Micro-romanul – esența concentrată a literaturii (de calitate)

Într-o eră a comunicării rapide, concentrate, reduse până într-atât încât adeseori mesajul e interpretat greșit și, în consecință, concluziile sunt false, literatura a suferit schimbări structurale vizibile. Speciile literare aduse în prim plan sunt eseul (structurat sau nestructurat, prea puțin contează), romanul și povestirea. La polul opus, aproape uitate sunt nuvela, schița și cea mai mare parte dintre speciile genului liric, iar comediile, dramele și tragediile sunt doar pentru degustătorii avizați ai unei forme de expresie artistică care se bucură, în ultimii ani, de o atenție din ce în ce mai mare, mai ales în rândul populației urbane. Dar, pe de altă parte, numărul de scriitori publicați în diverse țări de pe glob este uriaș, la fel și casele editoriale, ceea ce denotă interesul pentru citit, pentru literatura ca formă de expresie artistică relativ ușor de descifrat. Dacă secolul al XIX-lea aducea în prim plan romanul fluviu, de tip balzacian, care s-a bucurat de un real succes inclusiv în perioada interbelică, treptat, treptat, unii scriitori au îndrăznit să propună formule inovatoare, precum romanul concentrat la maxim, în nici 150 de pagini. Văzând dimensiunile reduse, cititorul e tentat să creadă că micro-romanul e scris doar pentru a fi citit în metrou, tren sau seara, după o zi năucitoare și că autorii și-au permis să ia o pauză de la subiectele „grele”, serioase și să se delecteze, să se amuze scriind ceva „ușor”. Mai toate editurile consacrate din România s-au străduit să demonteze aceste prejudecăți publicând micro-romane fascinante, adevărate bijuterii literare.

Dacă Yukio Mishima e deja cunoscut cititorilor împătimiți din țara noastră, Claudio Fava li se pare cunoscut, familiar cel mult celor care urmăresc emisiunile trustului național italian de televiziune RAI, unde a realizat reportaje și diverse emisiuni de o calitate ireproșabilă ca jurnalist. Editura Humanitas Fiction deține drepturile de autor pentru traducerile în limba română a operei lui Yukio Mishima, un scriitor prolific din primele două decade postbelice ale secolului XX. De cealaltă parte, Claudio Fava începe să publice în ultima decadă a secolului XX și continuă să o facă și astăzi, dar drepturile de autor pentru traducerile în limba română sunt obținute recent de Editura Lebăda Neagră. Starul, micro-romanul lui Mishima, o adevărată bijuterie a genului, subliniază încă o dată finețea detaliului specific literaturii japoneze, aducând în prim plan un subiect la modă astăzi, mai mult ca oricând: vedeta de cinema, modelul creat și gestionat de producătorii avizi de venituri rapide și consistente. Cu Mar del Plata, Claudio Fava își confirmă curajul de a aborda subiecte dificile, precum cel al dictaturii militare instaurate în Argentina la sfârșitul anilor ’70 ai secolului XX, la doar câțiva ani distanță de dictatura lui Peron. Realitatea suburbiilor Buenos Aires-ului și a micilor orașe din Argentina și lipsa de perspectivă a tinerilor este sintetizată magistral de Fava, prin ochii unicului supraviețuitor al unei echipe de rugby, sport care se bucură de un real succes în țara tangoului, cunoscută pentru pășunile nesfârșite și îndeobște pentru rasele de vaci dintre cele mai bune din lume. Similitudinile dintre drama actorului japonez de doar 23 de ani, care se simte deja epuizat, și cea a lui Raul, un tânăr de doar 18 ani, revoltat de lipsa de perspectivă profesională și socială sunt ușor de remarcat, chiar dacă amprenta civilizațională a celor două personaje e atât de diferită:

„Aveam 23 de ani, vârsta la care nimic nu este imposibil. Însă, după șase luni în care muncisem neîncetat zi și noapte, aproape fără somn, tinerețea mea se veștejea. O știam.

Astfel de previziuni vin din „lumea reală”. Dar eu n-am nevoie de ele și, ca atare, pentru mine nu există. Am rupt de mult legăturile cu lumea aceasta, ca un yakuza care-și părăsește definitiv organizația. Eu nu mai am deloc nevoie să visez. Visarea este privilegiul celor care merg la cinematograf și cumpără biletele tipărite pe hârtie grosolană. Nu și al meu.” (Yukio Mishima, p. 7)

Raul Barandiaran Tombolini se născuse în periferia de vest a Buenos Airesului, iar opțiunile sale erau extrem de limitate, dar nimic nu îl împiedică să viseze și să își modeleze propriul univers interior astfel încât să poată răzbi într-un mediu mai mult decât ostil:

„La optsprezece ani câștigase deja primul său campionat. Cu banii de pe contract își cumpărase o motocicletă, o Guzzi veche, și începuse să spună că era a lui Che, La Poderosa, că o condusese chiar el, Ernesto Guevara, înainte să plece din Argentina și s-o ia razna prin lume. Nu-l credea nimeni, dar nu-i păsa deloc. Lui Raul rugby-ul îi mai folosise la ceva: să creadă că lucrurile aveau să-i meargă mereu bine în viață. Chiar și pentru unul ca el, băiatul unui cizmar, nepotul unui văcar.” (Claudio Fava, p. 14)

Starul de cinema japonez din anii ’60 se confruntă cu aceleași constrângeri ca cele ale starurilor din zilele noastre, iar dialogurile sale interioare, de o sinceritate surprinzătoare pentru vârsta sa îl vor ajuta să identifice posibilele soluții pentru alienarea care se adâncește și mai mult, zi după zi. Gesturile rebele ale asistentei sale Kayo vor căpăta semnificații neașteptate și vor reprezenta cheia problemei:

„Kayo tricota stângaci dinadins. Făcuse puloverul cu bună știință prea larg, după o croială care nu mai era de mult la modă. Într-o bună zi, când lumea de pe platou va fi uitat deja de puloverul la care lucrase cu atâta sârg în timpul verii, va veni îmbrăcată cu el și se va așeza ghemuită în fundul studioului, așteptând ca oamenii să râdă de ea pe ascuns.

Eu, care-i știam intențiile, vedeam în acel albastru deschis o umbră de răutate.

Era tricotatul ei de vară. Zi după zi, degetele i se mișcau cu îndemânare, vrând parcă să-și bată joc de climă și de succesiunea anotimpurilor – o simplă convenție a acestei lumi.

Dar, mai mult decât orice, punctul acela moale și albastru de la capătul întunecat al platoului de filmare avea frumusețea lui, ca o întindere de apă limpede – apa limpede a înșelăciunii ei.” (Yukio Mishima, p. 65 – 66)

Personajele lui Mishima sunt la fel de bine creionate precum cele ale Fava, ambii dovedindu-se maeștrii ai expresivității în câteva cuvinte. Antrenorul echipei de rugby, Hugo Passarella, și Montonero, ofițerul poliției politice, în ciuda diformităților fizice izbitor de asemănătoare și a unui trecut comun, sunt, de fapt, de o parte și de alta baricadei. Passarella își va asuma riscul de a fi ucis pentru o cauză aparent pierdută: lupta cu un sistem surprinzător de represiv (de altfel Fava nu întâmplător a ales acest subiect: apărător fervent al democrației, a dorit să repare o nedreptate istorică: sunt o mulțime de dictaturi din America, Africa și Asia despre care s-a vorbit prea puțin, doar pentru că nu erau afectați în mod direct europenii sau nord-americanii). Momentul de reculegere pentru Mono se va dovedi momentul cheie al intrigii, care se va repeta câteva luni mai târziu, cu aceleași conotații:

„Oare unde i-or fi făcut felul lui Mono? Care-o fi fost ultimul lucru pe care l-a luat cu el când l-au omorât? Noaptea, cerul, apa? Fața nemernicilor ălora? Nu, un minut nu-i de-ajuns, mai trebuie unul și încă unul, iar între timp toți rămân ca de piatră, înlănțuiți, străduindu-se să dilate timpul ăla, să-l facă la fel de lung cât ar fi durat viața care i-ar fi fost sortită lui Mono și pe care i-au smuls-o; avea șaptesprezece ani, nemernicilor, șaptesprezece ani, credeți că un minut e destul? Apoi șase. Oricum, nimeni nu se grăbește să facă nimic, nimeni nu se grăbește să uite. Opt minute. Nouă.

Zece.

Zece minute dură tăcerea aia. Apoi totul reveni la viață, jucătorii merseră la locurile lor pe teren, în timp ce le înflorea pe fețe un zâmbet fermecător și vrăjit de lucruri de nespus, arbitrul fluieră începutul, dar de-acum se gândea la cu totul altceva, se gândeau la altceva și adversarii, băieți conștiincioși, care au coborât tocmai de la Cordoba ca să joace un meci de rugby și s-au trezit față în față cu viața și cu moartea, totul în ziua aia, totul în minutul ăla care, în loc de un minut a durat zece.

Ca să le facă-n ciudă nemernicilor care-i făcuseră felul lui Mono.” (Claudio Fava, p. 55 – 56)

Pentru noi, românii, descrierile clădirii poliției politice din Buenos Aires și a metodelor de tortură aplicate celor care au îndrăznit să se opună regimului, sunt familiare. Inevitabil rămânem pe gânduri: răul ale aceleași fețe, indiferent de continent, indiferent de țară, indiferent de lider! Claudio Fava îi ajută, fără să vrea, pe nostalgicii unui regim totalitar să își aducă aminte că adevărata față a acestuia e cea a represiunii nejustificate, a torturii, a încălcării drepturilor și libertăților și a desființării vieții private. Raul are însă puterea să își depășească condiția și va fi unicul supraviețuitor al echipei decimate nemilos, un martor necesar pentru a lupta cu uitarea.

Paginile celor două bijuterii literare se parcurg într-un ritm amețitor, dar senzația cu care rămâi este că le vei pune pe noptieră sau în locul favorit de citit din casă pentru a le răsfoi ori de câte ori vrei să te delectezi cu un exercițiu de scriere impecabilă.

Starul de Yukio Mishima