Cărți aproape uitate – „Sinuciderea fecioarelor” de Jeffrey Eugenides

Cu toții suntem (sau ne dăm) blonde sau virgine?!

Ecourile vizionării filmului prin anul 2000, ecranizarea Sofiei Coppola, nu s-au mai suprapus cam pe nimic, după lecturarea de acum. Teribil textul lui Eugenidis, trimițând către ceea ce a realizat regretatul Martin Amis în „Zona de interes”. Amis în 2014, scriind despre lagărele de concentrare și exterminare din al doilea rîzboi mondial, Eugenidis în 1993 (anul apariției „Sinuciderilor”), despre „lagărul” Americii bigote din anii 70, particularizat în orășelul Grosse Pointe, Michigan.

După declarațiile scriitorului, punctul de pornire al scrierii a fost o convorbire cu dădaca adolescentă a nepotului său, care i-ar fi spus că ea și surorile sale s-au gândit la sinucidere, din cauza presiunii, stresului (“we were under a lot of pressure.” – a se vedea paginile de wikipedia în engleză pentru autor și roman)…

Micro-cosmosul de familie dezvoltat și descris de Eugenidis ar explica „cu asupra de oroare”, ca să dezvolt niște barbarisme, deznodământul demn de o tragedie greacă veche, întreaga situație fiind și o meditație asupra crizelor de comunicare normale speciei (condiției) umane, ca să nu accentuăm și parte de ecologie asumată, la urma urmelor cu toții, ca specie, făcând pași importanți pentru o sinucidere… globală. Care poate începe și cu… sinuciderea unui cartier (care cuprinde în mic întreaga planetă, cu poluare cu tot):

„Toți cei cu care am vorbit au identificat data la care cartierul nostru a murit ca fiind cea a sinuciderilor fetelor Lisbon. Deși la început oamenii dădeau vina pe ele, treptat s-a petrecut o schimbare radicală, astfel că fetele au început să fie privite nu ca niște țapi ispășitori, ci ca niște vizionare. Din ce în ce mai mult, oamenii uitat motivele personale pe care poate că fiecare fată le-a avut ca să se sinucidă, uitau de tulburările de stres și de insuficiența neurotransmițătorilor, iar în loc de aceasta puneau morțile pe seama spiritului profetic cu care au fost înzestrate, prezicând decadența. Oamenii vedeau dovezi ale clarviziunii lor în ulmii făcuți una cu pământul, în lumina nemiloasă a soarelui, în declinul continuu al industriei noastre de automobile. (…) Ele se omorâseră din cauz apădurilor noastre muribunde, din cauza lamantinilor schilodiți de propulsoare atunci când se ridică la suprafață să bea apă de la furtunurile din grădină, se omorâseră la vederea anvelopelor uzate care se înălțau în stive mai înalte decât piramidele; se omorâseră din cauza eșecului de a întâlni o dragoste pe care nu am fi putut niciodată să o întrupăm nici unul dintre noi. În cele din urmă, torturile care le sfâșiaseră pe fetele Lisbon indicau un refuz simplu, rațional, de a accepta lumea așa cum le-a fost dată ea de către cei de dinainte, atât de plină de defecte.” (pp.267-268)

Așadar, ca să lămurim pentru cei care nu au nicio idee, cele cinci fete ale familiei Lisbon, toate cinci, (aveau de la 13 la 17 ani), de-a lungul, aproximativ, unui an, își vor pune capăt zilelor; cel care povestește este un fost puștan îndrăgostit de una (sau mai multe?, sic!), care, după aproximativ 20 de ani simte nevoia să se lămurească de ce?, atmosfera din familie, cu o mamă super-trumpiană avant la lettre, romano-catolică fanatică, amintind de mama lui Carrie, putând fi o explicație, ca și autismul aproximativ al societății americane de care ne putem aminti și revăzând „American beauty”…

La un moment dat, antropologic, se mută accentul pe numărul sinuciderilor adolescenților din S.U.A., finalul naratorului fiind oarecum rece, lucid, dând zeițelor ceea ce este al lor prin frumusețea absolută, splendoarea lor, dar și prin erezia, decăderea lor:

„Știam că Cecilia (nota noastră: cea mai mică dintre surori, care are primele tentative de sinucidere; după moartea ei trece fix un an până ce celelalte fete încearcă și ele) se omorâse fiindcă era o neadaptată, fiindcă lumea de dincolo o chema, și știam că surorile ei, odată abandonate, au simțit la rândul lor chemarea ei dinspre acel loc. Dar chiar în clipa în care tragem aceste concluzii simțim cum vocea ne piere în gâtlej, pentru că ele sunt deopotrivă adevărate și neadevărate. (…) De vină a fost o combinație între mulți factori, a scris doctorul Hornicker în ultimul său raport, care nu a fost redactat din motive medicale, ci doar pentru că nu și le putea scoate din minte (…) Esența sinuciderilor nu a fost tristețea sau misterul, ci simplul egoism. Fetele au luat în propriile lor mâini decizii care sunt mai bine de lăsat în seama lui Dumnezeu. Au devenit prea puternice ca să mai trăiască printre noi, prea preocupate de ele însele, prea vizionare, prea oarbe. Ceea ce a rămas în urma lor nu a fost viața, care întotdeauna biruie moartea naturală, ci lista cea mai banală de fapte lumești: un ceas care ticăie pe un perete, o încăpere întunecată la amiază și ofensa pe care o reprezintă o ființă umană care nu se gândește decât la sine.” (pp.271-272) ș.a.m.d.

Fraza finală transformă cartea într-una dintre acelea pe care le alint ca fiind (aproape) perfecte (plecând de la ceea ce a spus cândva Borges despre „Invenția lui Morel”, bijuteria lui Adolfo Bioy Casares – desigur, parcă aud: cum, numai cu o frază, o carte poate fi perfectă sau aproape perfectă? A, și este mai mult decât o frază!):

„… a trebuit să respirăm pentru totdeauna aerul încăperilor în care se omorâseră. Nu conta, în ultimă instanță, ce vârstă avuseseră, sau că erau fete, ci numai că le iubiserăm și că ele nu ne auziseră chemarea, că nu ne aud nici acum, cum stăm noi aici sus, în coliba din copac, cu părul nostru rărit și pântecele moale, și le chemăm să iasă din acele camere unde au intrat ca să rămână singure pentru o întreagă eternitate, singure în sinucidere, care este mai adâncă decât moartea.” (p.273)

Desigur, istoricul relațiilor dintre surori și băieți, colegi în general, este destul de scurt, dar demn de relatat: după o primă tentativă, la sfatul medicilor, are loc o petrecere la fete acasă, nu mai dau spoilere, sic, apoi au voie să iasă la un banchet școlar, apoi fetele sunt retrase cu totul de la școală (unde tatăl era profesor de mate), izolarea fiind „spartă” câteodată, cum este cazul comunicării prin telefoanele fixe cu ajutorul unor melodii puse la pick-up (adică, discuri, înțelegeți voi!, – de – vinil), într-o scenă antologică. Ca idee, filmul Sofiei Coppola are o coloană sonoră „inedită”, compusă special pentru ecranizare, melodiile „originale” (din carte) fiind de ascultat aici –

-, printre ele fiind Gilbert O’Sullivan – Alone Again, You’ve got a Friend By: James Taylor, Beatles: Dear prudence, Candle In The Wind – Elton John (1973), Janis Ian – At Seventeen (în carte apare ca „la șaisprezece ani”, Jim Croce – Time in a bottle – 1973, Carole King – So Far Away, Bridge over Troubled Water – Simon & Garfunkel, Bread – Make it with you (1970)… Mai sunt două, „Cai sălbatici”, Rolling Stones, și unul de Cat Stevens, „ascunse”, probabil din pricina drepturilor de autor… Grupul de băieți punea la telefon o melodie, fetele răspundeau (cele rock erau arse deja, vezi mai jos) și tot așa…

Mai sunt menționate cântecele religioase aprobate de mamă (p.148, care mai aproba și hainele pentru orice, inclusiv petreceri, ba chiar și programele tv, după ce consulta programul tipărit – suntem, repet, în anii 70), momentele când discurile sunt puse pe foc fiind printre cele mai… năucitoare, dacă nu socotim evident încăpățânarea cu care sunt duse la îndeplinire hotărârile de a se omorî, cele patru în același timp, oarecum…

Deși, la astfel de momente, Jeffrey Eugenides este un maestru, câteodată aproape suprarealist: a se vedea episoadele erotice cu Lux, de pe acoperiș, și nu numai, sau aparatul dentar, ortodontic, al unuia dintre băieți, care ar fi putut fi punctul final al cărții, dacă nu și-ar păstra, totuși, misiunea de apologie a frumuseții, chiar și a frumuseții iraționalului…

Și încă nu am ajuns la ulmii mai sus menționați, dar poate ne întoarcem, după ce citim „Cartea plantelor și animalelor” de Simona Popescu…

Sinuciderea fecioarelor de Jeffrey Eugenides