Două personaje și o singură poveste – „Instabil” de Ruxandra Burcescu

Un debut foarte surprinzător, căci fantasticul atmosferei este greu de uitat, cu atât mai puțin de ignorat. Două personaje principale – Lorelei și Mircea – și în jurul lor o lume-ntreagă. O geografie pusă sub semnul triunghiului București (timpul prezent) – Giurgiu (trecutul apropiat) și Gruiu (trecutul îndepărtat, vremurile puse sub semnul ancestralului) și oameni care-și croiesc viețile în acest spațiu fabulos. Poveștile fiecăruia în parte sunt pe cât de reale/realiste, pe atât de fabuloase; nicio suferință nu este întâmplătoare, nicio ratare de destin nu este fără consecințe.

Instabil, romanul Ruxandrei Burcescu este un debut greu de ignorat și imposibil de uitat de cei care au citit cartea. O pledoarie pentru istoria orală și locală, cea care definește mai bine decât orice un spațiu geografic foarte bine delimitat. Un loc predispus la tăcere, adică un loc unde părea că oamenii n-au nimic de povestit, destine plate, fără identități specifice. Ruxandra Burcescu dă voce banalului, culege poveștile de viață ale fiecăruia în parte și le aduce pe toate într-un punct comun. Chiar dacă strecoară în poveste și câteva drumuri secundare, care nu duc nicăieri, deci inutile pentru construcția narativă (n-am înțeles de ce există o Clara, tangențial pomenită în câteva locuri, cum n-am înțeles de ce vocea tatălui se aude din off, dar în fapt este ca și inexistent), Instabil se remarcă prin poveste și personaje. Instabil ne aduce aminte că bunicii știau să povestească, darul lor cel mai mare acesta era, de a povesti, de a duce povestea familiei/locului mai departe.

„— Stai așa să-ți povestesc, că asta nu e tot. Ce l-o fi apucat pe Anghel să caute acolo, nu știu, da’ bine c-a făcut-o. Ne-a zis că a văzut el ceva. Era afară și aștepta să se-ntoarcă taică-tu, când, la un moment dat, vede o luminiță în blocu’ ăla la etajul șase. Ca o străfulgerare a fost, o secundă, da’ fix atunci se uita el și a văzut. Și cică a simțit el ceva și s-a pornit acolo. Era bandă din aia galbenă de poliție în jur, da’ nu l-a interesat asta pe Anghel. A sărit peste bandă și s-a cățărat pe rampele alea până sus. Bine că n-a căzut de acolo, că tânăr nu mai era nici atunci. Și se și întunecase de tot aproape. În fine, cum, necum, s-a descurcat el și a ajuns până la șase. Și cum stătea el acolo în întuneric, și încerca să vadă în jur, și-a adus aminte că o lanternă la brichetă. A aprins lanterna, cică era plin de moloz pe jos și murdărie de la păsări și de la șobolani. Nu m-ar fi mirat să fie și de la oameni, că mai veneau aurolacii pe acolo. Și n-apucă el să facă doi pași, când vede o mogâldeață pe jos lângă un stâlp din ăla de rezistență. Da’, când ne-a zis cum te-a găsit, eu m-am închinat. Cică erai acolo pe jos, cu ochii deschiși, și în jurul tău era plin de gărgărițe. Mă, da’ cică nu erau una, două, erau cu sutele, Numai și numai gărgărițe, zburau în jurul tău, da’ nu se urcau pe tine. Am zis de atunci că asta-i minune dumnezeiască. Știi ce se zice de gărgărițe, nu?

— Nu, spuse Lorelei încet, privind fix către doamna Popescu.” (pp. 73-74)

Saga familiei lui Lorelei se întinde pe trei generații, a ei, a mamei ei și a bunicilor ei, o saga din care vocile masculine nu prea se aud; dacă așa s-a vrut sau așa a ieșit, nu știu, cert e că pe alocuri aduce prea mult a falsificare intenționată a trecutului. Femeile fac și desfac, ele sunt cele care duc viața mai departe, bărbații ori mor (ca cel din debutul volumului), ori sunt veriga slabă a neamului (deci nu se aud), ori înnebunesc, iar delirul lor seamănă mai degrabă a izbăvire de păcate neștiute. Gărgărițele și lupii sunt elementele fantasticului, cele care contribuie decisiv la menținerea narațiunii într-un orizont fantasmagoric greu de regăsit la alte romane contemporane românești. Ruxandra Burcescu este fascinată de poveste, de destin și de contorsiunile acestuia, așa că pentru fiecare personaj în parte alege o poveste unică. De aici și senzația că unele personaje secundare sunt în plus, iar altele sunt prea încărcate de vinovăție.

„La început, Mircea nici nu se uitase la fată, bâlbâise că mama lui nu e acasă și că o să vină mai târziu. Inei, însă, băiatul ceacâr, timid și slăbănog, atât de diferit față de băieții din sat, îi plăcu, și continuă să îl tragă de limbă. Îl întrebă cum e la liceu la Snagov, ce vrea să facă după aia și dacă e vreo fată în sat cu care vrea să se însoare. Încet, încet, curiozitatea ei îl dezmorți, iar Mircea se trezi vorbind cu pasiune despre materia care îi plăcea lui cel mai mult, chimia. De fete nu știa ce să zică, nu îi plăcea de nici una, pentru că toate râdeau de el.

— Știi că unele elemente chimice, cum e franciul, sunt atât de instabile, încât dispar înainte ca oamenii să le poată vedea?

— Păi și dacă nu le vezi de unde știi că există? întrebă fata privindu-l chiorâș.

— Am învățat la chimie, au făcut cercetătorii niște experimente. Încă fac, de fapt.

— Păi, deci, l-a văzut cineva.

— Nu, și-au dat seama că există prin descompunerea altor elemente.

— Nu-nțeleg cum vine asta, spuse fata încruntându-se, apoi, fără să mai aștepte ca Mircea să-i răspundă, schimbă subiectul. Deci zici că nu știi când vine tanti Dorina?” (p. 105)

Dorina, cea care deschide romanul și a cărei poveste este în fapt Istanbil, este femeia-bărbat, femeia puternică, sălbatică, dominatoare, care-și urăște copilul, femeia cu o voință de fier, dar căruia nu-i reușește nimic în viață. Sau nu-i reușește schimbarea de destin pe care și-ar fi dorit-o. În ultimele două capitole se consumă 14 ani, dar nu știm nici câte șosete a tricotat în acești ani, nici câte vizite la biserică a mai făcut și cu atât mai puțin ce feluri de mâncare a gătit cu predilecție. Reperele temporale concrete nici nu mai contează – acțiunea se petrece înainte și după 1989, două decade puse sub semnul comunismului, la putere sau îndepărtat. Raportarea la regimul politic se face diferit, în funcție de vârsta pe care o aveau Lorelei și Mircea înainte de 1989; Mircea ajunge inginer chimist la combinatul chimic din Giurgiu, Lorelei ajunge să lucreze la Adriatica Beauty după revoluție, dar dacă știm de ce și cum ajunge Mircea să lucreze într-un combinat, în schimb nu știm foarte multe despre ce știe să facă concret Lorelei, care-i este meseria. Ambiguitate voită sau nu în acest sens, cert este că pe alocuri dă o notă de balast construcției narative. Foarte bine construită atmosfera din blocul comunist, unde doamna Popescu știe tot și Angela este mai mult decât o simplă locatară. Tocănița de gâscă și rafturile cu murături și conserve de iarnă defilează prin fața ochilor cititorilor și sunt urmate îndeaproape de austeritatea apartamentului lui Mircea sau de mizeria din blocul în construcție de vizavi. Un spațiu concentraționar în fapt, blocul prezentului este locul de unde începe să se deșire firul poveștii. Urmărindu-l, trecem prin pădure (probele supraviețuirii) și ajungem într-o casă dărăpănată, din marginea Gruiului. Drum sinuos, cu multe ocoluri și câteva fundături, cu personaje secundare și fapte aparent lipsite de importanță.

„Uneori, când era ora de plecare, compresoarele secției de electroliză eliberau un nor de clor înecăcios, care acoperea totul în jur. Oamenii mergeau ținându-se de balustrada canalului, tușind zgomotos și cu ochii înlăcrimați, atenți să nu cadă în apa cenușie. Unii lăsau la o parte orice măsură de precauție și alergau, spintecând ceața cu coatele și genunchii, ținându-și respirația. Cei mai mulți, însă, plecau la fel precum veniseră, formând un șir lung de corpuri, agățându-se unii de ceilalți de parcă le-ar fi fost teamă că s-ar fi putut transforma ei înșiși în ceață. Țipătul sirenei care anunța ora de plecare, împreună cu aerul încărcat de clor, zgomotele de tuse seacă și vânzoleala de corpuri oarbe semănau cu un tablou de război.” (p. 159)

Instabil cucerește prin doza de fantastic, neașteptat de bine s-a descurcat Ruxandra Burcescu croind un roman în această notă. Combină excelent datele concretului cu elementele de poveste/fantastic, atmosfera de dark este fix cea care trebuie, chiar dacă pe alocuri bigotismul este un pic prea mult accentuat. Oralitate combinată cu o nevoie concretă de introspecție, de aici și titlul romanului, Instabil. Prospectarea trecutului provocându-i pe ceilalți să povestească, să vorbească despre ce-a fost și cum a fost, în același timp cu refugierea în propriul trecut, cu confruntarea propriilor temeri, iată ce face Lorelei de-a lungul drumurilor ei între București, Giurgiu și Gruiu.

Un debut în forță cu Instabil, sper ca ceea ce va urma să (re)confirme valoarea și forța Ruxandrei Burcescu.

Instabil de Ruxandra Burcescu