Recomandări – două volume de Raymond Queneau apărute la Editura Paralela 45

Zazie în metrou de Raymond Queneau

Zazie în metrou oferă o imagine a Parisului modern, cutreierat de o puștoaică în căutare de senzații tari. Aventurile imprevizibile se împletesc cu limbajul liber, dezinhibat și dezinvolt, dar ascunzând în culisele scriiturii o migăloasă lucrătură lingvistică. Numeroasele jocuri de cuvinte, referințe culturale, intertextuale, citatele savante camuflate sub textura aparent neglijentă fac din această carte o lectură agreabilă atât pentru cititorul obișnuit, cât și pentru amatorul de delicii livrești și ziceri populare pe șleau.

*

Fragment

Dundeputeaşa, se întrebă Gabriel enervat. Nu să poate, ăştia nu se spală niciodată. La ziar zice că nici unşpe la sută din locuinţele Parisului n-au baie, eu nu mă mir, da poţi să te speli şi fără. La lumea din jurul meu nu-i vine peste mînă. Pă de altă parte, nu-i mişto să stai între ăi mai soioşi din Paris. N-are sens. S-au strîns aici din întîmplare. Nu poţi presupune că oamenii care aşteaptă la gara Austerlitz duhnesc mai rău decît cei care aşteaptă la gara Lyon. Nu, zău, n-are sens. Totuşi, ce putoare.

Gabriel îşi extirpă din mînecă o batistă de mătase mov şi îşi tamponă cu ea nările.

— Ce naiba pute aşa? zise o femeie cu voce tare.

Nu se gîndea la ea zicînd asta, nu era egoistă, ea se referea la parfumul care emana de la domnu de-alături.

— Asta, duduie, răspunse Gabriel, la care-i funcţiona ambreiajul, îi „Gură de Canal“, parfum din gama „Fior“.

— N-ar trebui permis să infecteze cineva lumea în halu ăsta, continuă tipa sigură de dreptatea ei.

— Dacă înţeleg bine, mătuşico, îţi închipui că parfumul tău natural îi mai ca lumea decît apa de trandafiri. Ei bine, te-nşeli, mătuşico, te-nşeli.

— L-auzi? zise femeia cătră un sfrijit de lîngă ea, probabil ăla de avea dreptu s-o călărească în mod legal. L-auzi cum mă jigneşte, porcoiu ăsta?

Sfrijitu examină gabaritu lu Gabriel şi-şi zise ăsta-i barosan, da barosanii îs de treabă, nu profită niciodată de puterea pe care-o au, ar fi laş din partea lor. Răcni împieptoşat:

— Tu puţi, măi gorilă.

Gabriel suspină. Iar să facă apel la violenţă. Îl scîrbea obligaţia asta. De la prima demaimuţizare, tot aşa a fost. Da mă rog, dacă trebe trebe. Nu era vina lui, a lui Gabriel, că ăia sfrijiţii calcă mereu lumea pă bătături. Să-i mai dea totuşi o şansă ţînţarului.

— Ia mai zi o dată, spuse Gabriel.

Cam mirat că solidul îi răspunde, slăbănogu apucă să-şi termine replica următoare:

— Ce să mai zic?

Îi pica bine slăbănogului formula găsită. Numa că dulapu cu oglinzi insista: se aplecă pentru a-i profera acest pentasilab monofazat:

— Ceaizismainaint…

Pe slăbănog îl prinse frica. Venise vremea, era momentul să-şi înalţe un scut verbal. Primul pe care-l găsi a fost un alexandrin:

— Dar eu nu vă permit ca să mă tutuiţi.

— Căcăciosule, replică simplu Gabriel.

Şi-şi ridică braţul de parc-ar fi vrut să-i tragă un dos de labă interlocutorului său. Fără să insiste, acesta căzu singur pe jos, printre picioarele oamenilor. Abia îşi mai stăpînea lacrimile. Din fericire, iată şi trenu intrînd în gară, ceea ce schimbă peisajul. Mulţimea parfumată îşi îndreaptă numeroasele priviri către noii veniţi care încep să se perinde, oamenii de afaceri sînt în frunte, cu pasul grăbit, cu mapele sub braţ ca unic bagaj şi cu aerul că ei ştiu să călătorească mai bine ca oricine.

Gabriel priveşte în depărtare; ele trebuie să fie pe la coadă, femeile sînt mereu pe la coadă; dar nu, o puștoaică se şi agaţă de el:

— Ios Zazie, păpariu că tu eşti unchimeu Gabriel.

— Eu sînt ăla, răspunde Gabriel şlefuindu-şi tonul. Da, sînt unchiul tău.

Mucoasa se amuză. Gabriel, zîmbind politicos, o prinde în braţe, o transportă la nivelul buzelor sale, o pupă, ea îl pupă, o coboară la loc.

— Nu miroşi grozav, zice fata.

— A „Gură de Canal“, parfum din gama „Fior“, explică uriaşul.

— O să-mi pui şi mie un pic după ureche?

— E parfum bărbătesc.

— Ăsta-i obiectul, zice Jeanne Găoază apărînd în sfîrşit. Tu ai vrut să ai grijă de ea, ei bine, uite-o.

— În regulă, zice Gabriel.

— Pot avea încredere în tine? Auzi, nu vreau să se lase violată de toată familia.

— Dar, mămico, ştii bine că data trecută ai picat la ţanc.

— Oricum, zice Jeanne Găoază, nu vreau să se mai repete.

— Poţi fi liniştită, zice Gabriel.

— Bine. Atunci ne întîlnim aici poimîine la trenul de şase şaizeci.

— Pe peronul de plecare, zice Gabriel.

— Judeci, zice Jeanne Găoază, care nu fusese atentă.

Apropo, nevastă-ta ce mai face?

— Mulţumesc. Nu ne faci o vizită?

— N-am vreme.

— Aşa-i cînd are un tip, zice Zazie, familia nu mai contează pentru ea.

— Te pup, draga mea. Te pup, Gaby.

Se cară.

Zazie comentează evenimentele:

— E lulea.

Gabriel ridică din umeri. Nu zice nimic. Înhaţă valizoiul lui Zazie. Acum zice el ceva.

— Să mergem, zice.

Şi ţîşneşte, zvîrlind în dreapta şi stînga tot ce se găseşte pe traiectoria sa. Zazie galopează în urmă.

— Unchiule, strigă ea, luăm metroul?

— Nu.

— Cum adică, nu?

S-a oprit. Frînează şi Gabriel, se întoarce, pune jos valizoiul şi începe să iesplice.

— Păi da: nu. Azi n-ai cum. Îi grevă.

— Îi grevă.

— Păi da: îi grevă. Metroul, acest mijloc de transport eminamente parizian, a adormit sub pămînt, căci muncitorii cu compostorul au încetat orice activitate.

— Vai, ticăloşii, strigă Zazie, vai, boii. Să-mi facă mie asta.

— Nu numai ţie îţi fac asta, zice Gabriel perfect obiectiv.

— Mi se fîlfîie. Asta nu-nseamnă că nu mă dă peste cap şi pe mine, care eram aşa de bucuroasă, de mulţumită şi tot restu la gîndu c-o să mi-o plimb îmetro. De-acuma, plimb ursu, fi-le-ar mutra.

— Fă-ţi şi tu o idee, zice Gabriel ale cărui afirmaţii se nuanţau uneori cu un tomism uşor kantian.

Şi, trecînd pe planul cosubiectivităţii, adăugă:

— Şi p-ormă că tre s-o luăm la picior: Charles aşteaptă.

— Of! chestia asta o ştiu, iesclamă Zazie furioasă, am citit-o în Memoriile generalului Vermot.

— Nici vorbă, zice Gabriel, nici vorbă, Charles i-un amic şi are un taxiu. Mi l-am închiriat pentru noi, din cauza grevei. Ai priceput? Hai.

Înhăţă iar valizoiul c-o mînă şi cu cealaltă o tîrî pe Zazie.

Charles chiar c-aştepta citind dintr-o foaie hebdomadară cronica inimilor însîngerate. Căuta, şi încă de ani de zile, o bucăţică bună de slănină cu carne, la care să-i poată cadorisi ălea patruşcinci de flori ale primăverii lui. Dar pe cele care se plîngeau în sensu ăsta la gazetă le găsea mereu ori prea proaste, ori prea fudule. Perfide sau viclene. Adulmeca paiul printre bîrnele.

Tipu tăcu şi Zazie îşi reluă discursu în felu următor:

— Tăticu era deci singur acasă, aştepta de unu singur, nu aştepta nimic special, aştepta totuşi şi era singur singurel, sau mai degrabă se credea singur, stai puţin, o să-nţelegi. Deci eu mă întorc acasă, tre să spun că era întuneric ca naiba, tăticu începe deci să mă pupe ceea ce era normal fincă era tăticu, dar iată că se apucă să mă pipăie porcos, atunci eu zic ei nu pen că înţelegeam unde vrea sajungă ticălosu, da cînd zic ei nu asta niciodată, el sare la uşă şi o-ncuie şi bagă cheia-n buzunar şi-şi învîrte ochii făcînd vai vai vai fix ca la cinema, era ţais. Te-ncep eu acuma, declama, te-ncep eu acuma, îi şi curgeau balele un pic cînd profera ameninţările astea murdare şi pîn la urmă a sărit la mine. Nu mi-a fost greu să mă dau la o parte. Fincă era criţă, îşi buşeşte mecla dă parchet. Să scoală. Ncepe iar să mă fugărească, pe scurt, o adevărată coridă. Şi iată că pîn la urmă mă prinde. Şi iar mă pipăie porcos. Dar, în clipa aia, uşa se deschide încetişor, că trebe să-ţi spun că mămica îi zisese aşa, eu plec, mă duc să cumpăr spaghete şi costiţă, da nu era adevărat, voia numa să-l fenteze, se pitise în spălătorie unde chiar că îşi dosise toporu şi venise înapoi pîş pîş şi normal că avea la ea legătura de chei. Îi umbla mintea, ai?

— Păi da, zice tipu.

— Deci vasăzică deschide uşa-ncetişor şi intră liniştită, tăticu se gîndea la alceva, vai de capu lui, nu era atent, ce mai, şi aşa s-a pomenit cu bostanu crăpat. Trebe să recunosc, mămica sărise niţel peste cal. Nu era frumos de văzut. Ba de-a dreptul scîrbos. Chiar că putea să-mi dea complexe. Şi aşa a fost achitată. De- geaba am avut grijă să spun că Georges îi dăduse toporul, n-a avut importanţă, au zis că dacă ai un bărbat care-i aşa un ticălosordinar nu poţi face decît un singur lucru, sălbeleşti. Ţi-am zis c-au şi felicitat-o. Culmea, nu crezi?

— Oamenii… zice tipu… (gest).

— După aia, a zbierat la mine, mi-a zis vacă-mpuţită, de ce naiba le-ai zis povestea cu toporu? Păi da, ce, i-am răspuns, nu era adevărat? Vacă-mpuţită, a repetat şi voia să-mi ardă cîteva, în bucuria generală. Dar Georges a potolit-o şi pormă era aşa de mîndră c-au aplaudat-o oameni pe care nu-i cunoştea de nu se mai gîndea la alceva. Cel puţin o vreme, în orce caz.

— Şi pormă? întrebă tipu.

— Păi pormă Georges s-a apucat să se ţină după mine. Atunci mămica a zis aşa că nu putea oricum să-i omoare pă toţi, pîn la urmă şi-ar face o reputaţie cam ciudată, atunci l-a dat dracului afară, s-a lipsit de gagiu’ ei din cauza mea. Nu-i bine aşa? Nu-i o mamă bună?

— Asta da, zise tipu împăciuitor.

— Numa că, nu de mult, şi-a găsit un altu şi asta a făcut-o să vină la Paris, fuge după el, iar pă mine, ca să nu mă lase singură pradă la toţi satirii, şi-s mulţi, îs mulţi, m-a încredinţat lu unchiu Gabriel. Se pare că la el nu tre să mă tem de nimic.

— Şi de ce?

— Asta habar n-am. Am ajuns numa ieri şi n-am apucat să-mi dau seama.

— Şi cu ce se ocupă unchiu Gabriel?

— E paznic de noapte, nu se scoală niciodată mai repede de unu după prînz.

— Şi tu ai întins-o pînă le mai soilea el. — Aşai.

— Şi unde locuieşti?

— Paici (gest).

— Şi de ce plîngeai mai-nainte pe bancă?

Zazie nu răspunde. Începe s-o enerveze tipu.

— Te-ai rătăcit, ai?

Zazie ridică din umeri. Chiar că-i un ticălos.

— Ai putea să-mi spui adresa lu unchiu Gabriel? Zazie îşi ţine mari discursuri cu mica sa voce interioară: ei nu, nici chiar aşa, ce-şi închipuie, el şi-a căutat-o, vede el ce păţeşte imediat.

Brusc, se ridică, pune mîna pe pachet şi uşcheala! Se aruncă în mulţime, se strecoară printre oameni şi dughene, o taie drept înainte în zigzag, apoi coteşte scurt cînd la dreapta, cînd la stînga, fuge şi pormă umblă, se grăbeşte şi pormă încetineşte, reia alergatu, face ocoluri şi ocolişuri.

Se pregătea să rîdă de omuleţ şi de mutra pe care probabil c-o făcea cînd înţelese că se bucură prea repede. Cineva mergea alături de ea. Nu era nevoie să ridice ochii pentru a şti că era tipu, totuşi îi ridică, nu se ştie niciodată, poate era altu, dar nu, era tot ăla, nu părea să considere că se întîmplase ceva anormal, umbla aşa, foarte liniştit.

Zazie nu zise nimic. Cu privirea în jos, egzamină împrejurimile. Ieşiseră din mulţime, se găseau acum pe o stradă de lărgime medie fregventată de oameni de treabă cu căpăţîni de dobitoci, taţi de familie, pensio- nari, femei cinstite care-şi plimbau plozii, un public de aur, ce mai. Ca pe tavă, îşi zise Zazie cu mica ei voce interioară. Îşi trase respiraţia şi deschise gura ca să lanseze strigătul de luptă: ajutor, satirul! Da nici tipu nu era prins cu undiţa. Smulgîndu-i pachetu cu răutate, începu s-o scuture proferînd energic următoarele cuvinte:

— Nu ţi-i ruşine, bagaboando, pe cînd eram cu spatele.

Pe urmă făcu apel la mulţimea care se strîngea:

— Ei! tîlhoaţa, iote cea vrut săm şparlească!

Şi agita pachetu deasupra capului.

— O pereche dă blugi, zbiera el. O pereche dă blugi a vrut sămşparlească, mucoasa.

— Nenorocita, comentează o menajeră.

— Neam prost, zice alta.

— Ticăloasa, zice a treia, nimeni nu i-a zis ăsteia că propetatea-i lucru sfînt?

Tipu continua s-o ocărască pe puştoaică.

— Ei, dacă te duc la comisariat? Ai? La comisariatu dă poliţie? Te-ar băga la-nchisoare. La-nchisoare. Şi ai ajunge în faţa tribunalului pentru minori. Casa de corecţie, p-ormă. Căci ai fi condamnată. Condamnată la magsimum.

O doamnă din înalta societate care trecea din gre- şeală prin zonă în direcţia unor bibelouri rare catadicsi să se oprească. Se interesă prin mulţime de cauza scan- dalului şi cînd, nu fără greutate, a înţeles, a vrut să facă apel la sentimentele de umanitate care eventual puteau să existe la acest individ bizar, care cu joben, mustăţi negre şi ochelari fumurii nu părea să atragă uimirea populaţiei.

— Domle, îi zise ea, fie-ţi milă de această fetiţă. Nu ea e de vină pentru educaţia proastă pe care poate că a primit-o. Foamea a împins-o fără îndoială să comită acest gest urît, dar nu te supăra prea tare pe ea, am zis bine „prea“. Nu ţi-a fost niciodată foame (linişte), domle?

— Mie, doamnă? răspunse tipu cu amărăciune (la cinema nu reuşesc ăia mai bine, îşi zicea Zazie), mie? dacă mi-a fost foame? Dar eu sînt copil orfan de la Asistenţa publică, doamnă…

Mulţimea freamătă într-un murmur de compasiune. Tipu, profitînd de efectul produs, o despică, mulţimea.

Din cauza grevei funicularelor şi a metroleelor, pe stradă se scurgea o cantitate sporită de diverse vehicule, în timp ce, de-a lungul trotuarelor, pietoni sau pietoane obosiţi sau nerăbdătoare făceau autostopul, bazîndu-şi principiul reuşitei pe solidaritatea neobişnuită pe care trebuiau s-o provoace printre fraieri greutăţile situaţiei.

Trouscaillon se propti şi el pe marginea şoselei şi, scoţînd un fluier din buzunar, expedie cîteva sunete sfîşietoare.

Maşinile care treceau îşi urmară drumul. Bicicliştii lăsară în urmă cîteva strigăte vesele şi plecară, lipsiţi de griji, spre destinul lor. Două roţi motorizate îşi crescură decibelitatea vacarmului şi nu se opriră. De altfel, nu lor li se adresa Trouscaillon.

A fost o pauză. Fără-ndoială că o îmbulzeală radicală îngheţase pe undeva toată circulaţia. Apoi, o maşină izolată şi foarte banală îşi făcu apariţia. Trouscaillon gînguri din fluier. De astă dată, vehiculul frînă.

— Ce-i? îl întrebă şoferul agresiv pe Trouscaillon care se apropia. N-am făcut nimic. Eu cunosc regulile de circulaţie. Nu le calc niciodată. Şi am acte-n regulă. Aşa că ce-i? Mai bine v-aţi duce să daţi drumu la metrou, decît să-i bateţi la cap pe cetăţenii cinstiţi. Ce nu vă convine? Ce vă mai trebe?

Pleacă.

— Bravo Trouscaillon, strigă de departe Zazie, luîndu-şi un aer foarte serios.

— Nu tre să-l umileşti chiar aşa, zice văduva Mouaque, o să-i tai avîntul.

— Am zis eu bine că-i bou.

— Nu ţi se pare că-i frumuşel?

— Adineauri, zise Zazie severă, îţi plăcea de unchi-meu. Pe toţi îi vrei?

O cascadă de sunete ascuţite le atrase din nou atenţia asupra isprăvilor lui Trouscaillon. Erau neglijabile. Îmbulzeala se destupase probabil pe undeva, un şuvoi de vehicule se scurgea încet prin faţa poliţaiului, dar fluierul lui pîrlit nu părea să impresioneze pe nimeni. Apoi iarăşi, valul se subţie, o nouă coagulare s-o fi produs în locul X.

O maşină foarte banală îşi făcu apariţia. Trouscaillon gînguri din fluier. Vehicolul se opri.

— Ce-i? îl întrebă conducătorul agresiv pe Trouscaillon care se apropia. N-am făcut nimic. Am permisu la mine. Nu calc niciodată regulile. Şi am acte- n regulă. Aşa că ce-i? Mai bine v-aţi duce să daţi drumu la metrou, decît să-i bateţi la cap pe cetăţenii cinstiţi. Ce nu vă convine? Ei, futu-vă marocanii încă azi şi mîine.

— Vai! făcu Trouscaillon şocat.

Dar tipulaşterso.

— Bravo Trouscaillon, strigă Zazie în culmea entuziasmului în care înoată cu încîntare.
— Îmi place din ce în ce mai mult, zice văduva Mouaque cu jumătate de voce.

— Asta-i complet ţăcănită, zice Zazie tot aşa. Trouscaillon, lehămeţit, începea să se-ndoiască de virtutea uniformei şi a fluierului său. Se pregătea să scuture numitul obiect, pentru a scoate toată saliva pe care o revărsase în el, cînd o maşină foarte banală veni singură să se oprească în faţa lui. O căpăţînă depăşi caroseria şi pronunţă următoarele cuvinte încurajatoare:

— Scuzaţi, domnu agent, n-aţi putea să-mi indicaţi drumu ăl mai scurt cătră Sainte-Chapelle, această bijuterie a artei gotice?

—Ei bine, răspunse automat Trouscaillon, iată. Tre s-o luaţi mai întîi la stînga ş-apoi pă urmă la dreapta ş-apoi cînd aţi ajuns într-o piaţetă cu dimensiuni reduse, o luaţi p-a treia stradă la dreapta, apoi p-a doua la stînga, iarăşi un pic la dreapta, de trei ori la stînga şi în sfîrşit drept înainte vreo cinzăşcinci dă metri. Fireşte, printre toate astea vor fi cîteva sensuri interzise, care nu vă vor uşura afacerea.

— N-o s-ajung în veci, zice şoferu. Io care-am venit de la Saint-Montron espre păntru asta.

— Nu te descuraja, zice Trouscaillon. Ce-ar fi să te conduc eu?

— Probabil c-aveţi alte probleme de rezolvat.

— Să nu crezi asta. Îs liber k pasărea. Dar să faci bine să le vehiculezi şi pă persoanele ăstea două (gest).

— Mie nu-mi pasă. Numa s-ajung înainte de ora închiderii.

— Pă cuvînt, zise văduva de departe, s-ar zice că a reuşit să rechiziţioneze o maşinuţă.

Trouscaillon trase un galop scurt în direcţia lor şi le zise fără eleganţă:

— Mişcaţi-vă rapid! Tipu ne ia.

— Haide, zise văduva Mouaque, să-i prindem pă ghidnapări!

— Culmea, io uitasem de ăştia, zise Trouscaillon.

— Poate ar fi mai bine să nu-i zicem de ei lu tipu, zise văduva cu diplomaţie.

— Deci aşa, întrebă Zazie, ne duce la capela respectivă?

— Dar mişcaţi-vă odată!

Luînd-o fiecare pe Zazie de-un braţ, Trouscaillon şi văduva Mouaque ţîşniră spre rabla foarte banală în care o aruncară.

— Nu-mi place să fiu tratată aşa, urla Zazie nebună de furie.

— Parc-aţi fi nişte kidnapări, zice sanctimontronezul în glumă.

— Este o simplă aparenţă, zice Trouscaillon aşezîndu-se lîngă el. Putem pleca dacă vrei s-ajungem înainte de închidere.

Maşina demarează. Pentru a-i ajuta deplasarea, Trouscaillon se apleca afară şi fluiera cu frenezie.

Asta avea oarece efect. Ţărănoiul era încîntat.

— Acum la stînga, ordonă Trouscaillon.

Zazie făcea mutre.

— Ei, zise văduva Mouaque ipocrită, nu eşti mulţumită că-l vezi iar pe unchi-tău?

— Curu unchiu, zise Zazie.

— Ia te uită, zise şoferul, da asta-i fata lui Jeanne Găoază. N-o recunoscusem, deghizată în băiat.

— O ştii? întrebă văduva Mouaque indiferentă.

— Da cum, zise tipu.

Şi se întoarse spre a completa identificarea, numai bine cît să izbească maşina din faţa lui.

— Rahat, zise Trouscaillon.

— Chiar că-i ea, zise sanctimontronezu.

— Eu una nu te cunosc, zise Zazie.

— Ce moaş-ta nu ştii să conduci, zice buşitul coborît de la volan ca să schimbe cîteva înjurături ţepene cu buşitorul său. Ei! da nici nu mă mir… un ţărănoi… În loc să-ncurci lumea pă străzile Parisului, mai bine ţi-ai vedea dă vacilemătiidăbou.

— Dar domle, zice văduva Mouaque, ne ţii în loc cu cuvintele astea mustrătoare. Noi sîntem în misiune, la ordin! Mergem să eliberăm p-un ghidnapat!

— Cum, cum? zice sanctimontronezul, eu nu mă clintesc de-aici. N-am venit la Paris să mă joc de-a couboaiul.

— Dar matale? zise ălălalt şofer, adresîndu-se lui Trouscaillon, ce mai aştepţi ca să faci constatarea?

Zazie în metrou de Raymond Queneau

Editura: Paralela 45

Colecția: Ficțiune fără frontiere

Traducerea: Laszlo Alexandru

Anul apariției: 2008

Nr. de pagini: 184

ISBN: 978-973-47-0560-3

Cartea poate fi cumpărată de aici.

***

Exerciții de stil de Raymond Queneau

„[…] ce alta face Raymond Queneau decît să șteargă, prin rescrieri succesive, căutate cu lumînarea, un text inițial, un text de pornire, descriptor al unui insignifiant incident de autobuz și vorbind despre un nasture de pardesiu elegant ce ar trebui mutat mai sus […]. Incidentul autobuzic, incident postmodern, nu poate căpăta consistență decît modulat, reluat, repovestit, reverberat de o multime de observatori, naratori, povestași, capaci să-l ridice măcar la înălțimea unui fapt divers […].” Luca Pițu

*

Fragmente

Metaforic

În centrul zilei, azvîrlit în grămada de sardele călătoare dintr-un coleopter cu abdomenul alburiu, un pui cu gîtul lung golaş începu deodată să-i predice paşnic uneia dintre ele şi vorba i se desfăşură în aer, mustind de reproş. Apoi, atras de un gol, păsăroiul se grăbi într-acolo.

Într-un posomorît deşert urban, l-am revăzut în aceeaşi zi băgîndu-se în seamă pentru un fleac de nasture.

Retrograd

Ar trebui să-ţi mai pui un nasture la pardesiu, îi spuse prietenul lui. L-am întîlnit în mijlocul lui Cour de Rome, după ce l-am lăsat năvălind cu lăcomie spre un loc pe scaun. Tocmai protestase împotriva îmbrîncelii unui alt călător care, zicea el, se băga în el de fiecare dată cînd cobora cineva. Acest tînăr descărnat era purtătorul unei pălării ridicole. Asta se petrecea pe platforma unui autobuz S plin în acea amiază.

Surprize

Cît de înghesuiţi puteam fi pe platforma aceea de autobuz! Şi ce aer tîmp şi ridicol putea să aibă băiatul acela! Dar ce face? Ia uite cum vrea să se ia la harţă cu un om cumsecade care – pretindea el! domnişorul! – îl îmbrîncea! Şi apoi nu găseşte nimic mai bun de făcut decît să se ducă repede să ocupe un loc rămas liber! În loc să i-l lase unei doamne!

După două ore, ghiciţi pe cine întîlnesc în faţa gării Saint-Lazare? Acelaşi filfizon! Pe cale să primească recomandări vestimentare! De la un amic!

De necrezut!

Vis

Se făcea că totul era ceţos şi sidefiu în jurul meu, cu arătări multe şi tulburi, printre care se desena totuşi destul de bine doar figura unui tînăr al cărui gît lung părea deja să anunţe, prin el însuşi, caracterul în acelaşi timp laş şi cîrtitor al personajului. Panglica pălăriei sale era înlocuită de o sfoară împletită. Se certă apoi cu un individ pe care nu îl vedeam, după care, parcă apucat de frică, se aruncă în umbra unui culoar.

O altă parte a visului mi-l arată mergînd în plin soare prin faţa gării Saint-Lazare. Este cu un tovarăş care îi spune: „Ar trebui să-ţi mai pui un nasture la pardesiu”.

Atunci m-am trezit.

Vulgar

Să tot fi fost trecut de amiază cînd am putut să urc în sî. Urc deci şi cum scot lozu’ dă bilet iacătă un gagiu cam fraier cu gîtu’ telescopic şi un soi dă sfoară în jur la pălărie. Belesc ochii la el că-mi pare cam fraier, cînd gagiu’ să ia dă ăl dă lîngă el. Ascultaţi, face el, nu puteţi fi mai atent, zice, de parcă ar boci, c-o faceţi expré, faceţi mişto dă mine, că mă călcaţi tot timpu’ pă bătături, zice. La asta, umflîndu-i-se pipota, se aşeză. Ca un fraier.

Dau mai tîrziu pe la Cour de Rome şi-l găsesc măcăind cu un alt fraier ca el. Ascultă, face ăla, ar trebui să-ţi pui un nasture la jentilică.

Interogatoriu

— La ce oră din acea zi a trecut autobuzul liniei S de douăsprezece şi 23 spre poarta Champerret?

— La douăsprezece şi 38.

— Era multă lume în mai sus menţionatul autobuz al liniei S?

— Stivă.

— Ce aţi remarcat ciudat?

— Un ciudat care avea un gît foarte lung şi un şnur în jurul pălăriei.

— Comportamentul lui era la fel de deosebit ca şi ţinuta şi anatomia lui?

— La început nu; era normal, dar pînă la urmă s-a dovedit a fi cel al unui ciclotimic paranoic uşor

hipotensiv, într-o stare de iritabilitate hipergastrică.

— Cum se manifesta? Prin ce se traducea aceasta?

— Ciudatul în cauză îşi interpelă vecinul pe un ton plîngăreţ, întrebîndu-l dacă nu cumva îl călca intenţionat pe picioare de fiecare dată cînd urcau sau coborau călători.

— Acest reproş era întemeiat?

— Nu am cunoştinţă de acest lucru.

— Cum s-a terminat acest incident?

— Prin plecarea precipitată a tînărului, care s-a dus să ocupe un loc liber.

— Acest incident a avut vreo continuare?

— În mai puţin de două ore.

— În ce a constat această continuare?

— În reapariţia acestui individ în calea mea.

— Unde şi cum l-aţi revăzut?

— Trecînd cu autobuzul prin faţă pe la Cour de Rome.

— Ce făcea acolo?

— Lua consultaţii în materie de eleganţă.