36/ secolul XX – Zazie în… română, sic!

Într-un clasament realizat în Franța, despre cele mai bune 100 de cărți ale secolului XX, „Zazie…”, unul dintre ultimele romane ale lui Queneau, avant d’Oulipo, ocupă poziția 36. A fost și primul succes de public, după cel de critică, al lui Queneau. A urmat, desigur, o ecranizare a lui Louis Malle, cu o interpretă a Zaziei (Catherine Demongeot) care te poate duce cu gândul la Lizuca (Diana Muscă în filmul românesc „Dumbrava minunată”), deși personajul din carte ar fi ceva între, țineți-vă bine, Lolita lui Nabokov (se născuse literar în 1955, Zazie se naște, la fel de literar, în 1959), fără a se dezvolta anumite caracteristici (de seducție), fiind mai degrabă o Lolită-a-Limbajului, Lizoanca Doinei Ruști (în cheie naturalistă, eroina româncei „debutează” dialogal cu: „Dumnezei mă-tii de bou…”; printre primele cuvinte ale lui Zazie, când află că cei de la metrou sunt în grevă: „vai, ticăloșii, vai, boii (…) mi se fâlfâie”, cuvântul „cur” fiind poate cel mai folosit, în afară de… metrou, Zazie fiind oricum considerată antiteza fetiței model, întruchipând insolența, surpriza și precocitatea, Queneau jucându-se cu identitatea ei (de gen, cum s-ar zice astăzi), făcând-o să fie agresivă cu personajele masculine, dar, așa cum spuneam, în primul rând fiind înzestrată cu trăsături de limbaj singulare: ea se exprimă într-o limbă nouă și originală, cu un stil foarte familiar…) și… Mathilda lui Leon a lui Luc Besson (avem spre final de carte și niște scene de gherilă)!!!

Precum observați, ispitele comparatiste, în ceea ce privește personajul (aproape) principal (este, totuși, Limbajul, poate chiar Stilul!) sunt… diabolice, ceea ce n-ar fi întâmplător, când unul dintre personaje, cu multiple fațete de… alte personaje („Tipul” / Pédro-Surplus / Trouscaillon / Bertin Poirée / Aroun Arachide – în traducerea mult muncită a lui Laszlo Alexandru, o bijuterie!!! – Harun Al Rașid!!!), este prezentat ca « un prince de ce monde et de plusieurs territoires », sic!!! Este drept că uneori ne putem simți, în atmosfera cărții, și ca în Bulgakovul maestrului și Margaretei, sau ca în Pinocchio, ca într-un (text-)Breton (vă mai puteți gândi și la Nadja sau la… Eva lui Simon Liberati! Fără nicio aluzie la bretonul fetiței care o interpretează!) sau ca într-un Ionesco sau Michaux (nici umorul lui Alphonse Daudet n-ar fi de neamintit!)…

Prima schiță de comentariu a fost că Zazie este o domnișoară… Goe franceză (nu franțuzită!), probabil din Eterna Galie republicană, căreia nu-i pasă de Napoleon (degrabă îl pune și pe el lângă… cul!), trimiterea către asasinii profesioniști fiind făcută de un dialog de la pagina 78, dintre Zazie și șoferul de taxi:

„- Dar eu, zice Zazie, ți-aș plăcea?

-Tu ești o puștoaică.

-Sunt fete care se mărită la cinșpe ani, ba chiar la paișpe. Unii bărbați le preferă așa.

-Dar eu, ți-aș plăcea?

-Sigur că nu, răspunse Zazie cu simplitate.

După ce a degustat acest adevăr esențial, Charles reluă cuvântul în felul următor:

-Ai niște idei ciudat, știi, pentru vârsta ta.

-E adevărat, mă întreb chiar de unde le scot.

-Nu eu ți-aș putea spune.

-De ce spunem unele lucruri și nu altele?

-Dacă n-am spune ceea ce vrem să spunem, nu ne-am putea înțelege.

-Iar tu spui mereu ceea ce vrei să spui, ca să te faci înțeles?

-(gest).

-Totuși, nu ești obligat să spui tot ce spui, ai putea spune altceva.

-(gest).

-Dar răspunde-mi totuși! (…)

-Cred că încă nu-s pregătit să mă-nsor, zice Charles gânditor.

-Ei! Știi ce, zice Zazie, nu toate femeile pun întrebări ca mine.

-Toate femeile, auuzi la ea, toate femeile. Dar tu nu ești decât o mucoasă.

-Ba pardon, m-am rotunjit deja.

-Gata. Fără indecențe.

-Dar nu-i nimic indecent. Așa-i viața.

-Viața e curată.”

Un dialog despre care s-ar putea scrie aproape un tratat de filosofie. Dar specialistul în acest domeniu este… Gabriel, unchiul lui Zazie, care iată ce spune, sartreano-shakespearean:

„-Ființa sau neantul, iată problema. Să urci, să cobori, să mergi, să vii, atâtea face omul că pînă la urmă dispare. Un taxi l-aduce, un metrou îl duce, turnul nu-l bagă-n seamă, nici Panteonul. Parisul nu-i decît o himeră, Gabriel nu-i decît un vis (drăguț), Zazie himera unui vis (sau a unui coșmar) și toată povestea asta himera unei himere, visul unui vis, nu mai mult decît un delir bătut la mașină de un romancier idiot (vai! pardon).” (p.80) Ș.a.m.d. Apropo de vis și viață, pe la p.131 se mai filosofează asupra vieții ca un vis! Iar trimiterea către psihanaliza viselor, freudiană sau nu, este clară la p.133!

Auto-flagelarea lui Queneau (romancieru’) este în spiritul… viitorului OuLiPo (despre care am mai scris aici), „Zazie…” apărând chiar cu un an înainte să se nască mișcarea literară, despre care aflăm pe wikipedia:

„Primul dinte antecesorii OuLiPo a fost Ouxpo, scris și Ou-X-Po, în care X putea fi înlocuit printr-o silabă articulabilă. Ouxpo a fost o fundație înființată în 1960 de matematicianul François Le Lionnais, având drept co-fondator pe poetul Raymond Queneau. Atelierul a fost numit pentru început Sélitex (Séminaire de Littérature Expérimentale = Seminar de literatură experimentală), apoi Olipo, pentru a-și găsi numele definitiv în 13 februarie 1961, datorită unuia din membrii săi, Albert-Marie Schmidt.

Membrii OuLiPo se întâlnesc cu regularitate pentru a reflecta asupra noțiunii de “constrângere” și pentru a născoci noi structuri destinate a încuraja creația.(…)

La începerea celui de-al Doilea Război Mondial, François Le Lionnais citise toate romanele pe care Raymond Queneau le publicase până atunci. Cei doi se întâlnesc cu ocazia pregătirii lucrării Grands courants de la pensée mathématique, care a apărut în 1948. Întors din deportare, cei doi încep să se întâlnească cu regularitate (…) În 1960, Raymond Queneau l-a rugat pe François Le Lionnais să scrie o postfață la cartea sa Cent mille milliards de poèmes. Cu această ocazie, François Le Lionnais îi propune lui Raymond Queneau să creeze “un atelier sau seminar de literatură experimentală, în care să abordeze de manieră științifică ceea ce ne lăsaseră să presimțim trubadurii, “les grands rhétoriqueurs”, Raymond Roussel, formaliștii ruși și încă câțiva.

În septembrie 1960, la Cerisy-la-Salle a fost organizată o Decadă Queneau, ocazie cu care s-au întâlnit viitorii membri fondatori ai OuLiPo (cel puțin cei care încă nu se cunoșteau). În noiembrie grupul s-a organizat oficial, în cursul unei mese la restaurantul „Au Vrai Gascon”. Întrucât masa fusese organizată de François Le Lionnais, i s-a atribuit titlul onorific de Fraisident-Pondateur.

Cu toate acestea, nu trebuie subestimat rolul lui Raymond Queneau în calitate de cofondator. Însuși François Le Lionnais îl recunoaște, lăudând “bogăția erudiției”, “finețea analizei” și “pertinența intervențiilor” sale. În plus, trecutul său în grupul suprarealist, dar mai ales ruptura de acesta, par să fi influențat puternic principalele perspective ale OuLiPo, la începuturile sale. Într-adevăr, a treia parte a anti-definiției atelierului (prezentată la începutul articolului), insistă asupra caracterului nealeatoriu a literaturii potențiale. Această idee provine de la Queneau. El este cel care, cu mult înainte de înființarea grupului, teoretiza o opoziție fundamentală între “hazardul pur” și “hazardul născut din constrângere”.

„O altă idee falsă, acceptată în prezent, este echivalența stabilită între inspirație, explorarea subconștientului și eliberare, între hazard, automatism și libertate. Or, libertatea de a asculta orbește de fiecare impuls, reprezintă, în realitate, o sclavie. Clasicul care și-a scris tragedia respectând un anumit număr de reguli este mai liber decât poetul care scrie ce-i trece prin cap, fiind sclavul altor reguli, pe care le ignoră.” (— Raymond Queneau, Le Voyage en Grèce, pag. 39)

Prin urmare, contradicția, paradoxul sau chiar tensiunea ce ar putea fi observate între libertate și constrângere nu reprezintă decât o aparență. Ceea ce Raymond Queneau nu suportă nu este incertitudinea în sine, ci incertitudinea născută din hazard. Sunt admise soluțiile multiple, ca condiția ca el să fie cel care le declanșează mecanismul.

Această practică a „antihazardului” este o moștenire de la Queneau, devenită un adevărat leitmotiv oulipian, care face parte din orice tentativă de definire a conceptului de „literatură potențială”…

Voilà!

După ce citești „Zazie…” nu poți decât să exclami că este veriga lipsă între suprarealism și toate celelalte înrudite cu el și … OuLiPo, care a devenit, aparent, în sfârșit, popular(ă), odată cu „Anomalia”!

Raymond Queneau i-ar fi definit cândva pe oulipo-iști ca fiind niște „șobolani care își construiesc ei înșiși labirintul din care își propun să iasă”. Într-un fel, și construcția romanului „Zazie…” ar fi în aceeași categorie… iar metroul vizat de Zazie ar fi chiar lumea de deasupra metroului, Parisul fiind o lume-labirint, un sat universal chiar înainte de epoca internetului:

„Zazie nu e deloc decepționată, știe că e chiar la Paris, că Parisul e un sat mare și că nu tot parisul seamănă cu strada asta. Doar că pentru a-ți da seama și d a fi absolu sigur, trebuie să mergi mai departe. Ceea ce și începe să facă, luându-și un aer degajat.” (p.26)

Capitolul VIII (sunt nouăsprezece capitole în total) începe așa:

„-Vai, Parisul! strigă Gabriel cun entuziasm gurmand. Uite, Zazie, adaugă el brusc, arătând ceva în depărtare, privește: metroul!

-Metroul? făcu ea. (…)

-Dar asta! Acolo! privește!!! Panteonul!!!

-Nu-i Panteonul, zice Charles, îi Invalizii.” (p.75) Ș.a.m.d.

Desigur, metroul ăsta, toată rețeaua, ar putea avea semnificația pivnițelor Vaticanului de la Gide citire, cu obsesia subteranelor… inconștientului, colectiv ori ba (și sigur nu este simplu, pentru niște… șobolani cititori care își pun mintea cu niște șobolani… scriitori!), Parisul poate fi și o… femeie fatală, o Lolita (parcă o și aud pe Alizée cântând!), prilejuindu-i lui Gabriel un nou comentariu filosofic:

„-Mă întreb de ce e reprezentat orașul Paris ca o femeie.” (p.79), Feodor Balanovici, un alt personaj emblematic vorbind de „urbasta formișto de-i spunumită Partistic.” (p.109)

Dar mai bine să ne mai întoarcem un pic la Gabriel:

„-De ce, zicea el, de ce n-am suporta viața, din moment ce ajunge o nimica toată să ne scăpăm de ea? un nimic o aduce, un nimic o animează, un nimic o minează, un nimic o duce. Fără asta, cine ar suportat loviturile sorții și umilințele unei cariere frumoase, înșelătoriile băcanilor, prețurile măcelarilor, apa lăptarilor, enervarea părinților, mânia profesorilor, răcnetele plutonierilor, mârșăvia bogătașlor, gemetele disperaților, liniștea spațiilor infinite, mirosul de conopidă sau pasivitatea călușeilor de bâlci, dacă n-am ști că infecta și proliferanta conduită a unor celule infime (gest) sau traiectoria unui glonț, trasată de un anonim involuntar iresponsabil va veni pe neașteptate să ne spulbere toate aceste griji în albastrul cerului. io care vă vorbesc mi-am bătut capu foarte des cu problemele ăstea în timp ce îmbrăcat în tutu le arăt la niște tipi de teapa voastră coapsele mele în mod natural destul de păroase, să recunosc, dar depilate cu profesionalism. Tre să adaug că dacă aveți chef, puteți asista la acest spectacol diseară.” (p.105)

Gabriel, adică Philippe Noiret în film, să-l vedeți în tutu, dansând și… gândind, ce-ar putea fi mai de colivie a nebunilor!!!

Și alte fragmente transformă romanul și într-unul ludico-politic(os, totuși), deși Zazie are voie (p.118, voia scriitorului) să se exprime fără perdea:

„Zazie, gustând mâncarea, declară pe șleau că-i căcat. Polițaiu bine crescut de mă-sa portăreasa în solida tradiție a tocăniței de vită, baba în ce-o privește expertă în fripturi autentice, Gabriel însuși deși obișnuit cu mâncările dubioase, care se servesc prin cabarete, se grăbiră să-i sugererze fetei acea tăcere lașă care le permite birtașilor să corupă gustul public pe planul politicii interne iar, pe planul politicii externe, să denatureze în ochii străinilor moștenirea magnifică pe care au primit-o bucătăriile Franței din partea galilor, cărora li se datorează, de altfel, după cum știe toată lumea, nădragii, dogăria și arta nonfigurativă.” (p.118)

Nu ne vom putea apropia de sfârșitul acestei cronici de re-întâmpinare fără a pomeni de papagalul Verdeață, care tot strigă (fără a transforma cartea într-o Insulă a comorii, ci poate într-un Paris al trezorului!) „Vorbești, vorbești, atâta știi să faci!”, schimbând la un moment dat rolul cu… un om, pe care trebuie să-l descoperiți!

Bref, avem de-a face (și) cu o parodie burlescă a multiplelor forme romanești (așa numitul roman de învățare, sau Bildungsroman, ținta fiind și epopeile lui Homer, după experiențele lui Joyce și Proust; despre educație, esențiale paginile 88-89!), personajele fiind deosebit de pitorești (repet, și prin limbaj!), fiind și o reflecție quasi-filosofică asupra identității și adevărului („- Adevărul! strigă Gabriel (gest), de parcă știi tu ceofi. De parcă cineva pe lume știe ceofi. Toate astea (gest), toate astea-s falsuri: Panteonul, Invalizii, cazarma Reuilly, tutungeria de pe colț, toate. da, falsuri.”, p.12). „Autorul folosește „neofranceza”!!!

Se pare că inițial s-a vrut un roman polițist, dar experimentul nu s-a dus către greu digerabilul (vorba vine, ca să nu vorbim chiar precum Zazie sau precum papagalul, care nu înțelege, la p.134, „hic-ul acestui nunc și nici quid-ul acestui quod”!) roman nou „Gumele” lui Alain Robbe-Grillet, care apăruse în 1953…

Altceva să nu mă mai întrebați, deoarece vă voi răspunde cu alte cuvinte ale lui Gabriel:

„-De ce? Mă-ntrebați de ce? A, ce ciudată întrebare, când nu știi că cine ce cum să-ți răspunzi ție însuți. De ce? Da, de ce? Mă-ntrebați de ce? O! lăsați-mă, în această clipă atât de plăcută, să evoc fuziunea existenței și a aproape deceului, care se produce în creuzetele ipotecii și ale arvunelor. De ce de ce de ce, mă-ntrebați de ce? Ei bine, nu auziți cum se înfioară gloxiniile de-a lungul epitalamilor?” (p.134)

Mai adaug tot cuvintele lui Gabriel (despre care aflăm încă de la pagina 8 că ar avea afirmații care „se nuanțau uneori cu un tomism ușor kantian”):

„Totuși, nu uitați arta. Nu-i numai distracția, mai e și arta.” (p.154)

Totuși, parcă am rămas datori cu ceva amănunte care să contribuie la caracterizarea lui Zazie (tot suntem în cruntele zile ale bacului 2023!!!):

Spune cu „experiență”, despre filme, în care la sfârșit se căsătoresc personajele: „Acuma la sfârșit se căsătoresc tot mai rar. Mie îmi place când crapă toți.” (p.154) Fie vorba între noi, în carte, moare doar un personaj, oau, cât spoiler!

Zazie vrea să fie învățătoare (deși Gabriel este sceptic, deoarece peste „douăzeci de ani… vor fi înlocuite de cinema, televizor, electronică, șmecherii din astea.”, p.19):

„-Ca să-i bag în boli pe mucoși… Pe ăia care o să fie de vârsta mea peste zece ani, peste douăzeci de ani, peste cincizeci, peste o sută de ani, peste o mie de ani, o droaie de plozi pe care să-i calc pe nervi (…) Voi fi cea ami a dracului cu ei. O să-i pun să lingă parchetu. O să-i oblig să mănânce buretele de la tablă. O să-i înțep cu compasu-n fund. O să le trag șuturi în cur cu cizmele…” (p.18)

Zazie la (un) veceu este la fel de savuroasă (pardon, de dez… merdedat, sic!):

„Zazie meditează îndelung, se întreabă dacă să tragă apa sau nu. Asta cu siguranță va provoca un haos. Ezită, se hotărăște, trage, cataracta curge, Zazie așteaptă, dar nimic nu pare să se miște, e casa frumoasei din pădurea adormită. Zazie se reașază pentru a-și spune povestea respectivă intercalând în ea gros-planuri cu actori celebri. Se rătăcește puțin prin legendă, dar, până la urmă, recuperându-și spiritul critic, sfârșește prin a-și declara că sunt ciudat de tâmpite poveștile cu zâne și se hotărăște să iasă.” (p.26)

Dar… am precizat oare de ce a venit Zazie în Paris? Din celebrul Saint Montron

Pseudo-postfața lui Laszlo Alexandru pare a fi un text OuLiPo, dar se referă la realități românești… editoriale și academice

***

Zazie a venit să vadă metroul.

Între primul cuvânt al cărții („Dundeputeașa”, în original „Doukipudonktan”, exemplu elocvent pentru neofranceza amintită mai sus, sic!) și răspunsul final al fetiței la întrebările mamei referitoare la cum s-a distrat la Paris („Ei, te-ai distrat bine? Așa și-așa. Ai văzut metroul? Nu. Atunci, ce-ai făcut? Am îmbătrânit.”), pe cititor îl așteaptă o aventură culturală…