Lindenfeld – locul unde amintirile au parfum de tei

Toți am fost măcar odată în viață în căutarea unui loc pe nume Ithaca. Un loc al memoriei perfecte, un refugiu din calea provocărilor, locul unde acasă devine simbolul liniștii și al perfecțiunii. Cu cât trăim mai mult(e), cu cât ne îndepărtăm mai mult de acest acasă, cu atât ne încăpățânăm să-l reînviem, fie și pentru o clipă. De-a lungul timpului, mitul acestei căutări a fost folosit ca motiv pentru diverse construcții literare, sunt multe romane care-și au originea în această perpetuă căutare, căreia uneori i se adaugă eterna reîntoarcere. Numai că unii nu mai putem sau nu mai avem cum să ne întoarcem la ceea ce a fost. În spatele celor două mituri se ascunde altceva: Creația. Iar Creatorul este doar unul singur, oamenii fiind creatori de povești, povestitori sau păstrători de comori, după cum le-a fost dat fiecăruia în parte.

Ioan T. Morar scrie Lindenfeld pornind de la o poveste reală, despre care pomenește încă de la bun început. Căutător asiduu de povești, înzestrat cu calități de antropolog, Ioan T. Morar reușește să reconstruiască povestea unui sat fără să ficționalizeze foarte mult, paradoxul fiind că rezultatul, povestea în sine, este ficțiune pură. Amestecul de date reale, date istorice specifice comunităților etnice din Banat, elementele de cultură și identitate națională puse la un loc cu Ingredientele necesare scrierii unui roman sunt parte din construcția literară de facto. Un roman bun trebuie să aibă deopotrivă personaj(e) și poveste, iar Lindenfeld le are pe ambele, iar ingredientul specific, cel care-l diferențiază de alte romane este motivul reconstrucției: de ce să revii acasă, în Ithaca, dacă nu știi ce sau cine te așteaptă acolo.

Un sat perfect izolat, un sat de pemi, Lindenfeld își consumă propria istorie precum animalele fantastice care trăiesc cât trăiesc prin autofagie, sfârșitul fiind pe cât de previzibil, pe atât de tragic. De ce au fost colonizați șvabii în Banat, mai precis în acest sat, nu e foarte important, până la urmă toate așezările umane își datoarea existența unui motiv mai mult sau mai puțin fericit. Pedepsirea răufăcătorilor prin (auto)izolare a fost o practică de care s-au folosit și comuniștii în primele decade după venirea la putere. Sate întregi în Bărăgan există și astăzi doar pentru că acolo au fost deportați opozanții regimului, oameni lăsați să moară în pustietate câmpurilor bătute de vânturi. Pemii din Lindenfeld n-au murit nici ei, au construit un sat care a avut o viață a lui, cu obiceiuri specifice, cu oameni care refuză să moară pentru că sunt prea tineri. Un sat fără cimitir e un sat în care moartea nu și-a făcut simțită prezența sau în care pândește după colț. Fiind o comunitate închisă – seamănă izbitor cu comunitățile amish sau cele de mormoni – Lindenfeld este sortit să sucombe, pentru că lipsa de contacte (fizice) cu cei din alte sate duce la încălcare legii firii. Așa se justifică decăderea satului și dispariția lui din registrele oficiale.

Așa cum în genetică se vorbește despre gena tarată ca factor al anormalității și existența ei ca fiind perfect justificată, așa și cu povestea satului Lindefeld: ea se justifică numai dacă are cine să o scrie; cu alte cuvinte, noi n-am ști astăzi multe lucruri despre satele izolate sau despre triburile de pe Amazon dacă cineva n-ar fi ajuns acolo întâmplător sau dacă cineva n-ar fi plecat în lume. Ioan T. Morar este conștient că de vocea povestitorului depinde credibilitatea poveștii în sine, dar fiindcă nu-i plac lucrurile simple, el va apela la doi povestitori. Soluția i-a servit-o societatea contemporană, cea în care vedetele sau personalitățile timpului au nevoie de biografi care să le scrie povestea (succesului personal); ghostwriter este astăzi o meserie de sine-stătătoare, de succes dacă ne gândim că i-au fost dedicate filme și seriale TV. Revenind la Lindenfeld, Klaus Bernath este supraviețuitorul, iar Otto von Romanoff cel care îl ajută să se întoarcă la origini. Deloc întâmplător alese numele celor doi, rezonanța lor istorică și afectivă este evidentă, dar mi-am mai dat seama că niciun nume de personaj nu este ales întâmplător (formația de filolog a scriitorului se manifestă în detalii). Reconstrucția satului de dragul unei himere este minuțios proiectată, cu grijă foarte mare pentru detaliile care țin de atmosferă, dar și de personaje. Satul trebuia să aibă patină, să arate ca și cum n-ar fi fost părăsit niciodată, interioarele caselor să fie autentice, chiar dacă kitsch-ul dictează pe alocuri. Problema reală, la care Ioan T. Morar găsește o soluție ingenioasă, ține de oameni. Cine să populeze un sat nelocuit de mulți ani? De ce spun că e ingenioasă soluția găsită de scriitor; grupul de studenți la artă, trupa de actori și toți ceilalți care vin treptat să facă parte din povestea satului readus la viață sunt asemenea grupurilor de etnici care locuiesc și astăzi în zona Banatului: n-au nimic în comun, dar cu toate acestea conviețuiesc de sute de ani, fără să se omoare între ei. De la un punct încolo povestea se scrie singură, oamenii se integrează în viața satului, îi dau viață, ajung să muncească împreună, să spună povești (să le creeze chiar), cu alte cuvinte să construiască. Cât de trainică e noua construcție, din moment ce fundația este o mare minciună? Ei bine, se pare că puțini dintre cei proaspăt convertiți la statusul de locuitori ai satului Lindenfeld au o problemă din acest punct de vedere.

Dincolo de savoarea dialogurilor și de pitorescul personajelor, atent construite și detailist redate în poveste, găsim suficient de multe trimiteri la sursele de inspirație ale scriitorului. Motive biblice reluate și așezate în pagină din perspective care-ți dau serios de gândit – Creatorul de care spuneam la început e unul singur, noi, oamenii nu suntem vrednici de un asemenea statut -, referințe literare redate ca atare în diverse locuri (vezi Thomas Mann, Iosif și frații săi), arhetipuri atent puse în evidență, astfel încât povestea să aibă de câștigat, toate se regăsesc în construcția drumului spre Ithaca. Lindenfeld reînvie, dar Klaus Bernath moare, o moarte care mi-a adus aminte de sinuciderea lui Josef Knecht (pentru necunoscători, personajul din Jocul cu mărgele de sticlă). Drumul, căutarea, întoarcerea sau reîntoarcerea sunt inițiatice în măsura în care ne asumăm limitele; suntem oameni, deci imperfecți și plini de păcate.

Nu în ultimul rând, romanul Lindenfeld se poate constitui într-o frumoasă pledoarie pentru cunoașterea istoriei locale a Banatului. O regiune fabuloasă, un loc în care comunitățile etnice au istorii care merită să fie cercetate (fie și doar de dragul unei toleranțe greu încercată în ultimele decade).

Lindenfeld de Ioan T. Morar