel pe care vrei să-l revezi. Opera de trei parale de la TNB nu vreau s-o revăd. Am căutat spiritul lui Brecht și nu l-am găsit.
Mircea Rusu e cu câteva clase deasupra celorlalți, dar nu e suficient. Ciprian Nicula începe să arate că nu degeaba face parte din trupa TNB-ului, cocotele, cerșetorii și orbii își fac momentele și ridică cota spectacolului.
De ce Opera de trei parale în repertoriile a două teatre bucureștene (în același timp)? O întrebare bună pentru managerii teatrelor.
În loc de încheiere: când ai la dispoziție o Scenă Mare cum e Sala Ion Caramitru poate că n-ar strica un repertoriu gândit special, a la long, pentru o astfel de sală, dar un repertoriu care să nu facă prea multe concesii din punct de vedere stilistic, estetic și al construcției spectaculare în sine.
Opera de trei parale
de Bertolt Brecht
Traducere: Isaiia Răcăciuni, Ion Cantacuzino și Gelu Colceag
Regie: Gelu Colceag
Muzica: Kurt Weill
Scenografie: Liliana Cenean, Ştefan Caragiu
Coregrafie: Roxana Colceag
Asistent coregrafie: Alina Petricä
Conducător muzical: Marius Leau
Pregătire muzicală: Ligia Dunä
Antrenament vocal: Elena Moroșanu
Lighting design: Laurențiu Iordache
Asistent lighting design: Alexandru Stănescu, Iulian Pătrașcu
Sound design: Bogdan Gadola, George Puiu
Video design: Mircea I. Anca
Asistent regie: Patricia Katona
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Regia tehnică: Andi Tuinea, Costi Lupșa
Sufleor: Ana-Maria Barangă, Tatiana Oprea
Durata: 3 h / Pauză: 15 min
Distribuția
