Particip la tot felul de experimente, admir instalațiile umane și pe cei capabili de performance, dar niciodată în detrimentul artei. Nu-mi plac compromisurile, scuzele sau intențiile ratate, fie și pentru că am prea puțin timp pentru pretexte inventate și nejustificate. M-am gândit mult dacă să particip la (încă) un performance, despre care nu știam aproape nimic, în afară de faptul că voi sta la o distanță de doi metri de cel/cea care va performa. În realitate, nici această distanță n-a fost respectată întocmai tot timpul: am interacționat cu trei actori – două actrițe și un actor –, fiecare având momentul lui specific. Alternanța mediilor artistice – sala de la Teatrelli, strada și sala de la Institutul Goethe – nu m-a deranjat nici ea (acum îmi dau seama că știam că va fi ceva de genul unei plimbări între cele două săli), în schimb m-a deranjat faptul că la ultimul moment am fost forțată să ies din zona de confort, fiind aproape obligată să mă apropii de actriță; recunosc, nu mă număr printre cei care se îmbrățișează cu oricine și oriunde, atingerile fac parte din sfera intimă și nu le inițiez sau întrețin sub nicio formă (poate și pentru că am o meserie care impune o separare de rol și status bine reglementate). Am încercat să decodific ultimul moment, să-i acord sens, punându-l în relație cu tot ceea ce s-a întâmplat, dar rămân blocată în orizontul unui „de ce” la care nu găsesc răspuns.
În prezentarea performance-ului am citit următoarele: „Participantul are libertatea să construiască relația cu performerul, în funcție de propriile curiozități, intuiții și limite. Pe parcursul performance-ului va rămâne invizibil și anonim.” De aici nedumerirea mea când am intrat în sala de la Teatrelli și m-am trezit expusă total, într-o interacțiune directă cu tânăra actriță (Ana-Maria Pop). Ea într-un con de lumină, eu în fața ei, la doi metri. Monologul a fost centrat în jurul ideii de suferință, una izvorâtă dintr-o plecare a cuiva drag, o despărțire dureroasă însoțită de niște amintiri pe cât de dragi, pe atât de greu de dus. Lacrimile nedisimulate ale actriței se transformă într-un chip schimonosit de durere, în fapt el devine treptat un chip îmbătrânit; transformarea te duce cu gândul la softurile care îți arată chipul tău la bătrânețe. Te trezești brusc (dat fiind că momentul în sine durează foarte puțin poate că expresia potrivită este „prea brusc”) că te întorci în propria ta copilărie și cauți în memorie chipurile celor care ți-au însoțit primii ani de viață, dar nu m-am putut abține să nu mă gândesc de ce tocmai acum și care e motivul din spatele acțiunii actriței.
Plecarea spre Institutul Goethe a început efectiv prin ieșirea din spațiul scenic al actriței și intrarea bruscă, intempestivă a lui Petru Mărginean, cel de-al doilea performer al serii. El e purtătorul unei răni deschise, care sângerează, deci mi se dă de înțeles că unei amintiri vechi, dureroase, i se adaugă acum o rană a timpului prezent – una supurândă, care nu se închide. Dâra de sânge ține loc de direcție de deplasare; îmi dau seama că trebuie să urmez dâra de sânge. Performerul mă conduce pe stradă, pe una pe care am străbătut-o de atât de multe ori, încât îi știu gropile și mă pot feri de ele, inclusiv de cele proaspăt apărute (se lucrează la rețeaua de termoficare în zonă). Mă așteptam la mai multe de la acest moment, dar n-am avut parte decât de o urmărire clasică, eu în spatele lui. La un moment dat, au fost trei curioși atrași de „coada roșie” a artistului și ne-au urmărit câțiva metri, dar când au văzut că nu se întâmplă nimic ieșit din comun ne-au dat pace.
La Institutul Goethe am intrat în interacțiune directă cu cea de-a treia artistă a performance-lui (Alexandra Vieru). În sala atât de dragă mie, golită acum de scaune și alte obiecte, mă trezesc invadată de zgomotul liniștii. Un sunet strident, emis de o instalație de sonorizare. Actrița mă ghidează din priviri să mă rotesc, astfel încât în timpul rotirii mă trezesc că admir fotografiile expuse pe pereții sălii (intuiesc că e vorba de expoziție care n-are nicio legătură cu performance-ul la care iau parte, dar, ciudat, mă agăț de ce văd în fotografii ca de ceva foarte familiar mie și de care am nevoie în acel moment). Revin la artistă și încerc să-mi dau seama de ce îmi sugerează să ne apropiem. Ne (re)unim mâinile și stăm așa preț de un minut. Un minut care a fost înregistrat, pentru că la final mi s-a dat o hârtie pe care se vede clar un grafic din care deduc că a crescut exponențial gradul de intimitate în nici zece minute. Nu risc să interpretez aici graficul, pentru că nu am nicio dată cu privire la ce date au introdus în sistem Ioana Păun și Grig Burloiu, dar pot să lansez o ipoteză cu privire la creșterea exponențială a nivelului de intimitate: lucrez cu oameni (mulți oameni), cu care mă văd zilnic, cu unii sunt la nivel de interacțiune, cu alții la nivel de relație (oficială) și asta de ani de zile. De aceea reușesc să mă acomodez suficient de repede în diverse contexte sociale, pe care le asimilez automat unor situații de învățare. Asta nu înseamnă că ader instantaneu la orice experiment, nu îmbrățișez noul cu brațele deschise, din contra, am oarecare rezerve date și de experiență, dar și de tipul de personalitate de care dispun (am vrut să scriu îl posed, dar nu e termenul potrivit).
Dincolo de amalgamul de emoții stârnit de cele trei momente diferite, rămân cu impresia că mi-a lipsit o linie continuă, un ceva care să lege toate momentele într-un tot. Expunerea și/sau implicarea în niște situații care antrenează o gamă de emoții, dar și de afecte nu este suficientă, din punctul meu de vedere, pentru a găsi o finalitate acestui performance. Personal, dacă tot am fost provocată să ies din zona de confort, îmi doresc să am parte și de o finalitate a acestui demers. Am căutat în broșura care mi-a fost dată la final o explicație a acestui construct/performance, ce și-a dorit regizoarea, ce așteptări are de la acest demers artistic. În afară de câteva informații despre lacrimi, plâns, empatie și intimitate (trimiteri la câțiva autori însoțite de niște imagini menite să susțină grafic informația), n-am găsit ceea ce mă așteptam, adică acel fir roșu care să facă legătura între cele trei momente. Din contra, ceea ce am citit m-a contrariat și mai tare, dar prefer să nu insist prea mult asupra acestei contrarieri (nota bene; bibliografia este evident pusă sub semnul unei selectivități puternic amprentată de interesele personale ale regizoare, o listă exhaustivă de titluri de cărți care pot influența participantul la performance în acordarea de sens celor trăite).
Păstrez în memorie imaginea unei agrafe agățată în coada de sânge, care s-a încăpățânat să rămână acolo până la final, frunzele uscate încâlcite printre firele roșii, răsărite de niciunde, portretul de femeie bătrână care râde din toată inima din sala de la Institutul Goethe; lacrimile, sângele și disperarea ascunsă în spatele unui sunet strident sunt căi de apropiere de celălalt, dar în aceeași măsură motive de separare, de îndepărtare.
*
The Others a luat naștere în 2021, în timpul rezidenței regizoarei ????? ??̆?? la MuseumsQuartier Wien/tranzit.org, în contextul distanțării sociale. Poate fi privit ca o serie de reflecții post-pandemice la care regizoarea i-a invitat să i se alăture pe curatoarea ????? ???????, performerii ???-????? ???, ?????? ???????, ????????? ????? și ????? ??̆???????, stilista ???????? ?????, programatorul ???? ???????, graficiana ????? ??????. The Others este produs de ???????? ?????????
Co-producători: ??????/?????????, ?????????? ?????? și ??????? ???????? ????????. Proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
