Mircea Struțeanu s-a născut în 1984, la București. Este licențiat în Geografia mediului și a absolvit un masterat în Gestionarea durabilă a peisajelor, dar a ales să nu profeseze în acest domeniu, dedicându-se marii sale pasiuni, fotografia. Prima lui expoziție, Miscellaneous, a fost găzduită în 2008 de Fundația Calea Victoriei. Au urmat expozițiile Lumea largă, Asia (Muzeul Țăranului Român, București, 2009; Galeria Triade, Timișoara, 2010 și Casa de cultură Mihai Ursachi, Iași, 2010), Where Are You Aral Sea? (Secret City Festival, București, 2010; M.Ț.R, București, 2010 și Muzeul Csiki Szekely, Miercurea Ciuc, 2011), Rosia – Rusted Gold și Idle Hours (ambele la Street Delivery/Train Delivery, în 2013 și 2014). Tot în 2013, Mircea Struțeanu a ilustrat cu peste o sută de fotografii albumul Divan (Editura Schlebrugge, Viena), realizat de artistul austriac Josef Trattner. De-a lungul timpului, fotografii sau serii de fotografii ale sale, au fost publicate în revistele Think Ourside the Box, Quimera Magazine, FHM Magazine, Korresponz-Kulturpolitische (coperta), WWF, Live Sight, Dilema veche, Observator cultural, Tabu, Liternet, Decât o Revistă, Suplimentul de cultură, Formula As și Tribuna.
*
L-am avut invitat la liceul unde predau, le-a vorbit elevilor mei cu pasiune și eleganță, l-am admirat dintotdeauna pentru ceea ce face, dar și pentru ținuta morală de care dă dovadă. Un artist fotograf cu care ți-e drag să te întâlnești, așa se explică și ideea acestui interviu.
credit foto Andi Spot
***
Noi ne cunoaștem de ceva ani și recunosc că am vrut să fac interviul cu tine fie și pentru că n-am mai reușit să stăm de vorbă pe îndelete din varii motive.
Missing home/Nimeni acasă este un proiect la care tu lucrezi de ceva ani de zile. Un proiect de recuperare a memoriei, din punctul meu de vedere. Pentru tine ce înseamnă acest proiect?
Înseamnă foarte multe lucruri, dar mai întâi de toate o să încep cu un mic ocol: am înțeles foarte târziu, și anume de curând, cât de important este să închid un proiect și că este mai important, pentru mine cel puțin (dar cred că pentru toată lumea) să faci lucrul acesta decât să faci lucruri fantastice. E mult mai important să faci niște lucruri și după să vezi cât sunt ele de extraordinare. Asta mi-a adus acest album: încheierea unui ciclu de mulți ani de zile, timp în care m-am tot frământat cu aceste idei. De asemenea, mi-a adus multă liniște și multă pace, dar asta e chestiune foarte intimă, personală, e gustul cu care am rămas eu, să zicem.
Câștigul tău personal.
Da, da.
Mă gândeam acum la cât de diferite sunt cele două proiecte ale tale, primul, cel dedicat scriitorilor, și acesta. Diferite ca subiect și ca abordare.
Da, așa este. Sunt foarte diferite. Primul a fost alb-negru, acesta e color.
fotografie din arhiva Mircea Struțeanu
Te-a solicitat mai mult Missing Home?
Nu, m-a solicitat mai mult proiectul cu scriitorii și după aceea am început să am mai multă încredere în mine și mai multă relaxare. Proiectul acesta – Missing Home – nu pot să zic că m-a solicitat așa mult, a fost o relaxare mai mare. Lucrurile s-au întâmplat foarte natural; am fost tot timpul în natură și n-am avut un subiect anume, n-a fost cu oamenii vii, personaje, în sensul concret al cuvântului. Nu am depins de cineva, de dispoziția acestuia.
Pe coperta albumului regăsesc câteva nume foarte dragi mie, oameni la care tu te raportezi din diverse poziții: cum ți-a fost să lucrezi cu toți? Cum a fost munca la acest album?
A fost foarte plăcută și interesantă, din multe puncte de vedere. În primul rând, exceptându-i pe frații mei, cu care mă înțeleg foarte bine [frații lui, cu care a colaborat și la albumul Missing Home sunt Filip Florian și Matei Florian], suntem foarte apropiați, vorbim des și avem relații foarte speciale, sunt prieten cu ceilalți. Îi admir și-i apreciez foarte mult și atunci pentru mine a fost o plăcere să le cer și să accepte să lucrăm împreună. A fost o curiozitate la mijloc, pentru că eu le-am trimis un set de fotografii și le-am dat libertate totală, ei și-au ales singuri cele cinci fotografii care să scrie un gând, orice. A durat destul de mult, cred că și eu dacă aș fi fost în locul lo la fel aș fi procedat, pentru că nu era o prioritate pentru ei și pentru că nu e foarte simplu neapărat să scrii câte ceva despre niște imagini, să te gândești la finalitatea lor, la faptul că vor fi prinse într-un album.
Ochiul și intuiția fotografului dau naștere unor fotografii unice, cu stare. Textele vin și îmbracă aceste fotografii. Așa s-a născut povestea acestui album. Au fost și fotografii care s-au adăugat după ce ai citit unul din aceste texte? Au fost și texte în care nu te-ai regăsit?
Nu, nu, practic ei eu scris textele strict pentru acele fotografii. Și acestea erau gata de mult timp, la fel și selecția acestora.
fotografie din arhiva Mircea Struțeanu
Au fost texte în care nu te-ai regăsit sau cu care n-ai rezonat?
Nu, pentru că de ceva vreme m-am schimbat. Sunt mai empatic și mai deschis, mă regăsesc într-o oarecare măsură în aproape orice. Asta este o discuție filosofică foarte lungă. Am început, mai nou, să caut; dacă nu mă regăsesc în ceva, caut acolo până mă regăsesc puțin.
Să înțelegi de ce nu rezonezi.
Da, inițial să înțeleg de ce nu rezonez, pentru ca după aceea să văd, totuși, într-un final, cu ce pot să rezonez.
Asta înseamnă că ai ajuns la un nivel de toleranță de care nu te bănuiai nici tu?
Da, da. Așa este.
fotografie din arhiva Mircea Struțeanu
Proiectul putea rămâne la fel de bun/valid și dacă nu se finaliza cu apariția acestui volum. Și totuși, cât de important este pentru tine acest album?
Pentru mine este foarte important! 🙂 Și încerc să o spun dintr-un alt punct de vedere decât cel al ego-ului. Pentru că sunt puține lucruri bune pe lume care rămân. Iar poveștile bune rămân, în memoria noastră, s-a spus de multe ori lucrul acesta. Dar mie îmi place modul prin care un album rămâne, în casa cuiva, în memoria cuiva, te întorci la el când vrei tu. Dar asta se întâmplă o dată la cinci ani. Pentru mine este foarte important să poți să faci lucrul acesta și să-l faci ușor, nu să știi că pozele sunt undeva și stai să le cauți. Deci, albumul este foarte important pentru mine, la fel și printul în sine, calitatea acestuia. Un print pe hârtie este nivelul suprem pentru mine: să pui mâna pe el, ai textura hârtiei, totul se vede altfel. Iei o distanță față de print, te duci aproape, departe, te joci cu toate lucrurile acestea, e lumină, nu e lumină când te uiți la imagini, sunt umbre care și ele se combină, îmi place mult jocul ăsta.
fotografie din arhiva Mircea Struțeanu
Suntem asediați zilnic de tot felul de poze în format digital, exclusiv în format digital, pe care le găsim pe rețelele de socializare și pe diverse site-uri. Nu discutăm acum calitatea acestora, dar, într-adevăr, se anulează această distanțare, atât de necesară pentru aprecieri și asimilări.
Următoarea întrebare mi-a venit în minte ieri, când am văzut câțiva tineri uitându-se la expoziția cu fotografiile tale organizată în Casa FILIT. Culmea, erau foarte curioși să citească poveștile care însoțeau fotografiile. Pentru un fotograf expozițiile sunt (poate la fel de) importante ca pentru un artist plastic. Cât de greu este să faci o expoziție fotografică în România anului 2022?
Cred că mediu/greu. Dar pun accentul pe greu, pentru că sunt foarte mulți fotografi și spațiile expoziționale sunt limitate, au și ele costurile lor ș.a.m.d. Este destul de greu și, din păcate, nu toți fotografii care merită au acces la aceste spații.
Clar că nu mă refer la fotografii de evenimente, care au și ei rolul lor, incontestabil. Mă refer la marii fotografi, la artiștii fotografi, care au o lume a lor, există reviste de specialitate, cu studii și opinii etc. Dar mă gândesc că aceste spații nu sunt dedicate special acestor tipuri de expoziții, voi practic trebuie să vă căutați locurile.
Da, dar asta e un lucru frumos, într-o anumită măsură. Sunt unele locuri care nu sunt dedicate pentru nimic.
Voi puteți expune și pe stradă. Există, cel puțin în București, din ce în ce mai multe expoziții stradale, care fac un mare serviciu artiștilor.
Da, așa este. Și aici este o mare putere și o mare responsabilitate, una uriașă, a acestor expoziții. Tocmai pentru că sunt stradale, ele sunt la dispoziția oricărui, a unui om de rând care niciodată n-ar călca într-o galerie și pot vedea fotografiile în drum spre serviciu, metrou sau spre orice destinație. De asta mi se pare foarte important ce anume se expune acolo și cum. Potențialul este imens. E o zonă unică, în care poți să ai acces la niște oameni pe care altminteri nu-i aduci în fața unor fotografii de genul acesta. M-aș bucura să expun în formatul acesta. Mi-au apărut niște poze la Iași, pe un gard faimos din Copou, chiar așa se chema expoziția, „La gard”. Eu am fost unul dintre expozanți, acum mai mulți ani. În București nu-mi aduc aminte să fi avut expoziții outdoor.
Te interesează cum este primită fotografia ta?
Da, da, absolut. Sunt foarte curios.
Știu că pentru tine natura și muntele sunt ca o a doua casă (dacă nu chiar prima). Portretul fotografic e foarte diferit de fotografia naturii, tehnic vorbind. Tu, artistul fotograf, ce stare trebuie să ai ca să poți face un portret reușit?
Eu mă feresc foarte mult de cuvântul „trebuie”, când îl aud parcă mă arde un pic și imediat caut ce se poate schimba din ideea respectivă, ca să pot să lucrez. 🙂 Nu cred că e doar o stare pe care să o ai și care să te ajute în situații de genul acesta. Mi se pare că fiecare stare are particularitățile ei și niște avantaje aparte; uneori, se întâmplă să fii obosit și să n-ai chef să faci anumite lucruri, dar situația să fie de așa natură, încât acela să fie momentul în care să ajungi să faci un portret anume. Să poți să fii surprins ce poți să scoți din tine, în acel moment, tu nefiind în cea mai bună dispoziție. Dar, evident, e de dorit să fii odihnit, teoretic cu cât ești mai odihnit, cu atât ai mai mult acces la resursele tale, ai acces la tot. Dar, în același timp, mie îmi place să cred că dacă ești foarte obosit, ai acces la resursele minime de care dispui, iar lucrul acesta te obligă să faci totul direct, foarte țintit. Mi se pare foarte interesantă această explorare.
Vei mai lucra cu frații tăi?
Sper că da! Mi-ar plăcea ca următorul meu proiect, care încă nu mi s-a conturat în imaginație și minte, să conțină personaje. Să fie cu oameni.
Exact acesta era întrebarea mea de final: te vei întoarce la portrete?
Aș vrea, pentru că acum aș face niște portrete destul de diferite. Acum sunt din nou atras de fotografia color. Îmi plac amândouă, și cea alb/negru și cea color, dar aș face unele color, de data asta. Acum am mult mai multă încredere în mine. Primul proiect, cel cu scriitorii, este prima serie în care simt că am avut încredere în mine și asta m-a ajutat. Dar acum am și mai multă încredere, iar asta contează mult. Cred că pentru toată lumea contează asta, dar în cazul meu resimt asta în viața de zi cu zi, în orice situație. Fotografia făcută dintr-o zonă de încredere mi se pare că are un potențial mult mai mare față de fotografia făcută în zona tenebrelor. Se simte asta; la fotografiile venite dintr-o zonă de neîncredere e un risc tot timpul, ele au nevoie și de un pic de noroc, pe când la cele făcute când ai încredere în tine nu mai ai nevoie așa de mult de noroc. Contează intenția ta.
Te-ai gândit vreodată să predai?
Da, da și-mi place mult. Eu am mai ținut niște cursuri foto la nivel total privat și chiar mă gândeam să reiau acest lucru în București; mă gândeam la cursuri unu-la-unu sau ceva de genul acesta. Acum mulți ani am făcut asta; mă întâlneam cu oamenii și totul era ca un fel de meditații. Așa cum unii iau meditații la pian, așa dădeam eu meditații pentru fotografiere, așa cum o vedeam eu (ca proces). Ne plimbam pe stradă și de multe ori făceam fotografii împreună și discutam, descopeream locuri, exploram idei, imagini, lumini și compoziții. Îmi plăcea și mie, dar pentru oameni era ca un fel de terapie, o formă de terapie prin artă.
Foarte frumos. Ceva necesar și astăzi, când suntem asaltați de digital. Întoarcerea la meditație este atât de important. Ilustrații de carte ai face?
Da, aș face, cum să nu.
Unul din cele mai cunoscute proiecte ale tale este cel dedicat scriitorilor români. Acum, iată că vii cu un proiect în care nu există portrete, dar e tot despre ei, oamenii. Ce va urma?
Mă ocup deocamdată de curs și de proiectul despre care am vorbit. E destul de mult.
Missing Home a avut parte de o lansare la Cărturești Modul, am avut una și în Cluj. Iar ce-a fost la FILIT a ținut, practic, locul unei lansări propriu-zise.
Cum ți-a fost la FILIT?
Foarte bine. Mi s-a părut organizat bine, totul a fost închegat.
Te-a surprins invitația?
Da, da, bineînțeles că în mod plăcut.
Pe mine m-a bucurat să văd secțiunea aceasta dedicată artiștilor (fotografi), e o extensie binevenită a Festivalului. Și m-am bucurat să te reîntâlnesc aici, ca invitat.
