Mircea Pricăjan este un scriitor consacrat, are inclusiv cărți pentru copii publicate, traduce foarte bine și se știe prea bine și pasiunea lui pentru Stephen King și… muzica rock. Din ianuarie 2021 este și redactor-șef al celebrei Reviste Familia, revistă care apare în Oradea, oraș unde și locuiește interlocutorul meu. Dialogul a fost prilejuit de această nouă funcție pe care o deține. FAMILIA este printre extrem de puținele reviste literare de la noi care arată acum exact cum trebuie: design de copertă provocator, care te incită să o răsfoiești, echipă redacțională alcătuită din profesioniști, oameni de calitate și care scriu foarte bine, selecții de articole și colaboratori foarte bună.
Așadar, vă invit să-i descoperiți intențiile lui Mircea Pricăjan, redactorul-șef al revistei FAMILIA!
foto din arhiva Mircea Pricăjan
*****
Cred că numirea ta ca redactor-șef al revistei FAMILIA e schimbarea majoră din viața ta, cel puțin din ultimii ani. Am două întrebări în legătură cu această nouă funcție a ta: te așteptai să preiei revista FAMILIA – tu făceai parte din redacție – și a doua întrebare este ce-a urmat după preluare, ce-i pierdut și ce-ai câștigat?
Bună întrebare! S-o luăm cu începutul! Da, mă așteptam, fiindcă a fost decizia redacției, până la urmă, a vechii redacții. În formula veche se discuta ideea asta de doi sau trei ani deja. Cel puțin despre ideea de preluare a funcției de redactor-șef. În vechea configurație eram instituție separată, ceea ce înseamnă că aveam și un manager. Aveam un redactor-șef și restul redactori simpli. Era de doi-trei ani ideea de a face o rocadă în cadrul redacției, eu să ajung redactor-șef în locul domnului Traian Ștef, care să rămână redactor simplu. O idee convenită de comun acord, cu toată lumea. Lucrurile s-au precipitat, după cum s-a văzut în presă (politic) și s-au denaturat în așa fel încât a rămas o impresie greșită, falsă, până la urmă. Propunerea de a prelua această funcție a venit de la domnul Moldovan, managerul de atunci, cu ea s-a dus la finanțatorul vechii instituții a Familiei, a fost acceptată, bineînțeles, și a devenit funcție principală în urma pierderii dependenței, ca urmare a deciziei juridice, care ne-a ajutat și nu ne-a ajutat, să fim sinceri până la capăt. Actuala formă de organizare – am ajuns, în fine, după mai multe luni, să fim așa cum s-a vorbit de atunci. Noi să fim cu adevărat o redacție care se ocupă de partea redacțională și nu se ocupă de problemele administrative! Scopul acestei mișcări a fost de a ne degreva pe noi de partea administrativă.
Un mare succes!
Da, chiar da! La un moment dat nu credeam că o să ajungem să punem în practică toate ideile acestea, dar acum, de o lună, într-adevăr, eu ca redactor-șef, mă ocup de partea redacțională. De partea cealaltă, administrativă, de gestionarea contractelor de drept de autor, de gestionarea relației cu distribuitorii, toate lucrurile pe care le-am pus în practică în toate aceste luni se ocupă Biblioteca Județeană Gheorghe Șincai.
Deci voi practic ați reușit o misiune imposibilă: să separați partea administrativă și să vă preocupe doar partea de creație.
N-a fost deloc ușor! Până luna trecută, noi – câți mai suntem în redacție, căci am rămas doar trei oameni – ne ocupam și de asta.
Din ce cauză ați pierdut oameni?
Am pierdut oameni fiindcă n-au mai putut fi preluați în noua structură; ieșiseră la pensie și erau cu contracte pe perioadă determinată. Depășiseră și cei cinci ani de după pensie, când puteau fi preluați cumva, dar n-am mai găsit nicio variantă legală.
Îi puteți păstra, cel puțin în calitate de colaboratori?
În calitate de colaboratori, da. Iar pe Ioan Moldovan l-am păstrat și în caseta redacțională, cu toată că nu este de facto angajat al revistei. Dar este o formă de respect și de normalitate, până la urmă.
Au fost foarte multe discuții generate de aceste schimbări. Pe de o parte, mulți au văzut în asta o ruptură de tradiție și că în final se va alege praful. Pe de altă parte, mulți (printre care mă număr și eu) am văzut în asta un succes, încă din start. De ce? Pentru că, dincolo de faptul că e un act de curaj mai este ceva. Eu am o problemă cu revistele literare din România, care zac (la propriu) prin vitrinele chioșcurilor și nu le cumpără nimeni. Unele nu sunt de găsit, chiar nu le pot găsi…
Toate revistele literare editate sub egida USR se găsesc în rețeaua Inmedio, Eu câteodată acolo le găsesc. Când îi găsesc, dar nici acolo nu sunt toate. De aceea am spus când.
Pe de altă parte, mă aștept să găsesc aceste reviste în biblioteci, unde iarăși avem surprize foarte mari. Evident că eu, cu un picior în sistem și unul în afară, vin și întreb: pentru ce? Pentru ce mai apar aceste reviste? Pentru că e vorba de niște bani…
Da, la ce bun?
Revenind, voi la ora actuală sunteți revistă a USR-ului (n.m.: USR – Uniunea Scriitorilor din România)?
Nu, n-am fost niciodată. Chiar dacă înainte apărea sigla USR pe copertă, era mai mult o chestie onorifică, pe care eu, la momentul preluării, am văzut-o mai mult ca pe un impediment decât ca pe ceva care să ne ajute. Ajutor financiar din partea USR n-am avut niciodată, căci acesta contează cu adevărat. Când am început seria nouă mi-am dar seama că egida asta planează ca un nor negru deasupra revistei. Ni s-ar fi închis foarte multe uși, din partea celor care fac parte din generația mea, în primul rând. Cei care au aceleași motive de a nu intra în uniune ca și mine. Fiindcă invitații am primit și eu, nenumărate, de a-mi depune dosarul care-mi permite accederea în rândul scriitorilor din uniune. Am spus nu din aceleași motive ca și ei. Planul meu se baza pe atragerea lor. Dacă păstram egida USR nu rezolvam aproape nimic. Și atunci am renunțat la ea, încă de la primul număr. Egidă care, deși era retrasă de noi, singurii care eram în drept să o și facem, a fost retrasă și oficial din partea USR, într-o ședință.
Ce model ați avut atunci când ați elaborat actualul plan?
M-am dus pe două direcții; prima ține strict de conținut și care este, evident, extrem de important, dar care n-are nicio importanță până la urmă, dacă revista nu e de găsit nicăieri. Și atunci marea mea grijă a fost să fac în așa fel încât ea să fie găsită în cât mai multe locuri din țară. Ca să scoți o revistă din provincialism trebuie să o expui, să o faci vizibilă. Să o fac vizibilă la vitrină, cum bine spuneai și tu; pentru asta am contactat și am semnat contracte de difuzare cu marile lanțuri de librării, dar și cu o librărie independentă – La Două Bufnițe din Timișoara. A doua direcție a fost punerea ei pe internet, acolo unde este vizibilitate maximă. Presa scrisă moare și dacă reușim să dublăm aparițiile fizice, pe hârtie, cu prezența online cât de cât activă câștigăm foarte mulți oameni. Am văzut acum accesările noului site, care s-a lansat odată cu primul număr. Un site nou, pe o temă inspirată din marile reviste de afară – nu ascund că m-am ghidat după The New York Review Books, o temă adaptată, bineînțeles, pentru Revista Familia, care pune în valoare și colaboratorii vechi, apropo de tradiție, dar îî pune în valoare și pe cei noi, căci o să ajungem și la partea de conținut a întrebării. Cum ziceam, accesările pe site sunt de 20 de ori, sau chiar de 30 de ori mai numeroase. Am lansat site-ul în februarie, iar acum avem undeva la 150.000 de accesări, ceea ce e neașteptat pentru o revistă de nișă. Până la urmă asta suntem, o revistă de nișă. E o revistă literară care atrage prin numele pe care le publică și prin subiectele pe care le abordează.
Apropo de conținut, aici vreau să facem o distincție între revistă lunară de cultură și revistă literară. Voi ați redimensionat și practic ați adăugat dimensiunea culturală, plecând încă de la copertă. E aici un risc foarte mare, dar asumat de voi în totalitate. Pentru mine, așa trebuie să arate o revistă și nu altfel. Dar asta înseamnă să ai și structură, dar și oameni. Cine te-a ajutat să faci pasul acesta?
Revistă de cultură a fost dintotdeauna. Avem rubrici de arte, de teatru, de cinema, de filosofie și alte lucruri care nu țin neapărat de literatură. Asta ține de continuitate. Ce-am încercat eu a fost să aduc toate aceste lucruri mai înspre zilele noastre. Adică, cum spui și tu, în legătură cu coperta, am făcut trecerea de la picturi (am avut cândva picturi pe copertă) la arta fotografică, care pentru vremurile noastre ni se pare mult mai abordabilă și mult mai expresivă. Asta nu înseamnă că restul artelor vizuale nu sunt la fel de importante. Doar că la nivel de percepție asta ajută. Mă interesa ca fiecare număr să aibă individualitate, să fie ușor de recunoscut la raft, să fie atractiv, de aceea am gândit un alt layout și pe partea de copertă, dar și pe interior. Apropo de online, interiorul imită și la nivel de font site-ul. Să se înțeleagă că sunt parte a aceluiași proiect!
Câtă libertate au redactorii?
M-am asigurat că au cea mai mare libertate! Totală! Asta a fost adevărata mea grijă! Au fost discuțiile acelea despre faptul că revista Familia nu mai există, iar dacă va exista, ea va fi subordonată nu știu cui. În discuțiile pe care le-am avut cu finanțatorul, de care depindem – orice revistă depinde de un finanțator, iar fără el moare – asta a fost principala ma grijă. Ar fi murit și Familia, dacă în momentul acela mergeam pe cartea protestului.
Apropo de protest, la noi când inițiezi un proces de rebranduire, ca să folosim un termen actual, toată lumea percepe acest lucru ca o ruptură totală de trecut, dar și ca un spirit de frondă și atât. Ca și cum după aceea nu se mai construiește nimic. Ei, voi deja sunteți în etapa de consolidare, ați depășit-o pe cea de construcție.
Așa ne dorim și noi.
Ceea ce spune multe, pentru că asta înseamnă că ideile n-au apărut dintr-odată, în ianuarie, ci au dospit în timp.
Nici vorbă! Lucrurile pe care încerc să le fac acum la Familia am încercat să le fac și înainte și le făceam, dar doar din funcția mea de redactor. Aveam segmentele mele de care mă ocupam. Aveam interviurile cu scriitorii din generația mea, aveam o dată la două-trei numere un prozator, încercam să fac ceva, dar făceam cât puteam. Acum îmi dă mâna să fac mai multe!
E mare lucru să spui în 2021, când dictează pandemia, că ți-ai câștigat libertatea! Este un mare lucru!
Marea provocare a fost să facem relansarea și rebranduirea într-un an marcat de pandemie! Spun asta pentru că am insistat ca fiecare număr să fie lansat ca o carte! Să fie cu public, în librării. Într-o lună la Cărturești, în cealaltă la Humanitas, sunt cele două mari librării din oraș și ca să nu se supere nimeni facem când la unii, când la ceilalți. Adunăm în jurul nostru niște oameni, ceea ce este foarte bine. Cei care aveau impresia înainte că redacția și oamenii din Familia țin de ocultă, trebuie să stăm deoparte de ei.
Mai este un lucru pe care l-am constatat în București: fiecare librărie are comunitatea ei; sunt oameni care nu cumpără decât dintr-un anumit loc.
E o mare bucurie să primesc fotografii de la cei care trec pe lângă librăriile acelea și văd oameni care ies cu revista Familia, oameni complet necunoscuți, nu fac parte din viața culturală a Oradei.
Fiindcă ai pomenit de viața culturală a orașului: cât din viața culturală a Oradei prindeți în revistă și cât din ceea ce înseamnă național? Conținutul voi îl gândiți ca fiind doar o reflecție a specificului local?
Nu, pentru că ar însemna să condamnăm revista la provincialism, ori eu mă feresc de asta, cum spuneam. Provincia are și un sens bun, dar și unul negativ.
Aici e unul din marile lipsuri ale celorlalte reviste, aflate sub egida USR, pentru că ele reflectă exclusiv doar spiritul local, ceea ce le cantonează într-un anumit spațiu și ajung să fie citite doar de localnici.
Să trecem acum la un plan mai personal. Cât de mult te-ai schimbat tu în tot acest timp? Ce-ai pierdut, ce-ai câștigat?
Am pierdut pieace of minds! 😀 Era mult mai liniște înainte, dar era liniște nu pentru că n-ar fi fost activitatea redacțională, exista și atunci, doar că eram mai mulți și aveam fiecare feliuța noastră. Acum, fiind mai puțini și câștigând și proiectul în amploare e mult mai multă bătaie de cap și sunt și mult mai multe animozități care vin spre noi. Chiar discutam cu cei veniți la FILIT că n-a fost număr care să nu trimită spre mine tot felul de energii negative.
Apropo de numărul nou, uite, eu văd pe coperta acestuia nume pe care altfel nu le-aș vedea în spațiul public în același spațiu niciodată, dar niciodată. Varujan Vosganian și, nu știu, Bogdan Crețu.
Exact! E vorba de o anchetă făcută de Marius Miheț. Încerc să aduc pe cât mai mulți care să realizeze anchete pentru revistă spunându-le doar atât: încercați să fiți echilibrați în invitațiile pe care le trimiteți; nu vreau să avem cenzură sau excluderi pe care le condamnăm la alții. Și de aceea am renunțat la USR, pentru că am fi fost percepuți ca o expresie a Uniunii Scriitorilor. Nu, în Uniune sunt scriitori valoroși, pe care nu trebuie să-i suprapunem cu totul pe uniune, ci îi luăm ca scriitori și-i valorificăm ca atare.
Revenind la ce-ai pierdut și ce-ai câștigat, mie mi se pare că ai câștigat mult pe partea de creativitate.
Da, e mai multă libertate. Și în selecție, și în abordare.
Dar tu ca manager, ca om, mi se pare că ai câștigat mai mult în creativitate. Cum este să citești (și să corectezi) textele scrise de alții, dat fiind că tu ești și scriitor?
Oooo, e ușor dacă nu ai marele păcat al lumii culturale de pretutindeni care este orgoliul. Eu încerc să nu cad în păcatul ăsta și chiar mă bucur când pot sprijini, încuraja pe cineva care scrie bine. Asta mă bucură fantastic!
Primim foarte multe texte și am avut câteva publicate, pe care le-am selectat dintre cele primite. O altă miză a fost să construim numere pe texte solicitate, nu pe ce primim. Dar selectăm și din ce vine. 90% din fiecare număr e gândit dinainte pe solicitări. În felul acesta putem controla sumarul și ne ferim de impresia de provizoriu, de lucru încropit. Dar dacă o proză bună, necerută, nesolicitată, evident că-i facem loc.
Asta tot de doza de libertate de care vorbeai ține! Politica voastră de număr seamănă puțin cu politica celor de la Dilema veche, când pregătesc dosarele.
Avem rubrici permanente, este și dosarul pe care încercăm să-l facem la fiecare număr, dar nu-l avem de fiecare dată. Când nu avem dosar, recuperăm din partea de proză și din cea de poezie.
Tu scrii și articole, dar scrii și cărți. Cum se împacă cele două laturi creative ale tale?
Nu se împacă! De când am început să țin în brațe revista Familia, din ianuarie o fac constant, n-am mai fost în stare să scriu nimic. La fel cum nu se împacă nici partea de traducere cu partea de scriere. Când mă ocupam strict de traduceri – zece ani – n-am putut să scriu nimic! Sper ca de acum, degrevat de partea administrativă care ocupa foarte mult timp fizic, dar și mental, sper să mai pot recupera.
Dar tu simți asta ca pe o ruptură? Ca pe o frustrare? Ai vrea să scrii și literatură, dar nu poți?
Da, da. Asta vine la minusuri.
Da, altfel gândești când trebuie să scrii un roman sau proză scurtă și altfel gândești când e vorba de un articol de revistă.
Eu funcționez cu deadline-uri. Iar ale mele, cele de pe partea de traducere, sunt foarte stricte și foarte scurte. Pe lângă toate acestea, care sunt foarte scurte, mai am și un deadline lunar, pentru fiecare număr de revistă. Trebuie să găsesc un fotograf care să ilustreze numărul, trebuie să te asiguri că primești toate colaborările la timp, trebuie să gândești dosarul din timp. Mai ales că, repet, suntem doar trei oameni în redacție.
Mie asta cu trei oameni în redacție mi se pare a fi misiune imposibilă. Dar munca la partea tipărită e dublată de partea online, care presupune o nouă paginare a revistei; intră acolo toate articolele care apar lunar în revista tipărită, dar intră și alte materiale. Și aici o să mai dezvoltăm, să publicăm pe site texte care nu intră în revista fizică.
Deci, scriitorul Mircea Pricăjan în momentul actual este în stand-by.
Da, da și îmi pare rău pentru că în luna ianuarie începusem o carte pentru copii, care mi se pare foarte interesantă.
credit foto – Librăria Humanitas din Brașov.
Ești printre puținii scriitori care se consumă (în sensul bun al cuvântului) scriind literatură pentru copii, ceea ce mi se pare fantastic. Un semn de mare generozitate să scrii pentru copii, mai ales în zilele noastre. Deși la noi e considerat în continuare gen minor…
Paraliteratură, chiar!
Ceea ce mi se pare aberant, pentru că trebuie să dai dovadă de atât de multă creativitate, încât uneori te șochează și pe tine…
Da, la care se adaugă o selecție foarte riguroasă a cuvintelor și o grijă foarte mare a felului cum scrii.
Da, adaptarea mesajului la nivelul de vârstă. Provocări care te consumă, dar unii le văd ca sursă de constrângeri exclusiv, în niciun caz ca sursă de creativitate. Dar mai este ceva: pentru mine scriitorul de literatură pentru copii nu doar că este foarte generos, dar ar trebui să aibă și o statuie.
Eu mă feresc de statui! 🙂
Da, da, dar oamenii ăștia ne asigură nouă viitorul!
Dacă vrem să nu mai plângem peste zece ani pentru lipsa unui public pentru cărți, ar trebui să-l construim de acum. Și-l construiești cu cărți de genul acesta!
Literatura pentru copii dezvoltă gândirea critică! Dacă noi vrem masă critică, dacă vrem public avizat, cultivat și civilizat, hai să le dăm literatură. Aici cred că și băiatul tău are ceva de spus, pentru că nu mai scrii. Chiar dacă a crescut, cred că te-ar citi în continuare cu plăcere.
Da, da, el e sursa mea de inspirație.
Ca și la Dan Lungu.
Da, da. Cred că dacă facem un sondaj printre scriitorii care scriu literatură pentru copii am afla că mai toți se inspiră de la copiii lor.
Există concurență între voi, scriitorii de literatură pentru copii?
Eu n-o simt! 🙂 Dimpotrivă, mi se pare că facem parte dintr-o comunitate care acum crește, iar asta mi se pare minunat!
Frăție!
Exact, e și mai bun cuvântul!
Fiindcă tocmai a apărut dosarul revistei Vatra – cel dedicat literaturii pentru copii și la care am contribuit amândoi – mie mi-a plăcut foarte mult ideea, pentru că mi se pare că în continuare există foarte multă literatură străină pentru copii și prea puțină literatură română pentru ei. Aici vreau să insistăm un pic: de ce trebuie să existe această literatură românească pentru copii?
Pentru că literatura românească vorbește copiilor români și este foarte important să te regăsești în ceea ce citești. Mesajul se transmite mult mai ușor prin mecanisme și mijloace cunoscute. Deși facem parte din Uniunea Europeană și traducem cărți din Anglia, Germania sau mai știu eu ce alte țări, noi nu reușim să scăpăm de decalajul acela: un copil din România nu se poate identifica 100% cu pățaniile și aventurile unui copil dintr-o altă țară. Și atunci au nevoie de această experiență care le arată că nu sunt singuri.
Și mai este ceva: eu predau la liceu și constat că ei preferă să citească în engleză, ceea ce mi se pare tragic de-a dreptul!
Da, așa este!
Și-i încurajez să citească scriitori români sau literatură tradusă în limba română, dar tradusă foarte bine! Baia de limbă și conștientizarea faptului că faci parte dintr-o comunitate culturală specifică.
Plus că nicio traducere, oricât de bună ar fi, nu poate să folosească aceiași subtilitate a limbii române pe care o poți folosi scriind textul acela direct în limba română.
Care sunt proiectele tale de viitor? La revista Familia bănuiesc că aveți gândite deja câteva numere de acum înainte. Dă-mi un proiect pe care vrei să-l faci în viitor prin intermediul sau cu ajutorul revistei, dar pentru comunitatea orădeană.
Îmi doresc foarte mult să facem o serie de întâlniri în licee, dar și la Facultatea de Litere. Al doilea proiect este un fel de club al reviste, un cenaclu sau un club de lectură, la un pub din oraș, undeva. Nu într-o bibliotecă sau un loc de genul acesta, ci într-un loc în care oamenii să se simtă bine și să discutăm despre ce-au mai citit, despre ce-am mai citit noi, ce subiecte și-ar mai dori, să-i cooptăm ca voluntari, fiindcă avem nevoie să creștem comunitatea aceasta. Un alt proiect a plecat de la o întâlnire a bibliotecarilor din județ, la care am participat și noi. Fiindcă noi suntem găzduiți de Biblioteca Județeană, am profitat și le-am propus ca lunar să facem cel puțin o întâlnire cu elevii din comunitățile lor. Din sate și comune, câți își doresc să se întâlnească cu scriitori în carne și oase.
în redacția Suplimentul de Cultură – credit foto Radu Cucuteanu
Fiindcă vorbeam de viața culturală a Oradei, știu că aveți un teatru (care nu e într-o perioadă tocmai bună), știu și de filarmonică. Mai dă-ne un motiv (cultural) pentru care să vizităm Oradea!
Se creează acum o rețea foarte faină de muzee și case memoriale. Chiar acum s-a deschis templu al francmasoneriei, ceva unic, măcar pentru partea noastră de Europa. Un proiect controversat, într-adevăr, dar e o idee provocatoare. Sunt deja câteva repere prin tot orașul de care se poate ține cont. Am încercat să conectăm și revista Familia cu toate aceste repere, am avut de curând o întâlnire cu cei de la Oradea Heritage, să putem pune revista în toate aceste locuri, astfel încât ea să poată fi văzută și citită.
