Din cer au căzut trei mere. Şi un păun alb…

„…va rostogoli în palmele-i răcoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea în poveștile maranenilor, le va arunca din cer pe pământ – unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.” Narine Abgarian

În cartea asta nu ştii exact, de la început (cred că nici la final), cine este personajul de prim-plan. Ai zice că este Anatolia, fiindcă ea e supravieţuitoarea. N-a pierit pe timpul foametei, ca toată familia ei – îşi ştie rudele doar din fotografiile vechi, ţinute într-un album de care nu se desparte niciodată. N-a pierit nici în mâinile bărbatului violent cu care se mărită întâi. N-a pierit nici la capătul zilelor în care apar semnele unei boli ciudate, deşi Anatolia e pregătită să plece (nu mai e chiar tânără), mătură ograda, pune apă florilor, lasă totul în ordine. Îmbracă hainele pe care le ţinea de bune, pentru înmormântare, şi aşteaptă. Doar că, la capătul acestei aşteptări, nu moartea, ci viaţa o întâmpină pe Anatolia, într-un fel cu totul neaşteptat, nu doar pentru ea şi pentru bărbatul minunat, al doilea, pe care îl capătă, în mod absolut neobişnuit, în zilele acelea confuze, ci şi pentru cei din sat.

Revenită în tinereţe în Maran din locul unde tatăl ei o dusese pentru a o feri de foamete, Anatolia refăcuse gospodăria familiei, reparase, ajutată de vecini, ce distrusese timpul şi se ocupase de cărţi. Ea este cea care are grijă de biblioteca din sat. Un timp, spaţiul acesta este refugiul ei. E fericită printre cărţi şi ştie să îi atragă pe copii (cât sunt copii în sat, la un moment dat nu mai sunt!) îl lumea asta colorată şi vie:

„La jumătate de an după ce se întorsese, şi-a găsit de lucru la bibliotecă. Au luat-o fără să ţină seama de lipsa şcolii, pur şi simplu pentru că nu mai avea cine să lucreze acolo – fosta bibliotecară nu supravieţuise foametei, şi nu se găsise nimeni altcineva care să se învoiască să petreacă cinci zile pe săptămână în sala prăfuită, plină de rafturi de cărţi, pe o leafă de mizerie. În Maran nu mai rămăseseră copii, singurul copil care supravieţuise foametei, nepotul lui Melikanţ Vano, abia împlinise cinci ani, biblioteca şi şcoala construite în ajunul foametei erau practic pustii, dar Anatolia nu s-a pierdut cu firea: viaţa îşi croieşte drum peste tot, curând avea să se nască o nouă generaţie de copii, şi totul avea să revină la normal.

Biblioteca i se părea un paradis, un loc unde putea să se odihnească după treburile gospodăreşti zilnice, monotone şi istovitoare. Anatolia a spălat temeinic rafturile, le-a frecat cu ceară de casă până le-a lustruit, a trecut în revistă formularele de lectură, a aranjat cărţile altfel, ignorând codul şi ordinea alfabetică şi ghidându-se exclusiv după preferinţele coloristice – jos cele cu coperte mai închise, iar sus cele mai deschise. A pus peste tot plante – sângele-voinicului, aloe şi muşcate -, în loc de ghivece a folosit nişte căni de lut largi la gură, care zăceau fără rost în pivniţă…” (p. 31-32)

Ce se clădeşte greu cu trudă şi dragoste se distruge repede în timpul războiului. Bărbaţii din sat pier pe front, pe front pier şi băieţii lui Vasili, şi alţi tineri. În toate casele coboară liniştea gravă a morţii. Dar pier şi cărţile, nu doar oamenii. La un moment dat, geamurile s-au făcut fărâme din pricina bombardamentelor. Neputând fi înlocuite, în plină iarnă umezeala se strecoară în tot și în toate, desigur, și în bibliotecă. Iar Anatolia încearcă să mai salveze din cărți, spre primăvară, când se îndreaptă vremea, așezându-le cu paginile deschise, ca niște păsări pe sârmă, afară, la soare, la vânt. Când paginile deja mucegăite se zvântă, urmează toate același drum, cad, galbene ca niște frunze, desprinse din cotoarele descleiate. Apoi, sunt așezate lângă un gard, într-un maldăr. Fiindcă e criză de hârtie, oamenii le iau foaie cu foaie şi pun între pagini tutun şi îşi fac ţigări, care capătă, din pricina mucegaiului, dar şi a tipăriturii, un gust acrișor. Un fum din Balzac, unul din Shakespeare. Viața e făcută oricum din materia viselor noastre. Și țigările lui Ovanes, la fel. Anatolia nu mai are puterea să o ia de la capăt şi abandonează biblioteca.

Sigură fiind că va muri în câteva zile, Anatolia acceptă destul de uşor să se mărite din nou, la cincizeci şi opt de ani, cu Vasili, care era văduv. Nu-i spune vecinei peţitoare ce probleme de sănătate are ea, ca să n-o îngrijoreze şi să nu lungească inutil vorba. Anatolia hotărâse că nu poate fi ajutată. Din prima căsătorie, abia scăpase cu viaţă. Iar acum, simţind că moare, nu găseşte puterea să se mai destăinuie, să spună că ea nu de nuntă se pregăteşte, ci de înmormântare. Speră că, murind repede, căsătoria s-ar fi anulat de la sine, aşa că nu se mai împotriveşte. Gândurile astea rămân doar ale ei, Iasaman nu bănuieşte nimic, deşi vede că Anatolia este galbenă la faţă. Argumentul lui Iasaman o face să zâmbească – măritându-se cu Vasili, Anatolia ar face o faptă bună:

„Vezi doar cum trăim. În aşteptarea morţii, de la o înmormântare la alta. Ce ne aşteaptă? Atunci de ce să refuzăm posibilitatea de a face pe cineva măcar cu un strop mai fericit? Dacă nu te gândeşti la tine, barem gândeşte-te la el.” (p. 121)

Semnele vin în vise sau prin oamenii care au puterea de a distinge duhurile, în momente de cumpănă. Anatolia îşi dă seama că viaţa ei abia începe după ce stă la masă, pentru prima oară, alături de bărbatul acela blând, iubitor, pe care suferinţa nu-l schimbase:

„Au prânzit în linişte şi pace. Au vorbit puţin, şi numai pe teme neutre, şi era ceva atât de obişnuit şi tihnit în zăngănitul lingurilor, în rugămintea de a da sarea sau a tăia o bucăţică de brânză, în înghiţirea apei sau a cojii uscate de pâine de casă, încât Anatolia a simţit pentru prima dată viaţa nu ca pe un dat, ci ca pe un dar.” (p. 122)

Vano şi Valinka stau în singura casă care a rezistat, pe buza prăpastiei, când s-a produs alunecarea de teren care a înghiţit jumătate de sat, casele cu tot cu oameni în ele. Îmbătrânesc împreună, merg împreună în grădină, să adune măcriş pentru plăcintă, împreună merg şi la prăvălia lui Nemeţanţ Mukoci, să ia perechea de pantofi comandată pentru Vano. Bărbatul îşi comandase încălţămintea cu cel puţin un număr mai mare, fiindcă îl dureau picioarele. În prăvălie, Vano probează pantofii cei noi, se admiră într-un ciob de oglindă, îi plac aşa de mult, că nu s-ar fi mai descălțat, ar fi mers așa cu ei spre acasă. Dar nevasta, mai grijulie, îi spune că ar fi mai bine să îi păstreze pentru o sărbătoare mare, e păcat să-i strice de-acum. Vano se supără, nu mult, cât să se încalţe cu pantofii uzați și să plece singur, înainte, spre casă. Rămâne Valinka în urmă, cu pantofii cei noi și cu o traistă de măcriş.

Ca să-l împace pe Vano, nevasta îi dă la prânz compot de piersici. Lui îi plăceau teribil feliile de piersică, se lingea pe degete de bune ce erau. Se culcă omul după-amiază și nu se mai trezește. Iar nevasta nu îl îngroapă cu perechea nouă de pantofi, ci cu cea veche, pe cei noi îi duce înapoi, nu din zgârcenie, pur și i se părea că e păcat de pantofi. Peste noapte își visează bărbatul, era desculț pe cealaltă lume și era supărat pe ea:

„Valinka şi-a înmormântat soţul îmbrăcat în costum vechi de tweed şi în picioare cu pantofii uzaţi. Pe cei noi, nepurtaţi, a hotărât să-i înapoieze lui Nemeţanţ Mukoci.

Iar mai departe, povestea, fluturând din coadă, a intrat pe un făgaş cu totul neaşteptat. În noaptea de după înmormântare, în costumul lui şi doar în şosete, privind-o cu reproş:

̶ Mi-ai şterpelit pantofii cei noi!

Valinka s-a trezit scăldată într-o transpiraţie rece şi s-a tot foit în pat de pe o parte pe alta. Dimineaţa a dat fuga la capelă şi a pus o lumânare pentru răposat. Apoi a trecut pe la prăvălia lui Mukoci şi l-a întrebat dacă poate să-i dea pantofii înapoi. I s-a spus că se poate.

Noaptea l-a visat iar pe Vano. Acum stătea în picioare, gol, cu picoarele în mlaştină până la genunchi şi tăcea acuzator.

̶ De ce te porţi aşa? s-a supărat Valinka. Că doar pantofii se pot da înapoi. Banii nu cresc în pământ!

Vano i-a întors spatele şi a mers prin mlaştină împotmolindu-se, trăgându-şi greu picioarele subţiate, cu varice.

Valinkăi i s-a rupt inima.

̶ Mai rabdă puţin, o să moară cineva şi ţi-i trimit! I-a strigat ea.

Vano a dat din cap, dar nu s-a întors, doar a grăbit pasul. Valinka s-a uitat mai bine şi a văzut că nu mai şchiopăta.” (p. 150)

Doar că în sat, un timp, nu mai moare nimeni un timp, iar când se prăpădeşte cineva, peste vreo lună, nu un bărbat, ci o femeie va pleca pe lumea cealaltă încălţată în pantofii lui Vano. Pantofii cei noi, de mărimea 45.

Şi lucrurile nu se termină aici. Preotul care oficiază înmormântarea nu ştie povestea cu pantofii, însă din cauza lor, văzându-i ieşind din sicriu, oricum strâmt pentru defunctă, nu poate să se concentreze la ce are de făcut şi de zis, încurcă vorbele, se îneacă, iar Valinka îşi dă seama că poate ar fi trebuit să-l pună la curent şi pe preot (lucru care nu se întâmplă) cu toată istoria pantofilor lui Vano:

„Dând cu ochii de pantofi, Ter Azaria a fost descumpănit, dar s-a străduit să nu se observe. A deschis trebnicul, a oftat adânc şi a început să citească rugăciunea, fără să-şi ia ochii din carte, şi totuşi, spre marea lui groază, îşi tot pierdea şirul şi, bâlbâindu-se prosteşte, repeta cuvintele. Ca să se concentreze cumva, şi-a dres glasul, s-a încruntat, s-a lăsat de pe un picior pe altul, s-a tras de barbă, să-l doară, dar, nemăsurându-şi puterea, a tras atât de tare, încât s-a înecat cu salivă şi a început să tuşească.

I-au adus apă. A băut, închizând strâns ochii, ca să dea cu ei de pantofii care se iţeau absurd de sub învelitoare. În zadar însă – înapoind paharul, privirea i s-a oprit iar asupra lor. Pantofii uriaşi îl atrăgeau ca un magnet, nelăsându-l să se concentreze şi să găsească tonul potrivit unei înmormântări. Bătrânele, cu mâinile încrucişate la piept, stăteau de-a lungul pereţilor şi tăceau, aşteptând. Numai cea cu nasul ascuţit umbla de colo-colo printre ele – ba să-i aducă uneia de băut, ba să-i ia alteia basmaua, s-o împăturească şi s-o aşeze cu grijă pe spătarul fotoliului singuratic şi dărăpănat care stătea într-un colţ al încăperii.

Trebuie să mă abţin cumva, şi-a zis ter Azaria, a oftat neauzit şi a deschis din nou trebnicul.” (p. 156)

Nimic nu e definitiv, cei plecați se întorc, cei rămași îi văd și le vorbesc. Au plăcerea asta a statului de vorbă într-o zonă de interval, cum este visul. Oamenii își continuă disputele, micile neînțelegeri, continuă negocierile dintre ei peste ceea ce pare, omeneşte, că e imposibil, ca limită. În satul în care au mai rămas câteva suflete, se respectă toate tradiţiile, nimeni nu renunţă la obiceiurile moştenite, iar moartea e acceptată ca ceva ce nu poate fi schimbat. Nu stă în puterea oamenilor, aşa cum stau, în schimb, toate gesturile ritualice care amintesc de Macondo, satul magic al lui G. Garcia Marquez din Veacul de singurătate. Vano şi ai lui fac parte ca Aureliano Buendia, dintr-un clan. La Ismail Kadare, în Aprilie spulberat, termenul apare scris un pic diferit, klan, dar are acelaşi sens – comunitate în care existenţa colectivă, cu puternice legi nescrise, are întâietate:

„Afară, şezând pe o bârnă de lemn, fumau şi stăteau de vorbă în surdină câţiva bătrâni fragili. Sub un nuc mare, fluturau colţurile feţei de masă întinse pentru parastas. E drept, pe ea nu era nimic în afară de veselă şi murături. Mâncarea avea să fie adusă imediat după înmormântare. Una dintre bătrâne avea să se ducă la poartă, cu un prosop pe umăr, să aşeze alături o găleată cu apă şi să aştepte cu răbdare. Fiecare om care se întorcea de la cimitir avea să se apropie de ea cu palmele făcute căuş. Ea avea să scoată apă cu o cană şi s-o toarne în mâinile întinse, spălând tristeţea cimitirului. După ce se clăteau, oamenii trebuiau să-şi şteargă palmele de prosopul de pe umărul ei şi abia apoi să intre în curte, unde îi aştepta masa de parastas, pusă după toate regulile.” (p. 157)

Iasaman este şi ea un personaj fermecător. Vecina Anatoliei ştie tot felul de leacuri, şi uneori puterile ei vindecătoare câştigă în faţa morţii, alteori nu. Personajul colectiv, cele câteva suflete din Maran, sunt mereu în atenţia cititorului, cu obiceiurile lor vechi, pe care nu le-au lăsat să se ducă în prăpastie, odată cu multele case prăbuşite la alunecarea de teren sau la cutremur.

„Erau cel mai amuzant cuplu din sat. Şlapkanţ – adică din neamul lui Pălărie – Iasaman şi Şalvaranţ – din neamul lui Şalvar – Ovanes.

Fiecare neam al Maranului avea porecla sa. Cel mai adesea, aceasta era nostimă ori caraghioasă, câteodată ironică, dar se întâmpla să fie şi foarte jignitoare. Numele neamului depindea de faptele – bune sau rele – pe care le făcuse omul a cărui poreclă era trecută şi urmaşilor săi.

Străbunicul lui Iasaman, de pildă, în tinereţe îşi vizita deseori vărul, actor important la unul din teatrele academice din vale. Acesta îl ducea la spectacole, îi făcea cunoştinţă cu viaţa mondenă, îl învăţa să se îmbrace. Odată, străbunicul s-a întors din vale purtând pe cap ceva nemaivăzut şi chiar provocator, în opinia Maranului. Întrebat ce e aia, el a răspuns sfidător: O şlapkă! Aşa l-au poreclit Şlapkă, iar pe urmaşii lui, Şlapkanţ.” (p. 53)

Despre Narine Abgarian aflăm câte ceva din prezentarea editurii:

„NARINE ABGARIAN s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briussov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. În 2010 a publicat prima carte pentru copii, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012, a fost numită cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai aparte voci ale literaturii ruse contemporane, printre care: Imigranta, 2011, Oameni care sunt mereu cu mine, 2014, Oameni din curtea noastră, 2016, Să trăiești mai departe, 2018. A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon, roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, devenit, de asemenea, bestseller. În 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.”

Când găseşti o asemenea carte, nu ştii ce să spui şi altora despre ea şi ce să ţii în secret, nu ştii dacă să începi cu râsul sau cu plânsul şi despre care personaj să vorbeşti mai întâi. Abia când termini de citit te uiţi şi la copertă şi îţi dai seama că păunul cel alb, cu ochi de culoarea boabelor de rodie, e acolo, el însuşi un personaj, ca în tabloul rămas în pod, de la un strămoş cu sânge nobil. Un păun imperial, cu creştetul împodobit de o coroană splendidă. Parcă e acelaşi păun cu cel care trăise, ferit de primejdii, în veranda lui Vano şi a Valinkăi. Păunul acela alb ca spuma laptelui apăruse pe uliţele satului imediat după secetă şi, venind de pe o arcă a lui Noe, vestea primul că viaţa e gata să o ia de la capăt. Narine Abgarian se apropie de sudamericani, de G. Garcia Marquez, să spunem, prin realismul magic, dar şi prin fraza amplă, arborescentă, care adună caracteristici ale lumii arhetipale. Povestea curge lent, parcă împotmolită, cu multe digresiuni care dau, de fapt, farmecul spunerii, răsplătite cu câte un măr căzut din cer – pentru cel care a trăit, pentru cel care a povestit şi pentru cel care, ascultând, a crezut în poveste.

Las mai jos alte fragmente:

„Ce rost avea să facă presupuneri, cunoscând natura umană?” (p. 92)

„Mergea încet, absorbind cu tălpile căldura podelei de scânduri şi încruntându-se când simţea firimituri sub ele – era a cincea zi de când nu mai făcuse curăţenie, trebuie să-şi adune puterile şi să măture casa…” (p. 116)

„̶ L-am visat pe tata, a mărturisit Anatolia.

Iasaman s-a oprit din cântat, dar n-a întors capul, doar şi-a încrucişat mâinile la piept.

̶ Ţi-a spus ceva? a întrebat ea după o clipă de tăcere.

̶ Nu. Nici nu s-a uitat în direcţia mea.

̶ Ce zi e azi?

̶ Joi.

̶ Joia e o zi bună.

Maranenii dădeau o importanţă deosebită viselor. Şi le povesteau unii altora, încercând să ghicească sensul tainic pe care-l purtau acestea. Neapărat lămureau care era ziua săptămânii. Dacă era duminică, nu era motiv de îngrijorare – visul de duminică e neutru, nu prevesteşte şi nu promite nimic. În noaptea de marţi spre miercuri însă trebuie să ţii minte tot ce vezi, fiindcă tocmai miercurea, între primul şi al doilea cântat al cocoşilor, vin visele prevestitoare.” (pp. 80-81)

,,…cu exact un an și o lună în urmă, vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară, fără să știe ce multe minuni o așteptau, și iată că acum aceste minuni au venit, și respiră ușor și blând, și așa să fie mult timp, și așa să fie mereu, și noaptea o să facă vrăji, ocrotindu-i fericirea, și va rostogoli în palmele-i răcoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea în poveștile maranenilor, le va arunca din cer pe pământ – unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine. (p. 255)

Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian