Bogdan Nechifor este unul dintre actorii pe care-i urmăresc de ani de zile. Deși nu este foarte prezent în viața socială (de fapt, nu-i plac mondenitățile), el face ce știe mai bine: să joace! Și joacă foarte bine! Fie pe scândura de teatru, fie în filme, Bogdan Nechifor intră în personaj, într-atât de bine, încât îl determină pe spectator să-l ia acasă, pe stradă, cu alte cuvinte îl face să-l scoată la plimbare prin lume. Personajele lui B.N. nu mai fac parte din convenție, ci din viața spectatorilor, ori pentru ca acest lucru să se întâmple îți trebuie multă știință de joc și multă emoție, o combinație care pentru mulți a fost fatală. Mi-am dorit interviul cu el încă de la finalul primului spectacol din Trilogia Minelor, pentru ca la finalul celui de-al treilea să dau un ultimatum: dacă nu fac interviul, încep să mă îndoiesc de capacitățile mele de judecată! Între timp, Trilogia Minelor a fost selectată în FNT 2021, dar fiindcă în festival va putea fi vizionată doar online, găsesc că interviul va fi cea mai bună invitație de a vedea cele trei spectacole în sală, acolo unde se simte și se vede cel mai bine fiecare trăsătură de personaj. Așadar, luați interviul ca pe o invitație la teatru, la Teatrul Dramaturgilor!
În stagiunea curentă îl puteți vedea în spectacolele Teatrului Sică Alexandrescu din Brașov, ale Teatrului Excelsior, dar și la Teatrul Dramaturgilor Români sau la unteatru.
*****
După cum se vede, tu nu prea ai stat în anul pandemic: …poate mai trăiesc și azi (regia Tudor Cristian Jurgiu), Tata mută munții (regia Daniel Sandu), premiera spectacolului Iluzii de Ivan Vîrîpaev, la Teatrul Dramatic Brașov (regia Claudiu Goga), Trilogia Minelor la Teatrul Dramaturgilor (regia Horia Suru). Dincolo de toate aceste roluri, ție cum ți-am fost în ultimul an? Artistic și/sau personal?
La Tata mută munții am reușit să avem ultima zi de filmare chiar înainte să se închidă totul. Am avut noroc! Eu am puțin acolo dar e un film pentru public, care merită văzut. Echipa și atmosfera de lucru au fost foarte bune!
Cum mi-a fost mie? Nu e un răspuns tocmai ușor, dat fiind contextul… Pentru mine a fost foarte bine, și nu vorbesc din punct de vedere profesional. Filmele despre care vorbeam s-au filmat înainte de pandemie – ba chiar cu un an înainte de pandemie -, dar după ce am terminat filmările la Tata mută munții am venit în București pentru câteva zile, după care am plecat acasă, la ai mei, la Turda. Am stat cu ei, am grădinărit, a fost timp de calitate petrecut cu familia, nu am de ce să mă plâng. Am descoperit în toată această perioadă alergarea, alerg, când merg la Brașov fac alergare montană. Mă ajută foarte mult! Pe de altă parte, am descoperit yoga! Am mai alergat din când în când și înainte, am încercat și yoga de câteva ori, dar practic ce mi-a lipsit a fost disciplina. Asta am reușit să câștig anul acesta: disciplina! Am început să am control pe timpul meu! Marele câștig al acestui an! Poate că a venit momentul acela din viața mea când pot să pun ordine în lucruri și cred că anul acesta a ajutat!
Scenă din “…poate mai trăiesc și azi” (regia Tudor Cristian Jurgiu)
Deci tu n-ai intrat în panică că nu mai poți juca?
Da, dacă e să vorbim din punct de vedere profesional, n-am intrat deloc în panică. Am avut activitate online la Teatrul Excelsior și am observat că ceea ce făceam acolo chiar avea impact. Din punctul meu de vedere, Teatrul Excelsior a făcut o mișcare bună cu mutarea activității online; bună pentru spectatori, dar mai ales pentru echipă, pentru că a ținut-o antrenată. Ne-a ținut împreună, ceea ce e foarte bine. Până și partea cu yoga vine tot de Excelsior: în perioada de lockdown am avut din partea teatrului o oră pe săptămână de yoga. Deci, cumva, a fost obligatoriu. Cu Monica Petrică am făcut orele, iar când venea timpul pentru întâlnire veneau și ai mei, așa a descoperit mama yoga; ea face de atunci zilnic, adică ea are o disciplină mai bună decât mine! 🙂
Toată partea de câștig personal, despre care pomeneam mai sus, se leagă de partea profesională, ceea ce mă bucură mult.
Ar fi trebuit să facem mai mult loc pentru astfel de (re)descoperiri, că nu s-a întâmplat e de discutat cu altă ocazie.
Până la urmă, activitatea online a avut impact asupra publicului, în măsura în care o activitate online poate să aibă impact. Capacitățile de adresare către public ale mediului online sunt limitate, în materie de teatru mă refer. Nu cred că acesta este viitorul. Am încercat să mă uit la spectacole și n-am reușit. Tehnica în care se povestește e diferită când produsul artistic e destinat ecranului, trebuie un melanj între mai multe limbaje, iar eforturile teatrului de adaptare sunt la început.
Din această perspectivă, și Premiile UNITER trebuie regândite, adică trebuie introduse noi premii; nu e doar opinia mea, dau doar un exemplu: POOL (spectacolul regizat de Radu Nica) ar fi trebuit nominalizat la o altă categorie, nu doar pentru scenografie (dacă țin bine minte). Experiențele acestea trebuie cuantificate, folosite într-un fel anume pe viitor.
Cu toate că se caută mereu forme noi, de data asta teatrul a fost obligat să-și găsească o nouă formă care să mulțumească și online-ul. Probabil se va tot discuta de măsura în care s-a reușit acest lucru și apoi se va adapta și sistemul. Dar revenind la formele noi din propria ogradă, am intrat în tot procesul de redescoperire, pentru că mi-am dat seama că… deși în mod evident artiștii sunt extrem de importanți pentru societate (ajută la construirea identității culturale etc.), în perioade cum e pandemia este posibil să nu fie atât de multă nevoie de noi, în felul în care ne-am obișnuit. E o perioadă în care e nevoie de doctori, de exemplu, o perioadă în care probabil oamenii au nevoie să descopere grija de ei înșiși și față de ceilalți într-un alt fel decât o aveau până acum. Așa că mi-am zis: dacă nu e nevoie de mine în afara mea, pe scenă, hai să vedem unde e nevoie de mine.
Film sau teatru? Care e prima ta dragoste?
Teatrul! De fapt, nici nu știu dacă e dragoste. Am ajuns să fac teatru întâmplător, nu sunt unul dintre oamenii care și-au dorit să fie actori. A fost pur și simplu întâmplător. Povestea pe scurt: tatăl meu e artist plastic (grafician) și când eram mic tot timpul mergeam la teatru, îmi plăcea foarte mult, dar nu m-am gândit niciodată că eu aș putea să joc. Nici nu mă atrăgea în felul acesta! [Poate că de asta nu m-am încrâncenat foarte mult în pandemie, pentru că eu pot să-mi imaginez viața mea fără teatru. Nu mi-am dorit să fac tot posibilul ca să ajung pe scenă. Acum nu știu ce altceva aș putea face mai ales că simt o sete de fi pe scenă, dar cred că aș putea trăi fără teatru.] Eram în clasa a X-a și m-am îndrăgostit, iar iubita mea de atunci era cu doi ani mai mare ca mine, urma să termine liceul și să meargă la facultate la Cluj. Am căutat un liceu în Cluj unde să mă pot transfera și am găsit că există Liceu de Coregrafie și Artă Dramatică. Eram foarte timid pe atunci – sunt și acum timid – și m-am gândit că ar fi ceva minunat pentru mine. La secretariat îmi tot spuneau că nu se poate face transferul, că există deja numărul maxim de elevi etc. Am început să sun săptămânal la liceu și, până la urmă, una dintre doamne mi-a spus: „N-o să-ți vină să crezi, dar unul dintre elevi a fost exmatriculat, nu s-a întâmplat niciodată lucrul acesta!”. A fost o admitere foarte grea, pentru că domnul Bucur Stan (fie iertat!) nu dorea să lucreze cu un elev nou, așa că a cerut trei monologuri, nu știu câte povestiri și nu știu câte poezii. Am ales texte care îmi plăceau, n-am avut nicio problemă să le învăț și am intrat. La o lună după începerea școlii eram complexat: aveam accent de Turda la Cluj, ceva îngrozitor, nu puteam să mă integrez, dormeam la internat, îmi puneau pastă de dinți peste tot, tot ce se întâmplă într-un internat. Și vine olimpiada de teatru, Concursul național al liceelor vocaționale, care se ținea la Timișoara! Fiecare liceu trebuia să vină cu o scenetă, o piesă și un monolog. Scenetă și piesă aveau, dar n-aveau monolog. Eu aveam trei, de la admitere! Și așa am ajuns eu la Timișoara, unde a fost o poveste întreagă, pentru că în program de transport nu ținuseră cont și de proba de monolog care era prima, așa încât când am ajuns ne-am trezit cu cineva urlând în autocar: „Cine e Bogdan Nechifor? Hai, că trebuie să intri acum, dar acum!”. Aveam monologul bibliotecarului, aveam niște cărți cu mine, pe care nu știu cum le-am înșfăcat și am intrat direct pe scenă! Am început să zic, erau niște neoane în sală, vedeam tot publicul, așa că după câteva replici, când m-am uitat în sală, m-am blocat efectiv. Ce m-a scos a fost gestul domnului profesor Stan, care și-a dat cu palma peste frunte (era chel și s-a auzit foarte bine!). Am început să improvizez (nici nu știam că se numește așa ce făceam) și am ajuns cumva la final. Am și uitat de proba asta, pentru că au urmat celelalte probe, unde eu n-aveam treabă, doar mă uitam. La final, când să plecăm: Marele Premiu, Bogdan Nechifor! Eu nici nu știam că e cu premii!
Deci, clar, ești făcut pentru teatru și nu pentru Film!
Nu neapărat, cred că experiențele se completează, nu se exclud. Filmul l-am descoperit în facultate și îmi plac foarte mult atmosfera și felul cum se lucrează acolo. Că pomeneai de …poate mai trăiesc și azi: a fost una dintre cele mai intense experiențe de până acum, pentru că e un film în două personaje, practic nu era nicio scenă fără mine. Am fost în priză continuu, m-am integrat în echipa care a devenit un fel de familie, un fel diferit de lucru față de cel din teatru, dar fascinant.
Cum te vezi pe tine pe marile ecrane? Cum îți este ca spectator la propriile tale filme?
Nu-mi place să mă uit la filmele cu mine! Nu-mi place să mă văd! Mi-e foarte greu să intru în povestea filmului, atunci când văd scene îmi amintesc diverse de la filmări. La film, când sunt în sală, sunt foarte curios de feed-back-ul publicului, pentru că dacă la teatru e un schimb energetic pe care-l savurez, chiar dacă e o liniște totală în sală, tot simți publicul. E ceea ce nu ai la film, dar în schimb ai discuțiile de după cu spectatorii.
Ai refuzat vreodată un rol în teatru?
Încerc să mă pun în contexte bune. Chiar dacă cred că e un rol care nu mi se potrivește, sau dacă e ceva ce mi se pare foarte dificil, iau respectiva situație ca pe o provocare și intru cu tot sufletul în proiectul respectiv.
Sunt de câțiva ani angajat la Brașov, acum și la Excelsior și au fost situații când fost oarecum obligat, din cauza programului, să refuz un rol pentru că aveam treabă în celălalt teatru. Nu aveam timp fizic să fiu acolo. Dar, pe de altă parte, ce e mai important pentru mine este să fie un context bun. Poate să fie textul un prilej bun, sau echipa cu care lucrez ș.a.m.d. să fie semne clare că proiectul acela va fi bun. Bine, poate să fie tot contextul favorabil și proiectul să fie un fiasco, se întâmplă și asta, dar încerc să evit contextele care par sortite eșecului. Pentru că nu sunt încrâncenat să fac teatru cu orice preț. Teatrul s-a lipit de mine într-un anumit moment și poate că o să-l las să se dezlipească cândva. N-am niciun fel de încrâncenare, de obiectiv, n-am niciun idol, nu vreau să apar nu știu unde, nu vreau nu știu câte roluri.
Ai colaborări diverse, regizori foarte diferiți ca stil. Totuși, în care dintre spectacole te simți „acasă”?
În timpul procesului sau în timp ce joc?
În ambele situații! De exemplu, te-ai simțit foarte bine când ai repetat, sau ai aflat ceva nou când ai repetat. Trilogia Minelor a fost o astfel de situație! Mie așa mi s-a părut.
Trilogia, pentru mine, a fost unul dintre cele mai provocatoare procese de lucru din ultima perioadă. Pentru că am lucrat trei texte în paralel, trei roluri foarte diferite și repetițiile au fost și destul de fragmentat. Tot procesul a devenit coerent abia spre final. Am ajuns să fiu foarte, foarte vulnerabil de câteva ori de-a lungul întregului proces. Ce înseamnă „foarte vulnerabil”? Momentul când credeam că nu o să o pot scoate la capăt! Horia Suru are o răbdare foarte bună și un fel fain de a lucra cu actorii, nu neapărat cu actorul pe rol, ci cu el uman, el ajunge să înțeleagă dificultatea, ce se întâmplă în om în timpul procesului. Plecam de la repetiții și-i spuneam în ce punct sunt, n-a fost o relație de genul că trebuie să-i demonstrez ceva regizorului, ci una de genul „suntem împreună în povestea asta, hai să vedem ce putem face”. Am lucrat foarte bine cu el.
Revenind la întrebare, n-aș vrea să numesc un spectacol. Inclusiv la spectacolele la care procesul de lucru e greoi sau la cele la care nu mă regăsesc în produsul final (e viziunea regizorului și atât), în fiecare spectacol în care joc găsesc ceva care mă fascinează și mă face să descopăr ceva proaspăt. Îmi place teribil să meșteresc la rol, dar nu doar în timpul repetițiilor, eu fac continuu. Chiar dacă e o seară în care sunt obosit, în care sunt încărcat de cine știe ce s-a întâmplat, când începe spectacolul și începe să circule energia, încep și eu să meșteresc la rol, încep să caut, să văd care e adevărul. Asta mă face să n-am liniște, dar poate să fie și foarte satisfăcător.
Trilogia Minelor – Apa
Ce rol îți dorești să-l faci și încă n-ai avut șansa?
Se leagă de ce-am spus mai devreme: n-am nicio așteptare. Actorii vor Hamlet, Treplev, roluri pe care vrei să ajungi să le joci. Eu le-am făcut. Hamlet l-am făcut cu Andreea și Andrei Grosu, la Focșani, când eram încă la master și am lucrat foarte, foarte bine cu ei. Cu Andrei Șerban am făcut Treplev în Pescărușul (unteatru). Nu știu să fie vreun rol după care să tânjesc.
Clasic sau contemporan? Independent sau teatru cu buget de stat?
Pentru mine, teatrul este despre contactul uman. De exemplul, când lucram cu Andreea și Andrei Grosu la Focșani, stăteam cu ei în același apartament. Vorbeam în fiecare seară, așa că mă culcam cu Hamlet și mă trezeam cu Hamlet în gând. A fost prima experiență de genul acesta, am fost într-un loc în care mă culcam cu întrebările în minte și mă trezeam cu ele tot acolo, așa că răspunsurile până la urmă apar. Dar nu era o obligație asta, ci o atmosferă creată oamenii care căutau real sensul. Pe mine ce mă interesează, apropo de context și de repetiții, este să fie oameni care caută împreună, real, un sens. Dacă există acest ingredient, atunci poate să fie orice rol, clasic, contemporan, nu contează.
Sunt dintre cei privilegiați care joacă și în teatrele de stat, dar și în cele independente. Asta îmi dă o libertate să mă dezvolt ca actor, în mai multe direcții.
Trilogia Minelor – Bezna
Ce-ai învățat jucând și ți se pare esențial pentru formarea ta profesională?
Foarte bună întrebarea! Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat ține de capacitatea noastră de a ne înregistra. Ideea de observator și obiect observat. Lucrând în teatru, îmi place să mă joc cu distanțele. Distanța dintre observator și obiectul observat, dar ambele sunt eu. Nu-mi dau seama dacă mai aveam acest mod de a mă raporta la realitate dacă nu aș fi fost actor. Găsesc mult adevăr în asta.
Obiectul observat în timpul repetiției este personajul, iar în timpul spectacolului este personajul și viața lui, dar și partenerul de scenă și personajul lui. E ceva foarte important ce poți să găsești în meseria asta: dezvolți abilitatea de a muta atenția de pe tine pe altcineva, de a căuta un adevăr mult mai mare decât cel personal. De multe ori acest adevăr îl găsești în partener, se poate să-l găsești în rol, dar și în relație (sau, altfel spus, în duh). De asemenea, îl poți găsi în public, pentru că, din punctul meu de vedere, se întâmplă un schimb. Chiar dacă el e în întuneric, observarea e reciprocă. Înveți foarte mult din acest flux energetic.
Ce am înțeles? Făcând teatru, am înțeles că omul are această capacitate de a fi mai multe entități: eu – cel eu care observ, non-eu – obiectul observat și un posibil-eu – o relație, un duh. Eu sunt în spatele punctului din care privesc și când observ un non-eu – de exemplu personajul (fie în repetiții sau în spectacol) mai apare ceva (poate în imaginație) – un posibil-eu – simplist zis „cum aș fi eu dacă aș fi el”. Am ajuns să înțeleg că după ce observarea se întâmplă minuțios există momente de catharsis, de descoperire pe mai multe planuri. Am mai înțeles că e normal să nu fie în formă continuă, e normal să apară răzleț momentele astea în care observarea se topește, nu mai există. Astfel se poate întâmpla ca tu, non-tu și posibil-tu, aceste trei entități care se creează și se observă – mergând un pic mai departe, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – să vină împreună, să se grupeze, să ajungă în același punct ca atunci când apropiem degetele să ne facem cruce. Tot procesul de observare, de privire în detaliu e ca și cum ne-am ruga ca aceste entități să creeze un împreună – uneori o coerență artistică, alteori o revelație personală sau chiar ambele.
Cum ai defini tu relația dintre teatru și societate/comunitate? Cum vezi pe viitor această relație?
Cred că teatrul este extrem de important pentru ceea ce se numește identitatea culturală a unui grup sau a unei societăți. Provoacă schimbări majore atât la nivel de individ, cât și la nivel de societate. Într-un fel subtil, dar și necesar. Mă doare când oamenii care conduc instituții de cultură nu au acest tip de raportare la oameni și se axează doar pe partea de distracție.
Eu înțeleg că un teatru trebuie să se adreseze mai multor tipuri de comunități, că trebuie să atragă publicul; probabil că cineva care va vedea o bulevardieră va veni să vadă și altceva, e posibil să fie așa, dar e posibil ca această concentrare haotică pe distracție să trădeze cauza.
De exemplu, Iluzii nu e spectacol pentru public, iar oamenii care sunt obișnuiți să vină să vadă bulevardiere au un șoc când văd Iluzii, dar savurează, se vede clar că au nevoie de un asemenea spectacol. Eu nu sunt de acord cu atitudinea „Eu nu fac asta, pentru că n-o să înțeleagă oamenii!”. A venit o prietenă la Iluzii și la poartă a primit întrebări de genul „De ce-ați venit la spectacolul ăsta? N-o să înțelegeți nimic, o să vă plictisiți, mai bine veniți la…”. Și asta o spune un angajat al teatrului! Această subestimare a publicului se întâmplă din cauza limitelor personale ale celor care conduc instituțiile în cauză și asta e cel puțin dureros.
Am fondat o companie de teatru – Compania de Teatru Labirint – cu care am lucrat mult timp proiecte sociale. Am lucrat cu comunitatea nevăzătorilor din București pe mai multe proiecte, am lucrat cu cei din penitenciare, proiecte de teatru labirint am avut și în comunități de rromi. Am avut niște experiențe foarte bune cu un impact minunat pentru beneficiari în zona de teatru social, cum am aflat ulterior că se numește!
Teatrul labirint e o formă de teatru care se poate face chiar și fără actori, e un teatru pentru un singur spectator, locul scenei din spectacolul clasic este luat de o serie de spații interioare și exterioare prin care spectatorul trece singur. Fiecare spectator intră în spectacol odată la 10 minute. Toată experiența este foarte personală. Momentele/stațiile în care se oprește descompun întregul în cioburi; niciun ciob nu rămâne cu forma intactă, ci se modifică în funcție de reacția spectatorului. De aceea el are senzația că totul se întâmplă exclusiv pentru el și, oarecum, chiar așa este. El, omul din acel moment al vieții sale. Sunt spectatori care îmi scriu în continuare că vor să mai participe la astfel de spectacole, că le-am schimbat viețile. În forma în care l-am făcut noi, teatrul labirint se adresează unui număr de maximum 25 de spectatori pe seară. Pentru un spectator spectacolul durează cam 1h20, dar pentru performer durează șase-șapte ore, ceea ce e mult. De aceea nu e formă de teatru care să se poată susține, adică cere foarte multe resurse. Dacă am făcut ceva în viața asta care să modifice real, vizibil un om, ceva care efectiv să-l schimbe, atunci acesta este teatrul labirint. Spectacolul are valoare și dacă-l tratezi doar ca pe ceva diferit de alte spectacole, ca pe o experiență inedită. Dar de obicei îi prinde pe oamenii care au nevoie de acest tip de introspecție, pentru că se întâmplă în interiorul spectatorului. E o formă de teatru pe care o fac cu mare plăcere, pentru că are un efect foarte puternic asupra spectatorului.
Eu chiar cred în componenta socială a teatrului și chiar cred că formele de cultură (mai ales teatrul) trebuie susținute. Cred că inovarea și curajul artiștilor de a căuta și de a nu merge pe drumuri bătătorite trebuie susținute. A susține tinerii artiști care experimentează în afara spațiului clasic de joc înseamnă, de fapt, a susține teatrul care vine aproape de comunitate. Teatrul labirint a venit atât de aproape de spectator, încât ajunge să se joace în mintea acestuia. Spectatorul ajunge să aibă rol principal, de asta nu-mi doresc un rol anume pe care să-l joc, îmi doresc ca spectatorul să fie în rol principal.
Trilogia Minelor – Flori
Urma o întrebare care a devenit un fel de concluzie a ceea ce-ai spus aici: tu ești unul dintre membrii activi al comunității din care faci parte, pentru că crezi în ideea că poți schimba ceva jucând, promovând arta. Revenind la actuala stagiune, vreau să mă întorc la rolurile pe care le joci în Trilogia Minelor: o serie de spectacole care se joacă la Teatrul Dramaturgilor: în Flori ești Mihály, în Beznă îl joci pe Florin, iar în Apă pe Márton. Mulți or să spună că Márton este cel mai consistent rol pentru tine, dar eu cred în continuare că și celelalte două roluri sunt ofertante pentru tine. Dacă ajungi să vezi toate spectacolele unul după celălalt, ceea ce și recomand, în ultimul dintre ele ajungi să-ți dai seama că se întâmplă ceva la ce nici nu te-ai fi gândit niciodată. Pentru tine, care dintre cele trei roluri a fost cu adevărat provocator?
Florin, din cel de-al doilea spectacol. E cel mai dificil dintre toate, pentru că pare și cel mai puțin important, dar și pentru că în economia piesei (care a fost scrisă în limba maghiară) el genera umor prin limbaj. El era un român venit într-o comunitate de maghiari, aproape 90% din ceea ce spunea el era comic de limbaj; prin traducere aproape tot acest comic de limbaj dispare. Practic, în traducere acest personaj nu există. El avea această funcție în textul original. Dacă Márton este un puternic suport în text și un pion important în economia spectacolului, la polul opus este Florin, un rol la care n-am avut de ce să mă agăț, ce-a trebuit să fac a fost să evit clișeele. În puținul timp care a mai rămas pentru repetiții, n-am făcut altceva decât să construim personajul. Dar, dintre toate cele trei roluri, Mihály este preferatul meu. Pentru că este un om foarte, foarte sensibil, pe care-l găsești așa în scriitură și e ceva ce nu am mai jucat niciodată (un bețiv, ceea ce e o provocare pentru orice actor). Eu nici n-am foarte multă experiență în zona asta, doar am observat comportamentele de-a lungul timpului. E o căutare personală în acest rol.
Deci, cu Mihály rămâi tu în suflet după Trilogie?
Mihály mi-a adus un plus de cunoaștere, pentru că e căutarea asta pe nivelul de expresie, pe emoția și sensibilitatea lui extremă, mascată prin consumul de alcool, dar în același timp e și o căutare personală a nevoii de control și a lipsei de control; dincolo de rol e o întrebare personală cu care am lucrat foarte mult – cât controlezi și cât nu controlezi un rol? Ca actor, vrei să controlezi tot, dar când joci un alcoolic e foarte multă lipsă de control. El, Mihály, e într-un teribil dezechilibru, nu din cauza alcoolului, care devine un refugiu, e cârja lui; el este un într-un dezechilibru profund în interior, ceea ce înseamnă control și lipsă de control în același timp. Și atunci cum faci să ai control în ceea ce faci pe scenă, dar în același timp să lași libertatea personajului să facă dezechilibrul interior vizibil? La Florin a fost construirea de la zero a unui personaj despre care n-aveam nimic, despre care aveam foarte puține indicii. Márton îmi place pentru că e foarte vulnerabil.
Mie Márton îmi place foarte mult pentru că se construiește dintr-o relație, ceea ce înseamnă foarte mult pentru mine.
Exact! E un rol foarte bine scris. Apropo de context favorabil, când m-a sunat Horia (Suru, regizorul Trilogiei Minelor – n.m.) și mi-a spus distribuția m-am bucurat enorm! E o plăcere să lucrezi cu cei care fac parte din distribuția Trilogiei! Îmi doresc ca actorii să lucreze în medii, în contexte ca cel pe care l-am avut eu la Trilogie. Sunt niște oameni foarte generoși, dincolo că sunt niște actori foarte buni, sunt în primul rând foarte generoși.
V-a ajutat și sala, eu n-o știam!
Da, dar sala arată așa și pentru că jocul de lumini este special. Horia Suru a lucrat minuțios și pe acest aspect! Din punctul meu de vedere, apropo de atmosferă și context, aici e în mare parte meritul lui. După ce-a făcut luminile, eu n-am mai văzut spectacolul din afară, dar știu că arată cum trebuie, pentru că a dat o foarte mare atenție acestui aspect.
Efecte secundare – unteatru
Ultima ta premieră – Efecte secundare, la unteatru. Ce mi-a plăcut foarte mult a fost dinamica de joc, ai mai jucat cu colegii de scenă, dar regizorul e debutant.
Mie mi-a plăcut foarte mult textul. E foarte actual, apropo de efectele pandemiei asupra noastră. E un spectacol despre depresie, unul care prezintă mai multe puncte de vedere. Am lucrat foarte bine cu Vlad Bălan, care a creat o atmosferă faină la repetiții. Apropo de componenta socială a teatrului, acesta este un text care a avut premiera la momentul potrivit.
