Publicistica – câteva recomandări

O viață literară fără publicistică e ca și cum trenul ar merge într-un singur sens. Oricât de mult și-ar dori unii să dispară anumite reviste (iar ceilalți dimpotrivă, să se înmulțească) este evident pentru toată lumea că avem nevoie de articolele apărute cu regularitate în diverse locuri. Principala lor calitate e dată, înainte de orice, de dimensiune; trăim vremuri deloc prietenoase cu cititorii de cursă lungă, iar faptul că alegem să citim ceva bine scris, cu argumente corect construite și dovezi atent puse în evidență este determinat și de lungime(a articolului). Dacă apar pe platformele online, citim articolele în tren, metrou sau într-o pauză de cafea, nu prea contează locul. Dacă apar (și) în format clasic, pe hârtie, atunci le citim conform tabietului personal; acasă sau la birou, cu sau fără o cafea alături (de țigară mi-e frică să pomenesc), în liniște sau, dimpotrivă, împreună cu un companion pregătit de o dezbatere aprinsă. Unii dintre fidelii genului citesc doar articole scrise pe o anumită temă, alții, dimpotrivă, caută aproape orice subiect, dar sunt atenți și la cine semnează. Există și cei care-și selectează alegerile în funcție de locul apariției; m-am convins de acest lucru în ultimul timp – deși oficial, foarte mulți spuneau că nu citesc România Literară și că e revistă depășită, conservatoare, care nu merită luată în seamă, când a murit Nicolae Manolescu, directorul acesteia, nu știu cum, dar mai toți opozanții criticului s-au trădat, demonstrând prin simple afirmații sau adevărate structuri argumentative că știau/citeau articolele apărute în această revistă.

Mult timp am fost convinsă că reunirea articolele în volume de sine-stătătoare nu e o acțiune necesară, dar am revenit asupra ideii, când am înțeles că principiile care stau la baza unor astfel de întreprinderi nu sunt de ignorat. În epoca fast food-ului, a consumului excesiv de orice, oricând și oricum, operarea cu criterii de selecție devine tabu pentru amatorii de viteză. Lucrurile durabile au nevoie de temeinicia unor astfel de demersuri, căci aceste volume se constituie în timp în forme de reflectare a preocupărilor principale și specifice unor oameni, la un moment dat; pe de altă parte, în volume nu apar toate articolele apărute într-o perioadă de timp oarecare, fie pentru că nu se integrează în întreg, fie pentru că și-au pierdut din relevanță; nu în ultimul rând, autorul textelor este responsabilul direct cu propria imagine, de opțiunea lui depinde cum va intra în posteritate (dacă va intra, evident). Așa se justifică diversitatea volumelor scrise de același autor de-a lungul timpului; ca un exemplu, anul trecut am scris pentru Suplimentul de Cultură despre două volume ale aceluiași autor, Ioan T. Morar, apărute la o distanță de niște ani, care reunesc articole publicate în două reviste literare și observam acolo câteva elemente de continuitate (de exemplu, subiectele preferate), dar și modul cum a evoluat scriitorul în anii scurși între cele două apariții editoriale.

În 2023 au ajuns la mine patru volume de publicistică, foarte diferite din toate punctele de vedere. Le recomand pe fiecare în parte, iar la final veți găsi o a cincea recomandare, a unui volum apărut în 2022, despre care mi-ar fi plăcut să se fi vorbit mai mult (n.m.: e foarte ciudat să realizezi că în doar doi ani o carte intră în anonimat, doar pentru că n-a avut parte de atenția cuvenită din partea criticii de specialitate sau a influencerilor momentului).

Fuga din Babel și alte povestiri pentru suflet de Cristina Danilov

Cristina Danilov scrie pentru Ziarul de Iași, iar articolele apărute în volum sunt scrise așa cum se numește și rubrica, sub forma unor Opinii. Filolog la bază, cu studii de psihologie aprofundate în ultimii ani, Cristina Danilov pune simțul observației în slujba comunității, contribuind prin articolele sale la limpezirea unor situații neclare. Faptul că suntem adesea puși în situația de a alege între două persoane despre care nu știm decât ceea suntem lăsați să vedem, fără a avea timp pentru o analiză profundă și o căutare în spatele evidențelor nu e în favoarea noastră. Textele Cristinei Danilov sunt pe teme de interes comun, reflecții pe marginea unor întâmplări prezentate în mass-media sau născute din experiențele cotidiene proprii. Eseuri de sine-stătătoare, cum bine remarcă Liviu Antonesei în prefață, articolele capătă prin aducerea într-un singur loc noi valențe, servesc unei diagnoze a societății românești așa cum este ea, la momentul actual. Textele nu sunt datate, nu sunt trecute la final datele aparițiilor inițiale în ziar, dar cred că această decizie ține și de nevoia de a lăsa cititorul să găsească propriile semnificații la cele scrise.

„Mai mult de 50% din populație, arată statistica, crede în prezicerile horoscopului. Fie că e vorba de horoscop sau ghicitul în cărți, fiecare dintre noi a căzut victima, ca să spunem așa, Efectului Forer-Barnum. Acest efect este esențial în explicarea mecanismelor care stau la baza comportamentală de a accepta credințe și practici paranormale, cum ar fi horoscopul, ghicirea în cărți, astrologia cititul în aură, testele de personalitate online etc. Efectul Forer-Barnum, ca fenomen psihologic, a fost descoperit de Bertram Forer în 1948, când a condus un experiment privind eroarea validării personale. În studiul său, studenților lui Forer li s-a dat un test de personalitate și li s-a spus că fiecare răspuns va fi evaluat separat de către Forer însuși. Astfel, Forer le-a înmânat tuturor studenților, în plicuri separate, aceeași interpretare a răspunsurilor, mai precis afirmații generale care s-ar fi potrivit tuturor. (exemplu: Aveți o mare nevoie de alte persoane care să vă placă și să vă admire. Mare parte din capacitatea dumneavoastră, neutilizată încă, nu ați activat-o în avantaj personal.) Studenții au fost extrem de încântați afirmând că se regăsesc în interpretările testului. Puși să se confrunte, ulterior, cu relele interpretări, aceștia au negat revoltați că cele constatate corect de psiholog ar fi conforme cu realitatea.

Concluzia: în mod firesc, preferăm să luăm în considerare doar declarațiile pozitive despre noi înșine, mai ales dacă acestea includ o referință pentru un eveniment viitor. Cu alte cuvinte, credem în ceea ce se potrivește așteptărilor noastre, ignorând părțile care nu se potrivesc acestora.” (din There is a sucker born in every minute)

Făclia de smalț. Recomandări iubitoare într-un secol dezordonat de Teodor Baconschi

Eseurile lui Teodor Baconschi le recomand aici, în primul rând pentru că volumul în sine este o pledoarie pentru argument; eseurile se constituie în dovezi ale unui spirit preocupat de universalitate, fără să facă concesii în ceea ce privește profunzimea reflecției. Teodor Baconshi nu vorbește despre orice și luați acest cuvânt în multiplele sale sensuri. Recomandările sunt pașii care trebuie făcuți pentru o îndreptare a lumii spre cele firești, spre ceea ce trebuie să ne preocupe cu adevărat. Spiritul și cultivarea acestuia rămân pentru antropologul și istoricul religiilor fundamentul demonstrațiilor de umanitate. Eseurile din Făclia de smalț. Recomandări iubitoare într-un secol dezordonat se pot citi în ordine aleatorie și pot deveni repere pentru fixarea unei minime bibliografii absolut necesară celui care începe sau aprofundează studiul anumite teme (recurente în volumul de față).

<<Hannah Arendt scria că politizarea întregii vieți sociale rămâne principalul simptom care anunță dictatura. A-ți dori o Biserică mută, secularizată, supusă birocratic statului, în stilul despotismului rusesc, nu înseamnă a spori aria libertăților, ci a pleda pentru inexistența Cetății lui Dumnezeu într-o cetate umană fără Dumnezeu. Așa cum remarca Dostoievski, dacă Dumnezeu nu există, totul e permis (inclusiv desființarea omului, așa cum s-a comis ea în vremea Holocaustului nazist și a Gulagului comunist). Totul! Nu putem ignor afinitatea semantică dintre acest cuvânt și declinările sale „totalitare”. Îmi revine în minte obsesivul îndemn repetat ad nauseam de Nicolae Ceaușescu: „Să facem totul, tovarăși!”.

Aș vrea să nu facem chiar totul și, în orice caz, nu aici și acum. Mi-aș dori să lăsăm în pace respirația Bisericii, care conlucrează cu statul pentru binele comun, dar nu e ținută să-i devină slugă, decât dacă – precum în utopia roșie – își denaturează vocația. Se cuvine să reamintesc, la finalul acestor notații, principiul creștin-democrației europene: o Biserică liberă, într-un stat liber. De îndată ce acest principiu e periclitat, nu mai putem vorbi nici despre creștinism, nici despre democrație.>> (din Să facem aici doar ce putem, adică nu chiar totul)

O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se-ntâmplă de Alexandru Călinescu

Pe Alexandru Călinescu îl citesc constant în România Literară; rubrica din Ziarul de Iași am început să o vizitez recent, dar nici prezențele din Dilema veche nu-mi erau necunoscute la momentul apariției volumului. Un foarte bun cunoscător al societății românești contemporane, reușește de fiecare dată să ofere argumente cu o construcție impecabilă, găsind pentru ilustrarea acestora nu doar exemplele cele mai bune, dar și cele mai relevante pentru un cititor oarecare. E mare lucru să scrii astfel încât să placi și cititorului fără pretenții, dar și specialistului într-un anumit domeniu, iar lui Alexandru Călinescu îi iese de minune acest aspect pentru că are o doză de ironie și autoironie care menține textul în orizontului plăcutului: îți face plăcere să citești ce scrie el, chiar dacă subiectul în sine e unul răvășitor. Nu-și alege teme infantile și nu-și permite să abordeze copilăros un subiect, cu alte cuvinte nu se joacă scriind, ceea ce ar trebui să se constituie în model de urmat pentru tinerii jurnaliști. Spre deosebire de volumul Cristinei Danilov, în O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se-ntâmplă găsim menționate data și locul apariției inițiale la fiecare eseu în parte, ceea ce facilitează obținerea unei panorame a evoluției temporale a societății în ansamblul ei. Subiectele la ordinea zilei nu se nasc din senin, ci sunt adesea efectele unei situații de risc sau ale unui dezastru în sine. Faptul că Alexandru Călinescu oferă deseori și soluții nu-l transformă într-un guru sau profet, are oroare de cultul personalității, ci într-un observator fin a realității.

„S-a dedus, cred, din cele de mai înainte că am amintiri plăcute despre serviciul militar. În afara câtorva servituți, mă simțeam bine, făceam sport, mă distram (aveam destule ocazii), timpul a trecut destul de repede. În orice caz, mai nimic din ce am trăit eu atunci nu se regăsește în romanul lui Petru Popescu. Nu e vorba de persoana mea (sunt înfățișat în chip favorabil) ci de atmosferă, de tabloul de ansamblu ca și de detalii. Iată un exemplu, cred eu, grăitor. Am plecat, către sfârșitul stagiului, în niște manevre de câteva zile, „cartierul general“ fiind la Câmpulung Muscel. O colegă de facultate era originară de acolo, am mers – cu Petru și cu încă doi „camarazi“ – la familia ei, tatăl (avocat cunoscut în urbe) ne-a primit admirabil, ne-a „cinstit“ cu una cu alta, am băut (eu cel puțin) cam mult și ne-am întors la cazarmă euforici. În carte, episodul e pur și simplu plicticos: cititorului i se oferă o lungă discuție despre istorie, despre virtuțile armatei etc. În întreg romanul, de altfel, scriitorul apasă pe pedala patriotismului iar satisfacerea serviciului militar apare drept un act de conștiință civică. Eu am văzut acea perioadă în registru ludic, Petru Popescu a tratat-o la modul cât se poate de serios.

Din punctul meu de vedere, mi-am ratat intrarea în literatură ca personaj de roman. A fost, ca să zic așa, nepotrivire de caracter…” (din În oglindă, text publicat inițial în România Literară, iulie 2021).

Om precar, om suveran. Rostul filosofiei în societatea digitală de Ciprian Mihali

Nu e carte de publicistă, nici de eseu, dar o includ în lista recomandărilor de publicistică, pentru că pune în discuție un aspect tratat în continuarea superficial în spațiul românesc: cum scriem și dacă ținem cont de cui ne adresăm când alegem să devenim activi într-o societate digitală. Cu alte cuvinte, dacă suntem pe deplin conștienți de efectele digitalizării sub toate aspectele ei. Ciprian Mihali elaborează un adevărat studiu filosofic pe marginea ideii de reflecție în sine, dacă mai are rost să filosofăm astăzi, când toate se petrec pe repede-înainte și când cu greu mai găsim timp să stăm pe marginea unui text suficient de mult timp, încât să ne permitem să spunem că am și înțeles subtilitățile generate de multitudinea de sensuri. Faptul că pe coperta a patra sunt textele a doi profesori universitari de filosofie (folosesc termenul generic, nefiind locul aici să detaliez despre carierele celor doi) nu împiedică pe un cititor oarecare, fără studii sau preocupări în domeniu, să ajungă la cele spuse de Ciprian Mihali. Merită să citiți Om precar, om suveran. Rostul filosofiei în societatea digitală fie și pentru a vedea și înțelege puterea unui argument construit după toate rigorile logicii, fără vicii de structură și exemplificare. Poți să fii sau să nu fii de acord cu Ciprian Mihali, îți lasă libertatea aceasta, dar n-ai cum să nu fii de acord asupra ideii că volumul este rodul unor preocupări constante, nu s-a născut dintr-o nevoie spontană de afirmare a unor idei personale.

Redau aici începutul primului capitol, doar ca să vă provoc să căutați volumul.

Capitolul 1

Cum se construiește spațiul public și ce mai înseamnă azi a locui?

1.1. Construirea spațiului în filosofie și arhitectură Cu mulți ani în urmă, încheiam o amplă lucrare doctorală cu indicarea mai multor piste posibile de cercetare; asta se întâmpla după tratarea extensivă a temei cotidianității în filosofie în jurul întrebării despre posibilitatea de a gândi raportul dintre filosofie și realitatea cotidiană fără a le suprapune și fără a ceda tentației de a acorda uneia forma, funcția ori structura celeilalte. Insistența asupra cotidianului provenea din constatarea eșecului proiectării lui (narative, politice, fantasmatice) – un eșec dramatic și cu urmări ce rămân până la noi insuficient cunoscute – într-o sferă ideală și perfectă, pentru atingerea căreia ziua de azi și fiecare zi de azi ar trebui să se sacrifice. Am urmărit pe viu – trăind anii aceia în speranță și deznădejde – modulațiile chinuite, mai reușite sau mai dizgrațioase, ale readaptării societății postcomuniste la cotidian și am încercat să identific anumite determinații ale cotidianității. De pe poziții deopotrivă fenomenologice (prin respectul față de imperativul revenirii neîncetate la lucrurile însele, la acele lucruri care ni se dau zunächst und zumeist, în primul rând și cel mai adesea), dar și hermeneutice, cu asumarea presupoziției că sensul, finit, nu încetează să se facă și să se desfacă, să se dea și să se retragă, adică să se producă – am considerat cotidianul nu ca un dat în sine, ci ca o producție perpetuă a unei aparențe de stabilitate, îngăduind o dinamică și o direcție continue. O producție în raport cu care extracotidianul, excepționalul, extraordinarul nu sunt negări sau suprimări, nu sunt nici măcar evadări, ci secreții, dospiri ale existenței individuale și colective străbătute de temporalitatea faptului că se „întâmplă” ceva, care hrănește prin însăși combustia sa intensă și rapidă (o sărbătoare, o experiență unică, o trăire nemaiîntâlnită) solul vieții de zi cu zi. De pe aceste premise urma să se deschidă un nou șantier, anunțat în finalul cercetărilor doctorale: era șantierul studiului spațiului într-un dialog interdisciplinar deja inițiat cu alte discipline, precum arhitectura, urbanismul, geografia, sociologia sau literatura. Acest dialog era menit să pună în valoare nu atât istoria multiseculară a unui concept, nici diferitele sale declinări în marile sisteme filosofice, ci urmărea, pe de o parte, să surprindă în multitudinea expresiilor sale preocuparea constantă a modernității pentru cercetarea spațiului și, pe de altă parte, să investigheze diferitele strategii și practici de producere a spațiului. Astfel, pentru prima direcție, asumam ca punct de pornire celebra frază a lui Michel Foucault, după care neliniștea de astăzi ar privi în mod fundamental spațiul. Desigur, nu este vorba de a contrapune într-un mod simplist istoricismul secolului al XIX-lea cu preocuparea pentru spațiu din secolul ce i-a urmat. Asta fie și numai pentru că, într-un anume fel, istoria însăși a modernității, în devenirea ei complexă, este una de cucerire a spațiului planetar (colonizare, refacere a hărților, stăpânire tehnică a distanțelor, comunicare la distanță, dar și urbanizare accelerată etc.), este o “istorie a saturării spațiului terestru”[i]
[i]Jean‑Luc Nancy, L’espèce d’espace pensée, prefață la Benoît Goetz, La dislocation. Philosophie et architecture, Les Editions de la Passion, Paris, 2001, p. 11.

Viața literară pe Bahlui de Viorel Ilișoi

O anchetă literară, extrem de valoroasă și care poate fi folosită de orice cercetător sau teoretician literar. Faptul că e realizată înainte de debutul anilor 2000 o face și mai valoroasă, pentru că la noi, în anii ’90 conceptul de comunitate literară era folosit rar și aproape niciodată în sensul strict sociologic. Apartenența la o comunitate (literară) nu ține doar de faptul că te-ai născut în acele locuri, după cum nu ține nici exclusiv de faptul că te-ai mutat acolo, între granițele reale/materiale ale acestora. Participarea la evenimentele comunității, stabilirea unor relații concrete cu ceilalți membri, afilierea (nu e o acțiune necesară, dar poate contribui decisiv) la organizații de profil și cercuri literare contribuie la așezarea unui scriitor într-un spațiu literar anume. Ancheta lui Viorel Ilișoi adnotată și completată și apărută în volum în 2022 devine un model de bună practică, de „așa da/se poate”. De aceea, o și așez aici, în lista cu recomandări de publicistică, pentru că Ilișoi este, înainte de orice jurnalist (de investigație), ceea ce conferă o dimensiune aparte și specifică întregului demers literar.

<<– Dacă era! Iată că în mod fatal e Bahlui, geografic și conotativ. Iașul de astăzi are un climat favorabil literaturii? Vă convine să scrieți la Iași? Este Iașul o bună piață de poezie? Te poți lansa din Iași?

– Răspund tranșant: da! Să nu uităm că undeva în Philippide există o etimologie – ce-i drept, fictivă – conform căreia „Bahlui” ar fi însemnând „Valea Fericiților”. Iașul a dat câțiva poeți importanți. Și chiar aș vrea să rostesc nume, ca să se știe. Încep cu Ioanid Romanescu, pe care eu îl consider – deși trecut dincolo – o prezență. Iar dintre contemporanii noștri în viață, Mihai Ursachi, pe drept cuvânt numit Magistru; Emil Brumaru, taxat de unii drept poet frivol, când de fapt e un poet profund (eu l-aș numi heraclitean, amintindu-mi de replica lui Heraclit: „Există zei în și bucătărie”); Nicolae Ionel, reînnodând „cu trecutul cel mai îndepărtat al lyrei”; Nichita Danilov, natură abisală, izbucnind într-un expresionism contorsionat… Iată numele definitive ale Iașului, afirmate înainte de ’89.>> (din Nu poți să te îneci în Bahlui, Viorel Ilișoi în dialog cu Ovidiu Nimigean)

***

Fuga din Babel și alte povestiri pentru suflet de Cristina Danilov