Repetiție. Pentru o lume mai bună

Am cărți despre care știu că nu voi putea scrie niciodată. În capul listei este Jocul cu mărgele de sticlă. Un șir eclectic de titluri și autori din care nu lipsește Zenobia, dar care va cunoaște cât timp voi putea citi adăugiri. Sper din tot sufletul ca această listă să fie cât mai lungă. Repetiție pentru o lume mai bună de Mihai Radu este pe lista aceasta. O carte despre care nu voi putea scrie niciodată obiectiv, detașat sau echilibrat, dar pe care o voi recomanda oricui și oricând. O carte despre care poți spune foarte puține lucruri și astfel să o trimiți pe un anumit raft și să-i faci o nedreptate ireparabilă autorului sau o carte despre care poți scrie mult și bine și astfel să așezi între universul ei specific și cititori o distanță uriașă. L-am avut pe Mihai Radu invitat la elevii mei, cărora nu le-am povestit nimic în prealabil, nici despre carte, nici despre autor. Efectul a fost că mulți au cumpărat cartea, câțiva au citit exemplarul meu. Lor și nu doar lor le spun acum: mergeți să vedeți și spectacolul. E altceva și, totuși, e despre aceeași lume. Lumea visată de Mihai Radu și așezată într-o ramă de Radu Afrim este lumea noastră, lumea tuturor posibilităților, dar și lumea în care visele se pot duce în neant.

Repetiție pentru o lume mai bună, premiera TNB-ului în regia lui Radu Afrim se joacă pe scena mare, cea mai mare dintre toate ale teatrului (românesc). Un joc cu dimensiunile foarte bine așezat în registrele memoriei: trecutul (cu suita lui de experiențe mai mult mai sau mai puțin traumatizante) este uriaș, apăsător, incomensurabil, acaparator. Un trecut prins în imaginile proiectate pe peretele din spatele scenei, fragmentat pe ecranul de proiecție (supradimensionat și el). Prezentul este pe cât de rigid, pe atât de fluid. Ocupă puțin loc și glisează dintr-o parte a alta; este apartamentul lui Paul, pe cât de impersonal, pe atât de încăpător pentru toate durerile lumii. Viitorul nu există; de fapt, îl găsim bine ascuns în sacoșele lui Dinu, oglindit pe ecranele telefoanelor sau pitit în valiza ce pare că nu se umple niciodată. Un joc al memoriei fluide din care nu lipsesc inadvertențele, refuzurile și limitele personale. Așa se face că povestea unei familii – familia lui Paul – ajunge să fie nu o altă poveste despre traume și vini colective, ci Repetiția.

Mihai Radu a construit foarte atent relațiile dintre membrii familiei, dar și pe cele ale acestora cu exteriorul. Da, este o familie românească care aparent nu sparge tiparul: locuiește la bloc, într-un cartier celebru al capitalei, doi copii proveniți din căsnicii diferite, obiceiuri de consum bine-cunoscute etc. Dar Mihai Radu face ce face și menține trama într-un prezent continuu, unul din care toată lumea vrea să evadeze, dar nimeni nu găsește calea sau ieșirea. Radu Afrim reduce prezentul la patul tatălui lui Paul, pune luminile pe el și construiește relațiile personajelor prin raportare la acesta: Paul fuge de tată cât poate, mama (memoria acesteia) gravitează în jurul patului, dar niciodată nu se apropie de acesta, Mădălina ar face orice să-l vadă scos din cameră; Cordoș și Tamira sunt singurii care reușesc să rămână în preajma muribundului, dar din motive diferite. Ce e cu adevărat interesant în toată montarea este felul cum a construit Radu Afrim identitatea fiecărei relații în parte. Cum a personalizat fiecare acțiune a „vinovatului de serviciu”, astfel încât de la un punct încolo îți dai seama că nu mai opera cu binomul „vinovat-nevinovat”; lucrurile nu mai sunt atât de clare și de lipsite de echivoc, mai ales că principalul motiv pentru care Paul fuge de tată cât poate de mult este dezvăluit abia la final. Din acest punct de vedere, Repetiție pentru o lume mai bună este un spectacol altfel, cu alte cuvinte Radu Afrim surprinde, ba chiar șochează pe alocuri.

Un spectacol al diversității și profunzimii umane care mută accentul de pe găsirea vinovatului pe vindecare, cu alte cuvinte duce povestea mai departe. Reflecția se insinuează pe măsură ce înțepenești (la propriu) în scaun (spectacolul durează aproape trei ore și este fără pauză) și pleci din sală cu gândul la ce vei face tu, ca om. Credibilitatea discursului scenic derivă dintr-un joc subtil al cantităților: multe detalii, dar niciodată prea multe în același loc sau timp; multe mijloace scenice, dar folosite eficient și (aproape) niciodată folosite în exces; multe personaje, dar niciodată nu apare senzația de aglomerare. De asemenea, sunt multe momente cu cel puțin două puncte de acțiune, ba chiar și trei și, totuși, spectatorului nu-i este greu să se concentreze, centrarea pe unul sau altul din polii acțiunii se face în funcție de percepția personală, ceea ce nu viciază înțelegerea. De aici și senzația că fiecare spectator va pleca din sală cu propriul lui spectacol. Dincolo de povestea lui Paul și a familiei acestuia, în rama spectacolului își fac loc, cum-necum, și poveștile personale ale celor din sală. Amintirile sunt în tonuri de gri, încăperile apartamentului sunt lipsite de accente de culoare, costumele sunt și ele asemenea uniformelor. Nimic personalizat, tocmai pentru ca în povestea lui Paul să încapă și povestea celui din sală. Așa devine posibilă percepția diferențiată.

Repetiție pentru o lume mai bună nu este un alt spectacol despre traume, abuz și relații disfuncționale. Radu Afrim are un discurs scenic mult prea elaborat ca să reducă tema spectacolului la o simplă aducere în discuție a unor idei la ordinea zilei. Logica discursului și experiența își spun cuvântul și împreună cu dramatizarea romanului (realizată de Ionuț Sociu și Mihai Radu)  contribuie la reușita spectacolului. Monologurile sunt autentice, schimburile de replici sunt firești, povestea este bine scrisă din toate punctele de vedere. Toate personajele au momentele lor specifice, mici monologuri menite să evidențieze profesionalismul actorilor. Mai toți actorii au mai jucat în spectacolele montate de-a lungul timpului de Radu Afrim; surprinzătoare pentru unii poate fi colaborarea dintre acesta și Marius Bodochi. Tatăl lui Paul Negrescu își găsește în Marius Bodochi întruchiparea (aproape) perfectă; un rol construit din nuanțe; slăbiciunea și incapacitatea de reacție te împiedică să-i pui eticheta de vinovat. Marius Manole este Paul Negrescu, sau invers. Cert este că vocea personajului se aude, ajunge la cei din sală și este autentică. Surprinzătoare este partitura lui Cordoș; un personaj-martor, care ajunge să stea pe scenă mai tot timpul. Uitat, mutat de colo, ignorat, dar niciodată absent, Cordoș ajunge să supere, să deranjeze, pentru că de la un punct încolo devine oglinda perfectă și foarte bine a înțeles aceste nuanțe Emilian Mârnea. Raluca Aprodu – asistenta – și Mirela Oprișor – Mădălina – împreună cu Natalia Călin – soția domnului Negrescu – sunt pe cât de necesare în economia spectacolului, pe atât de bine evidențiate. Lor li se adaugă, rând pe rând, toți ceilalți și fiecare în parte aduce în poveste o doză specifică de realism. Paradoxul face că la final rămâi cu senzația unui hiperrealism care face dificil de încadrat într-un anumit registru spectacolul ca atare.

Un joc al metaforei menit să ne facă să medităm. Cine suntem, ce facem și cum facem. Un spectacol al transformării lente la care spectatorul ajunge să ia parte fără să-și dea seama. O repetiție. Pentru o lume mai bună. Lumea noastră. Care poate fi mai bună. Cu condiția să știm ce vrem și cum vrem să arate această lume. Pacea cu trecutul? Necesară.  Radu Afrim, Ionuț Sociu și Mihai Radu: Repetiție pentru o lume mai bună.

***

Repetiție pentru o lume mai bună

dramatizare de Mihai Radu și Ionuț Sociu după romanul omonim de Mihai Radu

Regie: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Lighting design: Cristian Șimon

Asistent regie: Mădălina Ciupitu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu

Asistent lighting design: Miruna Croitoru

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Pauză: nu

Distribuția