„Dumnezeu s-a născut în exil” de Vintilă Horia

Alt fals argument poetic

Cărţile despre care nu mai ştiai dacă ţi-au plăcut mult-mult dar aveau promisiunea de a reveni la ele… Era „ceva” care te fermecase la lectura(rea) lor dar nu mai ştiai ce… ca şi în cazul primelor iubiri, de la grădiniţă ori şcoala generală… Mai ţii minte nişte ochi (ai Lilianei, ai Gabrielei ori ai Gaiei?), un dans de pe o scenă unde un ghemotoc de fetiţă (Adina?) interpreta o ţigăncuşă dar… Îţi aduci aminte că atunci nu credeai în literatură iar acum începi să-ţi pierzi credinţa. Probabil în miracolele literaturii…

Mda, à propos de credinţă! Poate fi Literatura un apostol al unei religii? Cine (nu) a fost convertit decât de literatură? De sacra ori aproape profana literatură… Oare de câte ori am putea reciti „Noul Testament” ori „Jurnalul fericirii”? Dar nu ne vom opri aici la o filosofie a convertirii…

Scriitorii mint. Mint deseori. Mint de a început dezgheţul planetar. Mai mult, cei mai mulţi dintre cei care sunt şi dintre cei care se cred scriitori sunt, de nevoie sau nu, schizofrenici sau mimează schizofrenia. Cel puţin într-un moment sau o perioadă din viaţa lor. Literară sau nu. Vreţi o dovadă? Iată-l pe Ovidius al lui Vintilă Horia, exilat la Tomis „pentru coruperea tineretului” (în primele pagini sunt foarte bine redate frustrarea neputinţei, orgoliul poetului care se crede superior politicianului, dorinţa de a ucide, măcar în închipuire, pe duşmanul care-l exilase, împăratul Octavianus; credinţa că zeii deja sunt în ţăndări):

„Cât sunt de fericit că nu mai scriu aşa cum eram obişnuit sau obligat! Din proza mea au dispărut zeii, au dispărut eroii şi metaforele mitologice. Sunt liber, în secret, să scriu aşa cum gândesc şi cum trăiesc. Simplu.”…

Dar va continua, semn al inconsecvenţei umane, să mintă pentru a-şi obţine iertarea… Da, în primele capitole, mai speră la iertare… Mai speră şi după ce moare Octavianus, dar…

Chiar dacă pe malul Pontului Euxin îşi redescoperă adevărata fiinţă, începe „să fie un om adevărat” departe de înşelăciunea întru care trăia, totuşi omul vechi nu poate fi ucis chiar atât de simplu… El este robul Inconsecvenţei. Oare care zeiţă îi este protectoare? Tare mă tem că însăşi Atena, zeiţa Înţelepciunii, chiar dacă o vorbeşte de rău pe Afrodita, învinuind-o pe aceasta!

Da, este o carte despre „impuritatea Olimpului”… din noi. Da, personajul, poate şi omul real, este inconsecvent. La p.18 se scrie: „Viaţa e posibilă oriunde poţi face focul şi unde gândul se comunică prin cuvinte” La p. 24: „Numai la Roma viaţa merită să fie trăită. Sau în Grecia”. Da, poeţii sunt nişte firi ciudate, care, pentru ceea ce cred ei că este frumos (sau chiar este!), sunt gata să-şi vândă sau să-şi cumpere sufletele… Oricând, cu numai câteva cuvinte… „Câte minciuni în câteva versuri! Poezia e mai încăpătoare decât lumea întreagă!” Iată unul dintre cele câteva citate memorabile ale cărţii care parcă e prea încăpătoare pentru puţinul pe care a vrut autorul să ni-l transmită! Un puţin însă tragic, care redă enervant de bine decăderea fizică a poetului latin care, la p. 42, încă mai crede în trecutul său: „Roma e în mine şi sunt gata să-mi dau viaţa ca să rămână cum e, cu plăcerile şi păcatele ei, până la sfârşitul veacurilor”…

E un puţin care, oarecum în grabă, încearcă să fie şi un roman politic, şi sapienţial, şi exotic, şi religios (de la Pitagora, prin Zamolxe şi Isis până la Iisus Hristos), fiind şi o carte despre libertate, fericire şi, evident, exil. Este anti-ideologic, aşadar ideologic, vag pedagogic… Platitudinile multor istorii, la care pare să adere şi personajul, precum că grecii sunt „decăzuţi prin rafinament şi comerţ”, geţii sunt „sălbăticiţi de mizerie şi neştiinţă” iar „Roma ar fi echilibrul perfect” se dovedesc a fi doar construcţii culturale, nu neapărat adecvate realităţii. Daco-geţii par a fi – şi împreună cu ei şi romanii care aleg să trăiască în mijlocul acestor „barbari” – singurii echilibraţi într-adevăr, capabili să şi renunţe şi să spună precum unul dintre personajele feminine, nu întâmplător având numele de Dochia: „Nu e nevoie să ai chiar tot ce-ţi doreşti ca să fii fericit” (p.26)… Oricum, filonul moralicesc ajunge să irite… estetic, oarecum iritabile fiind şi filosofarea blagiană şi repetarea motivului baladei Mioriţei ca şi deja amintita idealizare a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic dar mai ales forţarea declarării monoteismului dacic, alături de cel evreiesc. Da, este unul dintre romanele pe care le-aş rescrie… Subiectul e bun dar… într-un fel, „Totul în lume trebuie luat de la început” (p.181). Dar, nu-i aşa?, dacă ne putem întreba „ce poate fi dragostea fără moarte” (p.71) la fel putem să ne întrebăm „ce poate fi adevărata literatură fără … eşecuri (literare)”?

Aceasta şi pentru că „Viaţa e mai simplă decât imaginaţia” (p.72).

Ovidius al lui Vintilă tot încearcă să se justifice: „Crima mea a fost că am scris ceea ce văzuseră ochii”. Dar nu este deloc clar ce a văzut… Asta nu ne lămureşte nici Historia, nici scriitorul român auto-exilat şi el…

Este într-adevăr o carte elegantă şi francezii au apreciat întotdeauna eleganţa… Şi mai are un merit: chiar vrea să spună şi adevărul, nu numai povestea cu eroul… Şi este un loc în care o spune cu graţia lui Tarkovski din „Stalker”:

„Dar sufletul acestor oameni, cine să-l liniştească? O ploaie de pâine şi de lapte n-ar fi fost de ajuns ca să-i domolească. Ei ar fi căutat mai departe merele de aur sau izvorul eternei tinereţi şi găsindu-le ar fi gonit înainte după alte şi alte făgăduinţe (…) Înaintăm aşa unii către alţii fără să ştim măcar ce ne-ar putea satisface” (p.103-104)

Şi ceva mai jos: „Omul nu se schimbă niciodată, nimic pe lume nu-l poate schimba…” Deşi ar vrea dar… fatalist, trebuie să recunoască: „Nimic nu poate fi inventat. Totul a fost scris în noi, încă de la început, de mâna zeilor” (p.115).

Ca un rău cioranian ce sunt (în sensul că, după ce i-am citit cărţile, l-am lăsat în bibliotecă şi nu prea m-am mai întors la el, deşi mă gândesc des la el) trebuie să spun că romanul acesta ar fi trebuit să fie scris de către Emil Cioran… Dar poate ar trebui să-l citesc în franceză! Deşi nu cred că s-ar schimba prea multe…

Cert este, însă: „cine cunoaşte într-adevăr viaţa nu-i un om cumsecade” (p.117). Dar oare cine cunoaşte într-adevăr Literatura!? Citind, scriind, suntem mereu complicii unor criminali… Uneori o şi mărturisim, ne şi căim dar de cele mai multe ori, probabil, uităm de ce am început să citim şi să scriem… Şi nu suntem decât nişte complici. Da, probabil nu prea sunt politicos… Dar poate doar că mint… sau poate doar iubesc.

Data viitoare mă întorc la un alt Goncourt! 15871168_10210016605544002_1655080742_n