Balenele pe cale de dispariție și „Dumnezeu a murit” (prima parte)

În 1987, când Eric Bogosian publica Radio, România trăia cei mai grei ani ai comunismului, ani în care foametea, disperarea, încălcarea drepturilor invidividuale și suprimarea libertăților de orice fel le răpeau oamenilor și ultima fărâmă de speranță. În acei ani Vocea Americii și Radio Europa Liberă încercau să construiască punți între „cei de aici” și „cei de dincolo”, dându-le curaj românilor „de-acasă” să faci pașii spre Revoluția din 1989. La Radio România existau voci distincte, care au reușit să se audă și mai bine după decembrie ´89, astfel că generația acelor ani a crescut cu Paul Grigoriu, matinalul acestuia schimbând definitiv diminețile românilor (e doar un exemplu), ulterior radiourile comerciale amprentând fundamental formatul unor emisiuni. În anii ´90, oamenii aveau nevoie să comunice, despre orice, de aceea subiectele prea puțin contau. Americanii trecuseră de mult prin etapa aceasta, epocile când vocile de radio făceau furori și carieră păreau deja apusese (acțiunea din Radio se petrece în epoca de glorie a radioului american – anii´70 -´80) la acel moment și, într-un fel, așa și este, pentru că câștiga teren serios de la an la an același format de emisiune, dar televizat. Aparent înfrânți, oamenii de radio nu și-au pierdut curajul și s-au reinventat, așa că talk radio există și astăzi, ca și radioul în sine. Și vor mai fi în eter încă mult timp de aici înainte.

Radio în regia lui Bobi Pricop, noua premieră a Teatrului Național Marin Sorescu Craiova, mi-a adus aminte de Ilegitim, spectacolul regizat de Adrian Sitaru și intrat în repertoriul Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Sunt două spectacole care impresionează prin viziunea regizorală, extrem de diferite una față de celalaltă, dar despre ambele se va vorbi mulți ani de aici înainte tocmai din această cauză. Revenind la Radio lui Bobi Pricop, la ieșirea din sala de spectacol m-am întrebat ce mi-a plăcut mai mult: subiectul, regia sau jocul lui Sorin Leovanu? Dacă este să mă rezum la regie, din punctul meu de vedere totul a fost de la primul schimb de replici extrem de previzibil. O scenă segmentată transversal în trei mari „cuburi”, priveliște care-ți inducea ideea că totul va fi „la vedere”. Și așa a și fost. Pe cât de ascunse sunt vocile de radio (de fapt, corect ar fi să folosim trecutul, pentru că astăzi vocile de radio au chip, se filmează emisiunile în direct și se dau live streaming pe Internet etc.), pe atât de dezvăluită lumii va fi întreaga emisiunea radio la care vom asista. Așa se face că Barry (Sorin Leoveanu) va sta în fața spectactorilor mai bine de două ore, cu mici excepții va fi și la masa de direct în tot acest timp. Nu se mișcă decât în scaun, așa că fața lui și mâinile vor trebui să facă tot jocul. E un tur de forță impresionant din acest punct de vedere, unul cu care Sorin Leoveanu se desfată, pur și simplu. Îl vezi cum intră în personaj, cum fumează cu sete, cum se revoltă, se plictisește sau cere cafea și whiskey în cantități ce aduc aminte de o petrecere cu mai mulți prieteni. În spatele meu au fost trei sau patru tineri care au râs cu poftă (ba chiar zgomotos) la unele replici, ceea ce demonstrează că habar n-aveau de contextul socio-politic al anului în care se petrece acțiunea, se bucurau doar de transformările actorului. Sunt anii când depresia la americani făcea ravagii, din motive prea puțin cunoscute la noi, când alcoolismul și consumul de droguri erau semne ale protestului social, dar și ale unei inadecvări a tinerei generații la realitatea cotidiană. Ani în care protestul social (pentru orice și din orice născut) ținea loc de comunicare reală și nu lăsa cale argumentului să se impună. De aceea, piesa scrisă de Eric Bogosian este foarte ofertantă (ca suport scris) pentru actor, pentru că-l trece prin multe stări, în funcție de cei care sună, de voci. Dar, aici e un mare dar: cum faci din asta spectacol? Pentru că eu am văzut doar o demonstrație de forță a actorului. Un Sorin Leoveanu într-o formă de zile mari și da, se prea poate să primesc replica „a avut nevoie de regizor ca să ajungă aici”. Numai că eu revin și spun: de acord, numai că spectacolul pentru mine înseamnă ceva mai mult, chiar dacă este vorba de „aproape-un-monolog”.

Analiza textului se poate face separat (și o să revin într-o cronică separată special pentru acest aspect), pentru că perioada din punct de vedere socio-istoric e foarte, foarte ofertantă și chiar se pot spune multe despre clișee, prejudecți, conservatorismul american etc. Dar, fiindcă vorbim despre un spectacol de teatru, întrebarea care mi-a stat înfiptă în creier tot timpul a fost: este oare de preferat să se râdă la unele replici pentru că oamenii sunt deplasați în reacții și comportament, pentru că habar n-au ce e un dialog, iar în construcția rolului și a vocilor se tușează special pe unele aspecte ce țin de relațiile dintre omul de radio și ascultător? Se râde de ridicolul unor contexte care au creat terenul pentru manipularea media de astăzi? Dacă răspunsul e da, atunci totul ar fi ar fi foarte trist!

Pe de altă parte, revenind la ideea regizorală, eu n-am înțeles de ce s-a optat pentru o montare în Sala mare, nici măcar pentru una cu publicul pe scenă. A asculta radio înseamnă crearea unei intimități, a unei apropieri între public și realizator, ceea ce în formatul actual n-a existat, din contra distanțarea a fost cuvântul de ordine. Probabil că s-a dorit efectul de halo: te uiți la ceva ce n-are legătură cu tine, la o poveste care nu-ți aparține, dar din care, la final, te trezești că faci parte. Aici este de discutat separat, pentru că din acst punct începea ceea ce ținea cu adevărat de spectacolul de teatru: cum faci din această relație dintre sală și scenă ceva funcțional? Exercițiul de imaginație a fost anulat în totalitate, spectactorii nu se mai întreabă ce se asunde în spatele vocilor, pentru că acestea au fost mult prea predictibile, clișeizate. Eu ascult radio dintotdeauna și țin minte cum făceam predicții pe seama felului cum arăta omul din spatele vocii pe care o auzeam la radio (am dat rateuri până prin adolescența târzie din acest punct de vedere, ca să nu spun câ am fost de-a dreptul dezamăgită de cum arătau oameni de a căror voce eram pur și simplu îndrăgostită). De aceea, am ce am cu clișeele de voce.

(Va urma)