„Eating Animals/ De ce mâncăm animale” de Jonathan Safran Foer

Cronică de Elena Florea

Că ajungi să îl descoperi prin intermediul uneia dintre cărțile sale, a unui interviu, articol sau commencement speech, Jonathan Safran Foer îți va capta negreșit atenția: abordează teme grele, precum trauma (personală, respectiv transgeneraționlă), criza familiei, lipsa conștientizării emoționale și a comunicării, exprimarea identității etnice și culturale, paternitatea, procesul de doliu etc, într-o scriitură insolită, foarte vizuală, cu numeroase elemente experimentale.

Eu l-am descoperit prin Totul este iluminat, primul său roman, după parcurgerea căruia știam deja că e un autor a cărui evoluție îmi doream să o urmăresc. Și s-a întâmplat întocmai: am citit, ulterior, Extrem de tare și incredibil de aproape, respectiv Iată-mă, iar la Eating Animals – voi explica mai jos de ce prefer titlul original – am ajuns în această vară.

Eating Animals este prima sa carte de non-ficțiune, o carte a cărei scriere, a dezvăluit chiar autorul, a devenit urgență în momentul în care familia Safran Foer a decis că vor avea un copil.

,,Problema moralității consumului de carne îmi dădea o stare de disconfort, dar asta nu însemna că toți ceilalți trebuie să simtă la fel – și nici eu, de altfel. Și nu simțeam nicio urgență să îmi clarific această chestiune. Însă apoi am hotărât că vom face un copil, iar asta a schimbat cu totul lucrurile.’’ (p. 17)

Dacă citim titlul sub care a apărut cartea în limba română, anume De ce mâncăm animale, avem toate șansele să credem că este o pledoarie pentru vegetarianism și nu este; din acest motiv afirmam mai sus că prefer titlul în original.

Eating Animals este o mulțime de alte lucruri, dar nu o altă carte despre cum și de ce să renunți la consumul de animale; subiectul este atins, firește, dar în manieră Safran Foer.

Eu am perceput cartea aceasta ca fiind un eseu (cu ceva elemente de anchetă jurnalistică, este adevărat) despre lumea în care trăim și asta pentru că pune în discuție multe din problemele sale majore, de la biocapacitate, încălzire globală și amprentă ecologică, până la moștenire și identitate etnică și culturală, nutriție, parenting, moralitate etc.

Sistematic, cu seriozitate și simț de răspundere – documentarea pentru această carte a durat trei ani și a inclus, printre altele, și pătrunderea ,,ilegală’’ într-o fermă avicolă industrială -, scriitorul își asumă rolul de a ne aminti ceea ce alții s-au străduit din răsputeri ca noi să uităm, anume că, în spatele bucății de friptură din farfurie și a hamburgerului la care recurgem atât de des în pauza de masă, a existat un animal anume, o viață.

Safran Foer prezintă realitatea din spatele farfuriei în toată complexitatea ei, analizând consumul de animale din perspectivă antropologico-istorică, morală, medicală, ecologică, ca să concluzioneze, în final, că consumul de produse provenind de la animale crescute în fermele industriale reprezintă un rău uriaș pe care noi îl girăm și finanțăm zi de zi.

Cu alte cuvinte, autorul trage încă un semnal de alarmă în privința caracterului falimentar, nesustenabil, distructiv, în ultimă instanță, al stilului nostru de viață.

Dacă această carte ar fi fost scrisă de un autor mai puțin înzestrat, cele prezentate ar fi constituit un peisaj de la care, cel mai probabil, ne-am fi ferit cu toții privirea; cartea aceasta, chiar și cu talentul și umorul lui Safran Foer, nu este pentru cei slabi de înger.

În mod inteligent însă, Jonathan Safran Foer a anticipat lucrul acesta: nu vrea să ne oripileze, ci vrea să îi citim cartea până la final și, apoi, să hotărâm fiecare ce vom face cu ceea ce ne-a fost dezvăluit. (Și, da, este o carte după care este foarte greu să nu faci nimic, să nu ai niciun soi de reacție.)

În mod cert, Jonathan Safran Foer este conștient de influența și puterea sa de convingere – chiar simplul fapt de a face cunoscut că el a devenit vegetarian ne influențează – dar nu transpare deloc că vrea să ne convingă în vreo direcție.

Mi-a fost clar însă, destul de devreme, că vrea să ne sensibilizeze, emoționeze, că vrea să ne amintească că, puști fiind, trebuie să fi interacționat cu animale, să ne ajute puțin să (re)devenim empatici, plini de compasiune.

Sunt multe astfel de pasaje, dar, între acestea, există un pasaj care evocă un episod din viața bunicii autorului, supraviețuitoare a Holocaustului:

,,Cel mai rău a fost aproape de sfârșit. Mulți oameni au murit chiar la sfârșitul războiului și mereu mă gândeam că n-o să apuc ziua de mâine. Un fermier rus, Dumnezeu să-l binecuvânteze, când a văzut în ce stare eram, s-a dus în casă mi-a adus o bucată de carne.

– Ți-a salvat viața.

– N-am mâncat-o.

– Cum adică n-ai mâncat-o?

– Era carne de porc. Nu mănânc niciodată carne de porc.

De ce?

– Cum de ce?

– Din cauză că nu era cușer?

– Bineînțeles.

– Nici măcar pentru a- ți salva viața?

– Dacă nu contează nimic pentru tine, atunci nu mai este nimic de salvat.’’ (p. 25)

Cu această replică a bunicii, se închide, ciclic, cartea, totodată sintetizând una dintre ideile fundamentale cu care, mi se pare mie, vrea scriitorul american să rămânem în urma acestei lecturi: indiferența nu este calea, nu este o opțiune viabilă chiar dacă, pentru o vreme, ne va ține la adăpost de orice fel de disconfort psihic.

Într-un alt loc, în contextul unei reflecții asupra cruzimii umane, autorul notează:

,,Cruzimea nu înseamnă doar provocarea voită și inutilă a suferinței, ci și indiferența în fața suferinței.’’(p.63)

Când nu emoționează cu pasaje precum cele de mai sus, autorul reușește să ne capteze atenția cu date și statistici de-a dreptul șocante; e un soi de șantaj emoțional, dar, de vreme ce totul e pentru o cauză nobilă, nu cred că i se poate imputa ceva.

Spre exemplu, într-un subcapitol dedicat pescuitului excesiv – de fapt, opinează autorul, este vorba despre ,,un adevărat război al omului cu peștii’’, război inegal purtat cu sonare și toate tehnologiile disponibile, un proces de exterminare -, autorul notează:

,,Din fiecare zece toni, rechini și alți prădători mari care populau oceanele noastre acum 50 -100 de ani a mai rămas azi doar unul. Mulți oameni de știință spun că, în mai puțin de 50 de ani, vor dispărea toate speciile de pești.’’ (p. 41)

Altundeva, referindu-se la captura secundară, viețuitoare marine care ajung din greșeală în plasele de pescuit, autorul ne aduce la cunoștință următoarele:

,,Pentru 500g creveți, au fost ucise și aruncate înapoi în ocean 12 kg de alte animale marine’’ (p. 59)

Cei care nu au citit cartea (dar au citit despre ea, despre faptul că Safran Foer nu a scris-o ca să ne determine să devenim vegetarieni etc) se întreabă, probabil, de ce a vrut, totuși, cu ea.

În primul rând, așa cum el însuși mărturisea, scrierea acestei cărți l-a ajutat să ia o decizie definitivă în privința propriului stil de viață și al familiei sale (anterior practicase, se pare, un soi de vegetarianism flexibil).

Dincolo de asta, cred că a vrut să ne informeze ca să putem face alegeri în cunoștință de cauză, iar la capitolul acesta cartea stă foarte bine; dincolo de datele științifice, statistici, extrase din documente, pentru sceptici, cât și pentru cei dornici de a afla mai mult, la sfârșitul cărții, sunt listate resursele la care autorul a apelat.

Mi se pare, apoi, că autorul a vrut să ne rușinăm puțin arătându-ne că stilul nostru de viață este menținut cu niște costuri foarte ridicate: suferința și dispariția altor creaturi, cât și, la fel de grav, periclitarea viitorului generațiilor viitoare. ,,Sunteți siguri că vreți să continuați așa?’’ ,,Chiar nu puteți renunța la nimic?’ pare să ne întrebe autorul.

Cu riscul de a merge, poate, prea departe, aș spune că, prin această carte, Jonathan Safran Foer și-a propus să ne testeze umanitatea (sau să ne ajute să ne autotestăm).

Cu fiecare drept pe care îl negăm animalelor, parte din umanitatea noastră este pierdută sau, așa cum minunat scrie Jonathan Safran Foer, ,,ceea ce uităm despre animale începem să uităm în legătură cu noi înșine’’ (p. 46)

De ce mâncăm animale de Jonathan Safran Foer