„Război” de Louis Ferdinand Céline

În primăvara anului 1944, cu câteva bagaje și o pisică, Louis Ferdinand Céline părăsește Parisul, înscenând o plecare în vacanță împreună cu soția sa Lucette și două ampule de cianură. Părăsindu-și apartamentul de pe Montmarte, la data de 17 iunie, el lasă în urmă o arhiva de peste 6000 de foi scrise. Mai târziu, aflat în închisoare în Danemarca pentru colaboraționism, Céline menționează faptul că locuința sa a fost spartă, iar manuscrisul furat. Optzeci de ani mai târziu, în condiții incerte și circumstanțe necunoscute, manuscrisul apare într-o stare foarte bună și este predat editurii Gallimard.

Louis- Ferdinand Céline (pseudonimul medicului Louis-Ferdinand Destouches) este al doilea cel mai citit autor în Franța după Proust. Personalitate controversată, antisemit convins și autor al Călătoriei la capătul nopții, care i-a adus renumele și nominalizarea la Prix Goncourt, acesta devine celebru peste noapte. A influențat major autori ca Charles Bukowski, Henry Miller, Ezra Pound. În Călătorie la capătul nopții reușește să încalce toate canoanele stabilite ale literaturii franceze, inclusiv cele gramaticale. Cu o inegalabilă manieră de a scrie, la limita dintre realism și ficțiune, romanele lui Céline au provocat pe mulți să refacă traseul istoriilor sale.

La un an distanță de la apariția manuscrisului pierdut, în 2022, editura Gallimard publică romanul Guerre. Traducerea românească apare la Editura Pandora M, în colecția Anansi. Clasic cu sigla: Eveniment editorial. Varianta românească conține: un Cuvânt înainte scris de Francois Gibault- biograful desemnat al lui Céline, care a orchestrat publicarea manuscrisului; o Notă asupra ediției scrisă de Pascal Fouché, istoric, scriitor, editor și cel care a reconstituit manuscrisul pentru Editura Gallimard; și Nota traducătoarei Magda Răduță, care ține să menționeze diferențele dintre ediția originală și cea românească (pentru un traducător romanele lui Céline sunt o adevărată provocare, ele conțin numeroase argouri și un limbaj mai mult decât colocvial, vulgaritatea exprimării face imposibilă exactitatea redării conținutului în mare măsură datorită lipsei echivalentelor). La anexe găsim pagini alese din manuscris și o scurtă incursiune critică: Război în viața și opera lui Louis- Ferdinand Céline. Consider necesar să parcurgeți aceste trei note înainte de a trece la textul propriu-zis pentru a înțelege mai bine inadvertențele cu care vă veți confrunta pe parcurs.

Război este o lectură uluitoare, comică, violentă, anti-erotică deși conține multiple scene de sex, cinică, sfidătoare, care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Céline scoate toate notele romantice din război. Exorcizat de poezie, războiul devine răutate pură. Céline face ceea ce nu au făcut Hemingway și Remarque la un loc, golește războiul de orice sens.

Război începe cu venirea în fire după o contuzie puternică a brigadierului Ferdinand, care printr-un șir de întâmplări ajunge la spitalul militar din Peurdu-sur-la-Lys, unde intră în favorurile unei infirmiere cu pofte sexuale ieșite din comun. Ferdinand se împrietenește cu un proxenet și încearcă să supraviețuiască războiului, să se împace cu bubuiturile teribile din propriul cap și să evite execuția la care erau supuși dezertorii. Autorul nu recurge la dramatisme, relatând evenimente pure fără valoare poetică adăugată: o infirmieră care profită de neputința răniților, un medic care își dezvoltă deprinderi practice operând, deși nu avea calificarea necesară, un preot care dădea târcoale măcelăriei, un proxenet care vrea să își aducă soția prostituată în cantonament pentru a face ceva bani, o familie burgheză care mimează viața fără de griji la granița imediată cu războiul și părinții lui Ferdinand care făceau abstracție de suferința fiului lor, punând mai presus de toate convențiile sociale și morale. Suntem dezgustați de toată această prefăcătorie civilizată pusă în contrast cu ororile și dejecțiile din lazaret și adusă la apogeu prin scena cu pianul din casa domnului Harnache.

Deși paralela cu viața autorului este evidentă, el însuși suferind de migrene îngrozitoare, Război depășește realitate completând Călătorie la capătul nopții și anunțând romanul Guignol band.

Nu prea găsești personaje feminine ca la Céline în literatură: tulburătoare, exuberante, excentrice, libere și libertine ca niște pisici. Femeile lui sunt acide și manipulatoare. Descătușate de convenții și bărbați.

Deși unii critici au considerat Război mai degrabă o parte omisă a Călătoriei la capătul nopții, biograful autorului insistă că acest roman este de sine stătător și completează mozaicul întregii opere célinene.

Nu am de gând să ating subiectul moralității viziunilor acestui autor. Opera sa arată cel mai bine disprețul acestuia față de convențiile sociale, lipsa lui de altruism, poziția lui clară față de sacrificiu unor generații în favoarea viitorului luminos, deci, lui spre deosebire de alții, nu i se poate imputa faptul că a fost un ipocrit.

Fragmente:

„(…) În jur, pe coastă și în livadă, nu se mai vedeau decât movilițe în care fumegau, pârâiau și ardeau mocnit, ici și colo, mașinile noastre. Furgonul-forjă¹ cel mare era carbonizat, dar nu de tot, iar furajera² mai avea, hai să zicem, ceva mai mult. Nu l-am recunoscut pe adjutant în mijloc. Am recunoscut unul dintre cai puțin mai încolo, cu ceva în spate, un capăt de oiște numai tăciune, întins lângă zidul fermei care tocmai se făcuse bucăți. Probabil se întorseseră și se repeziseră în galop spre dărâmături în mijlocul bombardamentului, împinși de la cur în plin tir de mitralieră, că mai bine nu poţi zice. Le Drellière³ lucrase bine. Am rămas ghemuit în același loc. În noroiul măcinat de obuze. Căzuseră cel puțin două sute odată. Pe ici, pe colo erau morți. Tipul cu ranițe crăpase ca o rodie, că mai bine nu poţi zice, de la gât până la brâu. Avea deja în burtă doi şobolani durdulii care îi ronțăiau ranițele cu cotoare răscoapte. Îngrăditura mirosea a carne stătută și a ars, dar mai ales a grămada din mijloc, unde zăceau îndesaţi unii în alții vreo zece cai cu burțile despicate. Acolo se terminase galopul, la doi metri, oprit în loc de o marmită’, poate de trei. Amintirea tolbei cu bani² pe care Le Drellière o avea cu el mi-a apărut dintr-odată în mintea făcută terci.

Încă nu ştiam la ce mă gândesc. Nu eram în stare să judec prea adânc. Totuși, în ciuda grozăviei în care mă găseam, chestia asta mă sâcâia teribil, în plus față de detunăturile din cap pe care le căram după mine. Părea din ce în ce mai sigur că rămăsesem doar eu în aventura asta mizerabilă. Nici loviturile de tun din depărtare nu eram prea sigur că le aud. Se amestecau toate. Am zărit undeva nişte grupuri de oameni, călare și pe jos, care se îndepărtau. Mi-ar fi plăcut să fie nemți, dar nu veneau încoace. Aveau învârteli prin alte părți, fără îndoială. Aveau și ei nişte ordine. Aici s-a epuizat terenul, nu mai e apt de bătălie. Rămânea, așadar, să-mi găsesc singur regimentul! Unde putea să fie?

****

Agentul de la Coccinelle se numea Harnache. Nu se putea închipui pe vremea aia o casă mai frumuşică şi mai confortabilă ca a lui. Omul era politețea întruchipată. Nu ne-a lăsat până n-am vizitat fiecare colţişor. Totul era ca pe vremuri, maică-mea era încântată peste poate. Făcea complimente. O căina pe doamna Harnache că trăiește atât de aproape de linia frontului. Şi copilașii drăguți foc, doi băieţi şi o fată, care-au stat la masă cu noi. Domnul Harnache era bogat dintotdeauna, lucra la La Coccinelle doar ca să aibă un scop în viață.

Nu mai tăcea maică-mea, laude peste laude. Domnul Harnache era, pe scurt, cum nu se poate mai curajos și avea virtuți cu carul. Atât de bogat [câteva cuvinte ilizibile], în mijlocul trupelor şi atât de aproape de front, cu nişte copilași așa drăguți pe lângă el, reformat la încorporare fiindcă avea inima slabă, într-o casă atât de mare și cu mobile bune, toate ca pe vremuri”, cu trei slujnice și o bucătăreasă, la mai puțin de douăzeci de kilometri de front, așa deschis cu noi, așa plăcut, ne-a primit la masă chiar din prima zi, deschis mai ales față de Cascade, a cerut informații, și-a dat cu părerea, s-a uitat aproape cu veneraţie la rănile noastre și la decorația mea, era îmbrăcat într-un costum de stofă scumpă, cu guler foarte cuviincios şi foarte înalt, impecabil, avea legături cu oamenii cei mai de seamă din Peurdu-sur-la-Lys, cunoștea pe toată lumea și cu toate astea n-avea nici urmă de trufie, vorbea englezeşte ca din cartea de gramatică, avea prin camere dantelă ceea ce pentru maică-mea era culmea bunului-gust, ii scriai spartă, îi scria lui taică-meu scrisori într-un stil aproape la fel de bun ca al lui, nu întru totul, firește, dar cât se poate de admirabil, şi îşi păstrase, lucru rar în vremea aceea, părul tuns periuţă, tunsoarea aceea severă care îţi dă o înfăţişare atât de îngrijită, perfect masculină şi cuviincioasă şi care îi face pe ceilalți să aibă poate și mai multă încredere în tine. Maică-mea, cu piciorul ei ,,de lână”, cum zicea, se chinuia să urce la fiecare etaj şi nu se mai oprea din admirat absolut totul în casa domnului şi a doamnei Harnache.

Se oprea să răsufle în faţa ferestrelor, arunca o privire în stradă, unde era tot un du-te-vino de trupe, și rămânea o clipă nemişcată, descumpănită de tot carnavalul ăla de toate felurile…

– Se mai aude încă tunul, zicea.”

Război de Louis Ferdinand Céline