Balenele pe cale de dispariție și „Dumnezeu a murit” (a doua parte)

Cleveland-ul, orașul de unde se transmite emisiunea lui Barry, este și astăzi un oraș industrial, cu o populație majoritară din zona middle class, cu multe cartiere muncitorești, în care afro-americanii sunt numeric superiori. Așa se explică și precoupările, falsele probleme ale celor care dau telefon la Night Talk: oameni blazați, aflați în căutarea unui sens al vieții, alții vor să lupte pentru o cauză (de la cauza balenelor aflate pe cale de dispariție și până la consumul de droguri la liber). La polul opus sunt cei aflați în pragul depresiei (sau depresivi de-a dreptul) care caută un punct de sprijin, vor să iasă din stare și nu știu de unde să înceapă. Oameni copleșiți de singurătatea aceea dureroasă, trăită la modul spasmodic, cu episoade de furie și deznădejde care alternează cu cele de retragere și resemnare totale.

Oamenii din spatele vocilor care sună (ah, ce mi-ar fi plăcut să fi fost în public, răspândiți în diverse locuri, ar fi creat un efect și o relație unice) sunt depersonnalizați, fără identitate, în afara unor nume mai mult sau mai puțin fictive. Nu-ți poți da seama ce meserii au, ce studii sau preocupări, pentru că limbajul folosit este redus la câteva cuvinte, rostogolite mai mult sau mai puțin vindicativ. E interesant felul cum revine subiectul antisemitismului în atenția spectactorilor, nu a personajului central, care devin subiect: în trei telefoane diferite el este identificat ca fiind un „evreu (cu gura mare)” și care-și permite să facă bășcălie de orice, pentru că, nu-i așa, habar n-are despre ce vorbește. Problema devine mult mai gravă când se ajunge la negaționism – negarea Holocaustului -, pentru că aici Barry, orice ar face, nu reușește să le scoată „vocilor” din cap ideea că da, a existat Holocaustul și că n-ar trebui repetată istoria sub nicio formă! „Dumnezeu a murit!”, așa începe una din voci dialogul cu Barry; „Nu-i așa că a murit?”. Tăgada aceasta adusă în prim-plan sub formă de știre (tabloidizată ulterior, să recunoaștem, din plin) îi dă de furcă serios lui Barry, pentru că el n-avea nicio problemă cu Dumnezeu – dacă există sau nu -, altele erau problemele lui – cele de rating, el vrea 45 de apeluri în stand-by, oameni care să aștepte să intre în direct. Evident că el nu vrea profunzime, dar ar vrea subiecte seriose! Iată o dilemă creată de el însuși și din care nu știe cum să iasă.

Cele trei cadre ale scenei – cabina producătorului, cabina de direct și barul – sunt cadre cu viață de sine-stătătoare. Comunicare directă există doar între cele două încăperi ale radioului. Dar viața există în altă parte – la bar. Și, de fapt, așa este și astăzi la americani. Acolo este singurul (sau aproape singurul) loc unde se vorbește tare, se poate țipa în toată regula, se pot lega prietenii spontane etc. Poate că unele voci se ascund acolo, printre oamenii aceia care vin, se așează la masă, beau un wiskey, citesc sau încearcă să lege o prietenie. Recunosc că minute în șir mi-am centrat atenția acolo, pe segmentul acela scenic, pentru că de acolo ar fi venit poveștile, de acolo ar fi trebuit să vină protestele și tot restul. Numai că regizorul a preferat să mențină de la început și până la final ideea de separare netă a publicului, ideea de off, când, de fapt, schimbul de replici ar fi putut fi orientat și în alt sens.

Pe de altă parte, dacă e să dau un sens segmentării scenei în maniera aleasă de Bobi Pricop aș putea să fac o legătură între cele trei „locuri” și viața omului de radio: viața personală separată clar de cea publică, medierea fiind realizată, paradoxal, de cei din tehnic, de aici și descentrarea, lipsa de echilibru: Barry e un dependent de adrenalină, vrea scandal, nu neapărat dialog. Vrea VOCE! Ș fiindcă tot am pomenit de voci – câteva întrebări pe care le ridică Eric Bogosian și la care trebuie să răspundă fie regizorul, fie spectactorii (din punctul meu de vedere, greul cade pe spectactori, regizorul a preferat „pasarea” problemei în sală): cât de off este publicul; câtă autoritate are un om de radio și de unde-i vine aceasta, care este fundamentul ei etc. Bogosian este foarte intereasat de omul de radio, de personalitatea acestuia, căci de la el pleacă maniuplarea ca fenomen social. Cum ajunge un om de radio să dețină atâta putere? În felul acesta se amestecă continuu cele două planuri – personal și profesional – și spectactorul își dă seama că, de fapt, o personalitate publică are dreptul la o viață personală, tocmai pentru că aceasta nu interesează pe nimeni, în fond (bine, astăzi cu totul și cu totul altfel stă problema!). Revenind la voci, ele aparțin unor oameni banali, care nu țin decât să-și verse anxietățile în direct și on air. De aceea apare perfect legimită întrebarea: ce înseamnă un om de radio bun? Schimbă ceva? Ajută concret la ceva? Aduce specialiști și dezbate pe o anumită temă, caută soluții la o problemă a comunității etc.? De aceea, punctul culminant este telefonul în care vocea mărturisește că, deși ascultă emisiunea de cinci ani, ea personal n-a învățat nimic concret, n-o ascultă pentru că află ceva nou și/sau folositor. (Atunci mi-a fugit gândul la regretatul Andrei Gheorghe – oare el ce-ar fi răspuns dacă ar fi primit un astfel de telefon?)

Eric Bogosian a gândit Radio ca pe un text manifest, dar este foarte adevărat că a lăsat mână liberă regizorului – e alegerea acestuia în ce mod se folosește de manifest – îl transformă într-un personal, al omului din spatele profesionistului sau într-unul al societății care are nevoie să se facă auzită. Lăudabilă ideea Teatrului Național Marin Sorescu Craiova de a readuce în discuție problema mass-media și a oamenilor care fac presă. Sunt sigură că spectacolul va suscita vii discuții și dezbateri și cred că, până la urmă, asta contează. Un spectacol în care Sorin Leovanu dă viață unui Barry absolut fascinant!