A meșteri (la) un spectacol – Meșterul Manole (Teatrul Național Cluj-Napoca)

Lucian Blaga a fost rămas un titan al culturii românești și va rămâne pentru multă vreme printre cei mai mari făuritori de cultură. E un statut care-i dăunănează, culmea, pentru că mulți nu reușesc să treacă peste etichetare și să se apuce de citit serios opera sa filosofică; nici beletristica nu e privilegiată, tinerii învață câteva poezii în școală și cam atât. Așa se face că Meșterul Manole nu prea s-a mai montat în ultimii ani, cauzele fiind parte din cele enumerate mai sus, dar li se adaugă și o îndepărtare a lumii culturale românești de ceea ce înseamnă cultură românească. Dintr-o grabă neînțeleasă, regizorii preferă mai degrabă textele contemporane scrise de dramaturgi străini, în dauna celor scrise de autorii români consacrați, care au trecut bariera temporală. În ciuda oricăror prejudecăți, piesa scrisă de Blaga rămâne în continuare un text foarte bine scris, ofertant pentru actori (are personaje bine creionate, dar și o intrigă cu un conflict de valori ce poate fi foarte bine „exploatat” de regizor, dar și explorat/sondat cu aajutorul câtorva tehnici de joc), iar pe regizori îi poate provoca să inventeze transpuneri scenice dintre cele mai inedite și neconvenționale. Arhetipul meșterului Manole, arhetipul sacrificiului uman care face să dureze etern orice construcție umană, este în afara oricărui reper temporal, nu i se epuizează conținutul și valoarea, indiferent de cât de mult evoluează societatea. Andrei Măjeri e conștient de toate acestea și riscă să aducă în montarea de la Teatrul Național Cluj-Napoca doar câteva dintre ideile blagiene. De ce riscă? Pentru că unii spectactori vor dori mai mult, cronicarii de asemenea. În fapt, putem vorbi de o intenție clară de a lăsa actorii să joace la la scenă deschisă și să devină provocatori, activi, factori de schimbare și cu atitudini diverse. Pe construcție de personaj nu prea ai ce să-i reproșezi regizorului, în schimb pe construcția tramei da.

Din punctul meu de vedere sunt două componente cheie ale spectacolului, care influențează estetic spectactorul; în primul rând, costumele (impecabile, stilizate, o combinație de simboluri contrabalansată de materialele foarte moderne/contemporane. În al doilea rând, fondul sonor. Andrei Măjeri și-a făcut deja un renume din felul cum combină diferite stiluri muzicale și diferite melodii celebre, astfel încât muzica să slujească conflictului, să-l tușeze într-un mod foarte special. De data aceasta a ales câteva melodii populare celebre (Maria Lătărețu e un exemplu) combinate cu ceva cântări bisericești (litania starețului Bogumil îți merge direct la suflet), ceea ce aduce aminte spectactorului că e vorba de o construcție de biserică. Iar o biserică, nu-i așa, nu se ridică fără respectarea întocmai a unui ritual foarte bine pus la punct. Din punct de vedere scenografic, Măjeri n-a aglomerat scena și bine a făcut, optând pentru niște proiecții video cu o grafică stilizată, o suită de simboluri menită să aducă aminte că se construiește o biserică.

Dacă tot am adus vorba de cum se construiește biserica, Măjeri a optat pentru o absență fizică și o prezență a ideii de construcție la nivel de simbol. Relațiile dintre personaje, mutarea celor câtorva elemente de decor (dar mai cu seamă lămpile verticale) și mutarea centrului de acțiune în scenă vin să contureze ideea că acolo, sub ochii spectactorilor, se ridică o biserică. Din păcate, n-a mers cu ideea până la capăt, așa se face în a doua parte a spectacol pe fundalul scenei se derulează tot felul de imagini care n-au nicio legătură cu Manole și cu ideea de sacrificiu uman, iar din podea ies buruieni de plastic în mijlocul cărora stau oameni. Pe fond, avem de-a face cu două spectacole, fără nicio legătură între ele, Manole fiind pierdut total între meșteri, vodă și soția acestuia etc. Cred o limpezire a ideilor și o menținere pe linia foarte bine creionată din prima parte ar fi dat cu plusvaloare din toate punctele de vedere.

Fiindcă veni vorba de Manole, Andrei Măjeri este printre foarte puținii regizori tineri care reușesc să-și aleagă distribuțiile foarte bine. Sorin Leoveanu e un Manole foarte bun, un zbuciumat prin în menghina alegerilor și a sacrificiului suprem; calfele sunt tineri, muncitori, dornici să muncească, dar și grăbiți să trădeze (Mihai-Florian Nițu, Cosmin Stănilă și Radu Dogaru sunt cei trei), iar Miriam Cuibus este o amfitrioană cum nu se poate mai primitoare. Nici Ionuț Caras în rolul starețului Bogumil nu lasă spectactorii indiferenți, din contra.

O să rămân fidelă lui Blaga și o să spun că aș fi preferat un pic mai mult joc de idei și sunt convinsă că peste ani, dacă ar relua producția aceluiași text, Andrei Măjeri ar face un spectacol cu adevărat de excepție. În montarea de la Teatrul Național Cluj-Napoca câteva idei au fost ratate, iar altele ni s-au arătat, dar doar atât, nu s-a mers cu ele până la capăt.

Meșterul Manole – Teatrul Național Cluj-Napoca (spectacol vizionat online)