„Nu-i pe lume leac care să tămăduiască ceea ce nu tămăduiește fericirea.”

Cititorii familiarizați cu literatura secolului XX știu cât de fascinant este universul scriitorilor latino-americani, ai căror port-drapele sunt Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez, ambii fiind recompensați, pe bună dreptate, cu cele mai râvnite premii din lumea literaturii, dar și din cea academică. Reperele mentalului colectiv latino-american se dovedesc pe cât de complexe și fascinante, pe atât de comune, dovadă încrengăturile de familie în care este inevitabil să te simți pierdut cel puțin o dată, ierarhia socială strictă, care pare imposibil de schimbat, dar și trăirile profunde ale personajelor principale, ale căror drame sunt aproape de limita suportabilului. Scriitorii latino-americani sunt însă, înainte de toate, povestitori, drept pentru care reușesc să capteze atenția încă de la primele pagini, iar cititorul aproape că nu lasă cartea din mână până nu află deznodământul unor povești de viață suprarealiste, în care, într-un fel sau altul, se regăsește și reacționează, ripostează, susține sau respinge deciziile, sentimentele, acțiunile unuia sau altuia dintre personaje. Astfel se explică numeroasele reeditări și traduceri de care se bucură autorii latino-americani, inclusiv în România. Editura RAO a reeditat în 2023 unul dintre cele mai surprinzătoare romane ale lui Gabriel García Márquez– Despre dragoste și alți demoni, în atenta traducere șlefuită de Tudora Șandru-Mehedinți.

Practic, Despre dragoste și alți demoni este un micro-roman, dar în cele 168 de pagini, García Márquez reușește să construiască magistral intriga și să readucă în prim-plan realitatea dramatică a coloniilor latino-americane, o realitate care nu are nimic în comun cu realitatea aceleiași epoci iluministe, dar de peste ocean, realitatea metropolei care subjugă zone uriașe de cultură și civilizație prin metode și mijloace greu de acceptat astăzi. Într-un oraș în care aparent nu se întâmplă nimic, un oraș pierdut în vegetația luxuriantă a junglei tropicale, apariția unui câine turbat care mușcă mai multe persoane nu stârnește nicio reacție până la venirea unei femei cu reputație de piază-rea:

„Luna decembrie începuse prost, dar în curând își regăsi serile de ametist și nopțile cu brize nebune. Crăciunul a fost mai vesel ca în alți ani din pricina veștilor bune din Spania. Însă orașul nu mai era cel de odinioară. Principalul târg de sclavi se mutase la Havana, și proprietarii minelor și plantațiilor din regatele acestea din interiorul continentului preferau să-și cumpere mâna de lucru prin contrabandă și la un preț mai mic din Antilele engleze. Astfel încât existau două orașe: unul vesel și înțesat de lume în cele șase luni în care galioanele rămâneau în port, și altul amorțit tot restul anului, așteptând întoarcerea acestora.” (p. 21)

Personajul principal, Sierva Maria, este dezvăluit treptat, introdus aproape subtil în intrigă, ceea ce o caracteristică definitorie a scriiturii lui García Márquez; atmosfera magică, mistică fiind creată încă din primele pagini, personajele par adeseori ireale, fantasmagorice, deși au preocupări cât se poate de lumești. Ca în orice basm, legendă, dragostea, iubirea joacă un rol cheie și salvează (sau nu) sufletele celor rătăciți. Aproape că nu surprinde destinul tragic al Siervei Maria, atât timp cât ea – unicul copil rezultat dintr-o căsătorie aranjată – a fost urâtă, respinsă, renegată încă de la naștere de Bernarda Cabrera. Sentimentul de culpabilitate al tatălui – Don Ignacio de Alfaro y Dueñas, un nobil scăpătat, imatur și total nepregătit pentru viața de familie și, implicit, pentru întreținerea unei moșii – va genera o adevărată tragedie, fiica ajungând să fie supusă unor ședințe de exorcizare catastrofale, deși:

„Ultima frază îi păru lui Delaura o exagerare proprie medicinei medievale, dar n-o comentă, fiindcă îi folosea indiciilor teologice că fetița nu era posedată. Spuse că cele trei limbi africane ale Siervei Maria, atât de diferite de spaniolă și portugheză, n-aveau nici pe departe tâlcul satanic ce li se atribuia în mânăstire. Existau nenumărate mărturii că aveau o forță fizică remarcabilă, dar nu se cunoștea niciuna că ar fi fost vorba de o putere supranaturală. Nici nu se dovedise c-ar fi făcut vreun act de levitație sau ghicire a viitorului, două fenomene care serveau, de altfel, și ca probe secundare de sanctitate. Totuși, Delaura solicitase ajutorul unor confrați de vază și chiar al altor comunități, și nimeni nu se încumetase să se pronunțe împotriva proceselor-verbale ale mănăstirii și nici să dezmintă credulitatea oamenilor din popor. Era însă conștient că nici criteriile lui, nici cele ale lui Abrenuncio n-aveau să convingă pe nimeni, și cu atât mai puțin ei doi împreună. ” (p. 133)

În zorile unei epoci moderne care pare încă foarte îndepărtată în colonii, misticismul, lupta cu prejudecățile și stereotipiile ating cote dramatice: Inchiziția e mai prezentă ca oricând, dar ignoranța (atât a laicilor, cât și a clericilor) se dovedește a fi un demon greu de învins, aproape imposibil în contextul efectelor greu de prevăzut ale ciocnirii civilizațiilor (ca să fim în context cu Samuel P. Huntington):

„Cayetano învăță repede că o putere mare nu se pierde doar pe jumătate. Aceleași persoane care înainte îl curtau pentru favorurile lui îl ocoleau acum ca pe un lepros. Prietenii lui din lumea artelor și literelor se dădură la o parte ca să nu se lovească de Sfânta Inchiziție. Însă lui îi era totuna. Inima nu-i bătea decât pentru Sierva Maria, dar chiar și așa nu-i era de-ajuns. Era încredințat că n-ar exista oceane ori munți, nici legi de pe pământ sau din ceruri, și nici putere a infernului care să-i poată despărți.” (p. 140)

Iubirea nu va învinge, sau, cel puțin, nu în maniera în care se așteaptă cititorul. Autorul columbian încalcă tiparele basmelor și poveștilor cu final fericit: era de așteptat ca iubirea imposibilă dintre o fetiță de doisprezece ani și un cleric de treizeci și șase de ani să genereze o adevărată dramă, dar nu va învinge nici dragostea tatălui pentru fiica recunoscută și acceptată mult prea târziu, așa cum nici scânteia abia licărândă a iubirii lui Don Ignacio pentru Bernarda nu va rezista. Asemeni personajelor emblematice ale lui Shakespeare, nebunul din poveste – doctorul ateu Abrenuncio – va pune punctul pe i cât se poate de tranșant:

„Nu-i pe lume leac care să tămăduiască ceea ce nu tămăduiește fericirea.” (p. 41)

Gabriel García Márquez merită readus în prim plan, universul său fabulos surprinde de fiecare dată, iar dacă ediția se bucură și de o traducere atent îngrijită, cititorul este cu adevărat privilegiat.

Despre dragoste și alți demoni de Gabriel García Márquez