Rătăcitorii. Umăr în umăr și distanța socială

Să te rătăcești înseamnă să pierzi coordonatele și, în plus, pentru mulți, „să-ți îneci propria înstrăinare într-un mediu înstrăinat” (Alain de Botton, A privi și a vedea, p. 17). Experiența, în sine, este dintre cele mai obișnuite, deși nu integral conștientizată – singur într-o mulțime, înregistrând fără control propriile emoții și emoțiile celor din jur, rătăcire a gândurilor, mișcare în gol.

Povești de viață din cele mai diverse colțuri de lume, impresii pasagere, imaginea străzilor văzute, pe geam, dintr-un autobuz, metroul inundat de mulțime, aeroportul ca loc în care-ți pierzi brusc identitatea și ești ispitit să schimbi, fără vreun motriv anume, destinația, plecări planificate și plecări intempestive, obiective turistice trecute în planul de călătorie și obiective ratate, oameni care simt imboldul să părăsească un loc și se rup de toată viața lor de până atunci, fără să mai privească în urmă, dispăruții, căutații internațional, nefericiții, fericiții care nu știu că sunt fericiți – asta ar fi, pentru mine, harta Rătăcitorilor Olgăi Tokarczuk. Ca un tablou al lui Edward Hopper, în care tăcerea însăși devine, în plină distanță socială, un personaj care ne locuiește pe fiecare dintre noi.

Annușka face parte din categoria Pribegilor. Cazul ei este diferit de al altor rătăcitori, inventariați în carte ca pentru amenajarea unui muzeu al călătoriilor (de plăcere, în interes de serviciu, pentru cercetare etc.). O coborâre în Infern devine plecarea Annușkăi de acasă, în singura zi liberă din săptămână, când nu trebuie să aibă grijă de copil și de soț, amândoi cu afecțiuni grave, să pună rufele la spălat și să facă mâncare, să respecte cu strictețe fiecare punct din program. Drumul acesta al ei este, în prima parte, destinat rezolvării unor probleme curente: plata facturilor, mersul la piață și cumpărăturile, rețeta pentru soțul ei. Annușka, o femeie care se știe încă tânără și chiar frumoasă, are în față o zi întreagă și sentimentul acesta o face să coboare în fugă scările, simțindu-se din ce în ce mai ușoară. Un timp. Apoi,

„Se ridică de unde stătea și pleacă. Merge țeapăn, direct la metrou. I se pare că a trăit ceva anume, că ceva a trecut prin ea, că ceva a răsunat în interiorul ei asemenea unei strune ciupite, până a scos un sunet pur, imperceptibil pentru cei din jur. Sunetul acela era în surdină și destinat întru totul corpului ei – un scurt concert într-o fragilă sală de concerte. Dar ea încă îl aude, întreaga atenție îi e îndreptată spre interior, înăuntru, și nu mai aude în urechi decât pulsația propriului sânge.

Treptele coboară în adâncul stației de metrou, are impresia că durează la nesfârșit, unii coboară, alții urcă. De obicei, privirea îi alunecă pe chipurile celorlalți, însă acum ochii Annușkăi, speriați de ceea ce văzuseră, sunt neputincioși – se opresc asupra fiecărui om care trece pe lângă ea și fiecare față e ca o palmă primită pe obraz, puternică, usturătoare. În curând nu va mai putea suporta priveliștea, va trebui să-și ascundă ochii la fel cum a procedat cu nebuna din fața gării și asemenea ei va începe să profereze blesteme.

̶ Ai milă, ai milă, șoptește și degetele îi mușcă din balustrada scărilor care se mișcă mai repede decât scara rulantă, dacă Annușka i-ar da drumul acum, ar cădea.

Vede furnicarul tăcut de oameni care coboară și urcă, umăr în umăr, înghesuiți.” (p. 217)

Nu întotdeauna un drum devine o călătorie. În cazul acestei femei, călătoria a început cu o secvență de coșmar – necesară descindere în Infern, katabază o numeau anticii. Annușka îi vede pe ceilalți, dar ceilalți nu dau semne că îi percep prezența. E singură, cu mâna „mușcând din balustradă”, în mijlocul unei mulțimi în care niște străini urcă și coboară scări, „umăr în umăr”, înghesuiți, „nu umăr la umăr”, solidari. Diferența de sens, dacă am căuta una, este că o aglomerare de indivizi nu este o comunitate în care poți fi perceput ca individ. Distanța socială face parte din acele reguli aplicate „parcului uman”, ca să folosim sintagma lui Peter Sloterdijk:

„Fiecare alunecă la locul său ca mărgelele pe ață, undeva spre periferiile îndepărtate ale orașului, la etajul al zecelea, unde își poate trage plapuma deasupra capului și se poate cufunda într-un somn compus din frânturi de zi și de noapte. Iar dimineața, visul acela nu încetează, fragmente din el se compun într-un colaj, în pete; unele configurații sunt reușite, s-ar putea spune chiar ingenioase.

Vede fragilitatea brațelor, delicatețea pleoapelor, linia discontinuă a buzelor pe care le deformează cu ușurință o grimasă, vede cât de slabe sunt mâinile, cât de slăbite sunt picioarele – nu duc la destinație. Vede inimile cum bat regulat, unele mai repede, altele mai încet, o mișcare mecanică obișnuită, sacul plămânilor seamănă cu niște pungi murdare, aude foșnetul respirațiilor. Hainele au devenit transparente, așa că urmărește cununia cu entropia. Bietul nostru trup, urât, materie predestinată fără excepție nimicirii.” (p. 216-217)

Respirând greu, din „sacul plămânilor”, Annușka percepe frânturi de realitate pe care le recompune, în propriul film, sub formă de frescă Picasso, Gurnica:

„Scările rulante duc toate aceste ființe în adânc, în abis, iată ochii cerberilor în ghearele de sticlă de la capătul scărilor, iată marmurele și coloanele înșelătoare, sculpturile puternice ale demonilor – unele cu securea, altele cu un snop de grâne. Cu picioare viguroase ca ale coloanelor, cu brațele unor coloși. Tractoarele, mașini infernale, trag instrumentele de tortură ascuțite, dințate, care mușcă din pământ, lăsând răni care nu se mai vindecă niciodată. Din toate părțile grupuri de oameni înghesuiți, panicați, cu mâini ridicate rugător, cu gurile deschise gata să strige. Aici, în subteranele metroului iluminat de candelabre de cristal care aruncă o lumină gălbuie, moartă, are loc Judecata de Apoi. E drept, judecătorii nu se vedeau, dar prezența lor se simțea pretutindeni. Annușka vrea să dea înapoi și să urce pe scări contra curentului, dar scările nu o lasă, nu i se iartă nimic.” (p. 217)

Citind Rătăcitorii, care are mult din filosofia și stilul altei cărți ale aceleiași autoare, Călătoria oamenilor Cărții, ești oarecum descumpănit, fiindcă nu te poți hotărî dacă și de unde aceste pagini sunt ficțiune, eseu, jurnal de călătorie etc. Asemeni unui călător, treci prin diverse spații ale literaturii, fără să percepi ca obstrucții clasicele îngrădiri ale genurilor și reușești o întâlnire cu propriile impresii de călătorie și de lectură – tot o călătorie și ea. În general, în proza aceasta a Olgăi Tokarczuk descoperi o lume care se află în continuă mișcare, „umăr în umăr”, deși, prin gândurile care o țin prizonieră în propriul sac embrionar, o găsești incredibil de statică.

Rătăcitorii de Olga Tokarczuk