De ce muzica este (doar) umană?

Uitându-te cu atenție pe rafturile de la secțiunea Istorie din librării și biblioteci este imposibil să nu exclami: Istoria nu mai este ce a fost! Titlurile și structura multora dintre volumele regăsite la această secțiune confirmă faptul că, de câțiva ani buni încoace, istoria nu mai este evenimențială, cu subiecte abordate strict cronologic și cu accent pe deciziile politice și așa-numita istorie oficială. Asta nu înseamnă însă că istoria și-a pierdut din calitățile sale științifice. Curioșii vor remarca cu ușurință faptul că reperele metodologice, istoriografia, principiile au rămas aceleași, cel mult nuanțate și/sau adaptate contextului și limbajului contemporan. Este un loc comun ideea că istoria se rescrie periodic și că reflectă direct tiparele mentale și decizionale ale unei epoci (mai mult sau mai puțin scurte ca timp concret), dar, cu toate acestea, cititorul avizat poate identifica cu destulă ușurință caracteristicile, trăsăturile definitorii ale unui eveniment, proces sau personalitate istorică dintr-o anumită perioadă de timp. De ce se rescrie istoria? Pentru că modul nostru de gândire ne surprinde iar și iar: când credeam că am încheiat un subiect, iată că apare o nouă perspectivă de abordare, care schimbă adeseori concluzia, sau apar noi documente scrise sau arheologice, sau noi metode de analiză fizică, chimică, biologică, cu un evident caracter interdisciplinar, ceea ce îi face pe istorici să continue să aprofundeze unele subiecte. Ca în multe alte privințe, și istoria a căzut în capcana superiorității europenilor față de restul lumii. Până în secolul XX, chiar până prin anii ’60 ai secolului trecut, cu greu găseai citați istorici sau alți oameni de știință din zonele extraeuropene în studiile de specialitate, și cu atât mai puțin teoriile acestora. Pe de altă parte, cu greu erau luate în considerație și integrate principiile științifice specifice altor domenii de studiu. Descoperirile din ultimii ani ai mileniului trecut, unele de-a dreptul spectaculoase, i-au determinat pe cercetători să lase orgoliile la o parte și să accepte noile perspective generate și să inițieze proiecte colective ambițioase, în care nu mai contează ierarhiile și studiile de bază ale fiecăruia dintre membri.

Michael Spitzer, profesor de muzică, pianist, preocupat de filosofia și psihologia muzicii, reușește, prin volumul publicat în 2021 și tradus de cei de la Editura Nemira – colecția Orion, să zdruncine profund reperele gândirii „clasice” în ceea ce privește istoria. Omul muzical: o istorie a vieții pe Pământ nu numai că ne uimește prin documentarea minuțioasă și elaborată, aproape copleșitoare, dar și prin modul cum se raportează autorul la reperele metodologice specifice istoriei, fără a fi nici măcar o clipă didactic, plictisitor sau prețios. Ca scriitură, Michael Spitzer se încadrează în același context cu Yuval Noah Harari, Reza Aslan, Rutger Bregman, Richard Firth-Godbehere, deja cunoscuți cititorilor avizați din România. Totodată, cu toții își propun și reușesc să zdruncine tiparele prăfuite și redundante ale istoriografie clasice, care ajunsese într-un punct mort (dată fiind și imposibilitatea de a mai descoperi documente scrise noi din antichitate și prima parte a Evului Mediu). Abordarea interdisciplinară îi ajută pe toți să își construiască un demers științific curajos, dar necesar, demitizând anumite repere istorice și reconstruind noi perspective, iar raționamentul logic, fie deductiv, fie inductiv, îi ajută să-și valideze ipotezele de lucru lansate.

În cazul lui Michael Spitzer ipoteza de lucru este pe cât de surprinzătoare, pe atât de frumoasă: muzica este umană, doar umană; autorul britanic are grijă să sublinieze de mai multe ori diferențele semantice: în cazul de față muzicareprezintă o trăsătură definitorie unică a celei mai dezvoltate dintre speciile de antropoide de pe Pământ, iar muzicalitatea reprezintă o trăsătură regăsită la mai multe specii din regnul animal. Bine, bine, dar cu ce ne ajută muzica și/sau muzicalitatea să înțelegem parcursul omului pe Pământ, manifestările, interacțiunile și deciziile sale? Întrebarea și-o pune și Spitzer, iar răspunsurile sale sunt rezultatul unei documentări titanice, după cum se poate observa din aparatul bibliografic întins pe câteva zeci de pagini, plus adnotările de subsol care, totuși, nu încurcă și nici nu intimidează cititorul. Limbajul actual, asocierile cu lumea secolului XXI fac din Omul muzical o carte bună de citit oriunde și oricând, la orice vârstă. Încă de la început, Spitzer are grijă să sublinieze faptul că lipsa înregistrărilor fizice nu înseamnă lipsa muzicii din viața primilor hominizi, lucru ușor de demonstrat cu ajutorul inventarului arheologic: fluierele și alte instrumente muzicale simple însoțesc hominizii mai peste tot. Arheologii și antropologii au demonstrat particularitatea definitorie a omului: mintea muzicală este specifică omului și corelată cu dimensiunea creierului și poziția bipedă și însoțește fiecare etapă din evoluția acestuia:

„Povestea începe cu natura și relația omului muzical în primul rând cu animalele. Acesta este cazul în Papua Noua Guinee contemporană, unde comuniunea cu animalele sau cu spiritele este baza muzicii pentru tribul Kaluli. Ei sunt obsedați de cântecele păsării muni, pe care ei le percep drept plânsetul spiritelor lor ancestrale.

Inventarea agriculturii și a creșterii animalelor promovează o concepție ciclică și de lungă durată a timpului și o fundamentare a muzicii în sens spațial. Adoptând modelele ritmice repetitive și ciclice, muzica poate trasa acum o linie între cultură și natură. În muzica cultului Nyau din Africa, personaje mascate reprezentând animale ies din pădure pentru a cuceri satul, și apoi se retrag.

Apariția orașelor este sporadică în civilizația mondială. În Semiluna Fertilă, apariția vieții urbane timpurii e reflectată în muzica Bibliei. O consecință uluitoare a trecerii la orașe e că muzica a trebuit să fie cântată mai tare, pentru a putea fia auzită de grupuri mai mari de ascultători. Interpreții la lăuta canaanită trebuiau să cânte cu mai multă virtuozitate și mai dansant decât la lăutele anterioare, ca să fie auziți într-o comunitate urbană aglomerată.” (p. 29)

Cititorul matur va face adeseori comparații spontane cu felul cum a studiat istoria în primii ani de școală, își va aduce aminte de anumite tipare și „mituri” științifice, pe care Spitzer le demontează apelând la cele mai recente descoperiri arheologice, antropologice sau biologice. Zecile de pagini în care sintetizează studiile cu privire la muzicalitatea insectelor, păsărilor și balenelor nu îl încurcă pe cititor, dar unii vor comenta: cartea este sau nu despre omul muzical? Strict genetic vorbind, Spitzer afirmă că:

„Omul muzical este un măreț sintetizator. Avem ritmul insectelor. Avem melodia și învățarea vocală a păsărilor. Împărtășim simțul tradiției muzicale cu balenele. De la antropoide am moștenit inteligența socială, dacă nu muzica. Acesta este motivul pentru care Stefan Koelsch spună că „muzica cu ritm și scară, cântată sau interpretată în grupuri, este un fenomen specific uman”. Suntem excepționali.

Koelsch are dreptate că muzica a devenit de sine stătătoare numai odată cu apariția lui Homo sapiens, pe seama dobândirii unui limbaj simbolic și a tehnologiei, dar acest lucru nu exclude în niciun fel faptul că muzica umană a fost excepțională numai în sensul că a pus laolaltă componentele sau capacitățile muzicale care i-au precedat lui sapiens. Homo sapiens a sintetizat. Aptitudinile pentru ritm, melodie și cultură au fost distribuite unor specii variate de insecte, păsări cântătoare și balene, fără ca niciuna dintre specii să le aibă pe toate.” (p. 356)

Dar tehnica, în sensul dat de grecii antici, adică de „meșteșug”, este, fără nicio îndoială, specifică doar omului, iar descoperirea sitului arheologic de la Göbekli Tepe (care încă mai uimește lumea științifică) a eliminat multe lacune și în ceea ce privește rolul muzicii în evoluția omului ca ființă de sine stătătoare:

„Muzica creează cu adevărat un spațiu în care să te stabilești: pozitiv, datorită aurei sale magice, și negativ, ca o forță amenințătoare care să țină departe demonii și să stabilească o graniță între civilizație și natură, între sat și pădure.

Muzica chiar precedă sedentarizarea. Aceasta a fost lecția oferită de templul din Göbekli Tepe: dovada că religia – și muzica – au motivat sedentarizarea. În concluzie, acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care le poate determina muzica. Creează un spațiu. Trasează limitele unei așezări, linia dintre lumea umană și tărâmul animalelor. Mediază între om și divinitate. Și explică rolul animalelor și al agriculturii în originea muzicii. Cel mai spectaculos exemplu este un sat de la antipozi, în pădurea tropicală amazoniană (Din zona Mato Grosso din Brazilia – indienii kisedje – n.n.).” (p. 192)

În contextul temporal în care 90% din evoluția omului pe Pământ se încadrează doar în Paleolitic, basmul lui Rousseau despre inocența primitivă ne face să zâmbim astăzi, la fel ca și alte multe teorii științifice, care, astăzi, ni se par doar prejudecăți generate de tiparele mentale ale societății de la momentul respectiv. Prin exemplele selectate, Spitzer evidențiază faptul că evoluția muzicii este în strânsă legătură cu evoluția socială, de la vânători-culegători la societățile profund ierarhizate, dar și cu evoluția uneltelor (foarte interesante exemplele din paleolitic, Sumer, Semiluna Fertilă, sau cele cu privire la inventarul de instrumente muzicale utilizate de egipteni, evrei, greci sau romani în Antichitate). Respectând criteriul cronologic, autorul britanic ajunge la momentul Renașterii europene și, prin exemplele date, dărâmă încă un mit legat de superioritatea muzicală a europenilor față de restul lumii:

„În ciuda obsesiei istoricilor muzicii pentru Occident, trebuie spus foarte clar că, înainte de Renaștere, Europa era în foarte mare măsură ruda săracă a celorlalte superputeri. Imperiul Gupta din India, califatele Omeiad și Abbasid din Orientul Mijlociu și Dinastia Song din China trecuseră toate prin „renașterea” lor (o eflorescență culturală și tehnologică), cu mult mai înainte de Europa. Acest lucru este valabil și pentru realizările lor muzicale. Și atunci, cum de a cucerit muzica occidentală lumea după secolul XVI? Există tentația de a căuta echivalente muzicale ale puștilor, germenilor și oțelului, considerate de eruditul scriitor american Jared Diamond drept cele trei arme secrete ale Vestului. Cele trei „aplicații ucigătoare” ale muzicii occidentale sunt notele, notația și polifonia. Acestea au definit din ce în ce mai mult muzica Vestului în perioada de până la anul 1600, dar lipsesc, în mod caracteristic, din celelalte mărețe civilizații muzicale, care, fiecare dintre ele, puneau accent pe alte dimensiuni neglijate de Vest. Lumea islamică avea ornamentul, India avea emoția afiliată unui gust ultrarafinat, China punea culoarea sau timbrul în centrul muzicii sale (în Vest toate acestea sunt periferice). Ornamentul, gustul și culoarea reprezintă căile pe care nu a mers muzica occidentală.” (p. 241 – 242)

Michael Spitzer merge mai departe cu demersul său științific și ne face să înțelegem de ce și cum s-au impus reperele muzicii europene drept canoane ale muzicii moderne și contemporane, cu toate aspectele pozitive și negative ale unei evoluții spectaculoase, derulată într-un ritm amețitor. La fel ca și Harari sau alți scriitori preocupați de înțelegerea societății contemporane, Spitzer îndrăznește să facă unele predicții (care, pe unii îi poate deranja), dar se dovedește prudent, chiar precaut. Dar, dincolo de aceste aspecte, cititorul va înțelege că digitalizarea care, inevitabil, a afectat și lumea muzicală, nu are efecte tocmai pozitive asupra structurii muzicale unice a omului. Pe de altă parte, ca orice om de știință responsabil, profesorul britanic reușește în cele 12 capitole să sistematizeze un volum uriaș de informații, să coreleze idei relevante pentru ipoteza sa de lucru: omul muzical – un sintetizator, și în același timp, un creator de muzică, ceea ce îl face unic în ierarhia lumii vii. Pentru Spitzer nu există muzică „bună” și muzică „proastă”, nu există clasificări, chiar dacă suntem tentați să facem astfel de ierarhizări (provocați de un mecanism politic și mass-media bine pus la punct), nu există decât frumusețea comunicării într-un mod spectaculos, plin de metafore, ceea ce numai muzica poate genera și nu e deloc întâmplător faptul că unele stiluri muzicale precum jazzul definesc sociabilitatea noastră, unică și irepetabilă. Toate acestea și nu numai te determină să fii mai atent la ce asculți, cum asculți, cu cine asculți muzică, dar și cum citești și ce citești.

Omul muzical: o istorie a vieții pe Pământ de Michael Spitzer