Abuzul de orice fel, traumele, conflictele sociale și relațiile bazate pe nonvalori sunt subiectele preferate ale dramaturgilor contemporani. Mediul teatral independent își construiește repertoriul exploatând uneori până la suprasaturație aceste subiecte și din acest punct de vedere nici teatrele independente din spațiul românesc nu sunt cu mult diferite. De asemenea, mulți artiști care activează în mediul independent au proiecte și în teatrele de stat, dar de cele mai multe ori schimbarea (vremelnică) statutului profesional nu aduce cu ea și schimbarea temelor abordate. Așa se face că în ultimii ani stagiunile teatrelor finanțate de la bugetul local sau central au inclus și montări asumate de regizori și/sau dramaturgi care s-au remarcat anterior prin abordarea unor subiecte sociale. Sărăcia, corupția, abuzul de orice fel, integrarea persoanelor din comunitățile LGBTQIA+, discriminarea de orice fel sunt câteva dintre temele textelor contemporane. Nici Nu vorbim despre asta de Alexandra Felseghi nu face excepție din acest punct de vedere. Adina Lazăr, regizoarea spectacolului, nu este la prima colaborare cu scriitoarea, dar, dacă nu mă înșel, sunt la prima colaborare concretizată pe o scenă bucureșteană. Sala Studio a Teatrului Odeon s-a dovedit a fi perfectă pentru montarea textului, iar în distribuție găsim actori tineri, dar cu multe roluri la activ, performate inclusiv în mediul independent.
O masă mare, grea, care pare că ocupă mult loc, aruncată într-o margine a scenei. În partea opusă, un zid care te trimite cu gândul la un cartier de blocuri, tomberoanele din fața acestuia având și numele străzii trecut pe ele. Mijlocul scenei este acaparat de ceva ce pare a fi fațada unui bloc, mai precis parterul unui bloc, cu tot cu balconul din care se ivesc actorii. Fixarea subiectului din punct de vedere vizual într-un anumit spațiu social este și nu este binevenită; vor fi mulți care de la prima scenă nu vor avea nicio așteptare vizavi de ceea ce va urma să se întâmple: un spectacol despre problemele unei generații crescută la bloc. De data aceasta, nu vorbim despre celebrele generații crescute „cu cheia la gât”, ci despre primele generații de după 1989, cele despre care mult timp s-a spus că ar fi „de sacrificiu”. În realitate, tranziția de la un regim politic totalitar la unul democratic a afectat profund relațiile dintre generații, astfel încât problemelor mai vechi, perpetuate de la o generație la alta și niciodată rezolvate, li s-au adăugat altele noi. Efectele se resimt și astăzi, iar preluarea acestor probleme n-a venit la pachet și cu găsirea unor soluții, ceea ce duce la blocarea oricărei discuții și/sau dezbateri în orizontul unei răfuieli între membrii generațiilor. Acuzațiile aduse celor în vârstă sunt grave și de multe ori aruncate în spațiul social fără discernământ; pe de altă parte, fronda tinerilor nu e deloc constructivă, tocmai pentru că nu știu pe ce să construiască, le lipsesc reperele sociale solide.
Despre toate acestea este vorba și în textul Alexandrei Felseghi și de aici senzația de „prea mult”. Grupul de prieteni din copilărie reuniți după 14 ani la înmormântarea unuia dintre ei pare că a bifat toate marile probleme ale lumii și niciunul dintre ei n-a avut parte de o copilărie fericită sau măcar de niște părinți cât de cât grijulii și preocupați de buna creștere a progeniturilor. Te și întrebi cum de-au supraviețuit și chiar dacă problemele aduse în prim-plan sunt reale, senzația de fals nu m-a părăsit până la finalul spectacolului. Cu alte cuvinte, m-am uitat la ceva ce părea mult prea atent construit. De menționat că textul Alexandrei Felseghi este scris pe baza mărturiilor reale culese de autoare, ceea ce încadrează demersul artistic în sfera „teatrului documentat”.
Valentin, Carmen, Iovana și Denis se luptă din răsputeri cu demonii trecutului, iar poveștile lor de viață includ alcoolism, sarcină nedorită, violență familială, abuz, iubiri eșuate și fuga de responsabilitate. Despre ce fac în prezent afli din momentele dedicate fiecăruia în parte și senzația de falsitate mi-a fost accentuată de această generalizare menținută obligatoriu în zona „noi toți” sau „așa am fost toți”. Intermezzo-urile muzicale stârnesc amintirile spectatorilor, dar aici e un mare dar: regizoarea (și autoarea textului) pleacă de la ideea că toți membrii generației la care se face referire aveau aceleași preocupări și aceleași preferințe muzicale. Pomenirea „depeșiștilor” fără invocarea mult mai celebrului conflict dintre aceștia și rockeri duce la tăierea efectului dorit. Nu toți au fost fanii 3SudEst, după cum nu e obligatoriu ca toți să fi dansat măcar o dată pe muzica fetelor de la A.S.I.A. Mai sunt încă câteva prejudecăți și stereotipuri aduse la scenă de regizoare, dar poate că toate acestea ar merita o analiză comparativă serioasă, care să includă și alte spectacole montate în ultimele decenii în România.
Cei patru actori vin în fața spectatorilor cu un bagaj solid de cunoștințe și experiențe profesionale. Vlad Birzanu, Ruxandra Maniu, Anda Saltelechi și Eduard Trifa se simt bine împreună, se achită cu brio de roluri, inclusiv în momentele când aduc în fața scenei copiii care au fost cândva. Stângăciile lui Valentin și triumfalismul lui Denis se completează bine cu aroganța și teama fetelor. Mi-aș fi dorit mai puțină previzibilitate în construcția situațiilor de joc, mai mult curaj în abordarea conflictelor propriu-zise și, de ce nu, mai multă concentrare. Teama de sfârșit sesizată la mulți regizori tineri se remarcă și aici, o găsesc vinovată de prelungirea spectacolului fără un rost anume. Un spectacol dinamic până într-un anumit punct, ceea ce permite apariția momentelor de reflecție în public. Resimt lipsa unui personaj neutru, al elementului de echilibru în noianul de probleme cu care se confruntă cei patru, după cum resimt lipsa unui soluții, a unui pas înainte: ce urmează după ce ne-am inventariat trecutul? Cum construim mai departe? Mai este posibilă schimbarea? Ne-au folosit la ceva toate aceste experiențe traumatizante? Ne-au întărit sau ne-au schilodit? Mi-ar fi plăcut ca în partea a doua a spectacolului să găsesc măcar un răspuns la aceste întrebări, de aceea îmi mențin ideea de început: totul previzibil, un inventar de probleme, nicio privire înainte.
Nu vorbim despre asta – Teatrul Odeon
Regia: Adina Lazăr
Scenografia: Andreea Tecla
Asistent regie: Irina Sibef
Light design: Andrei Délczeg
Graffiti: Niko Becker
Cu: Vlad Birzanu, Ruxandra Maniu, Anda Saltelechi, Eduard Trifa
Spectacolul conține efecte stroboscopice. Nu este recomandat persoanelor cu fotosensibilitate și celor care suferă de epilepsie!