Limonada – în război și în proces

Vreți cărți pentru copii?! Am început deja să facem liste de vacanță… Începem cu ”Limonada”.

O scrisoare oficială aduce în aceeași casă o bucurie și o problemă: sora mai mică, un copil cu inteligență mult peste medie, va sări peste un an de școală și va trece din clasa a doua direct în clasa a patra, de vreme ce lucrul acesta este perfect posibil și dezirabil. Adică sora ta va fi colega ta de clasă. Evan înțelege în primul moment doar că, pe lângă Jessie, el va părea, în fața colegilor, și mai stângaci, și mai puțin priciput la matematică sau la lectură, o catastrofă.

Cartea aceasta, cum sunt multe din seria celor apărute la Editura Arthur, se dovedește un fel pedagogie aplicată. Într-o familie cu mai mulți copii se ivește problema competiției. Frații se întrec între ei, respectă anumite reguli, chiar dacă încalcă altele, dorindu-și să câștige cât mai mult din aprecierea părinților, a profesorilor și, mai ales, a colegilor de clasă. Când spiritul de competiție lasă loc cooperării, lucrurile decurg bine și toată lumea iese în câștig.

Vânzarea de limonadă, vara, când îți dorești să ai banii tăi de buzunar, este un pretext pentru a aplica lecțiile de antreprenoriat învățate la școală. Copiii sunt mici, unul are zece ani, celălalt, doisprezece. Au însă destul de multă autonomie și sunt suficent de adaptați vieții reale încât să aplice cunoștințele de matematică elementară pentru a analiza profitul și pierderile unei investicii reale. Riscul are și el rolul său – există mereu (cum se și întâmplă) mici neșanse, dar există și oportunități.

Ar mai fi complexele de inferioritate frecvente în adolescență, consolidarea stimei de sine, problema inadaptării într-o clasă nouă, presiunea anturajului și alegerea ”celui mai bun prieten”, acomodarea cu prevederi legale simple (în ce condiții se comercializează limonada?!).

Importantă mi se pare și atitudinea părinților față de problemele celor mici. Copiii sunt lăsați să își rezolve divergențele și sunt îndemnați să discute despre ceea ce îi nemulțumește. Le sunt create anumite condiții în acest scop, sunt sprijiniți în egală măsură, niciunul dintre copii nu este luat ca etalon de comportament pentru celălalt. În niciun caz, adulții nu intră ”în ring” și nu rezolvă ei, în locul copiilor, nemulțumirile de tot felul. De multe ori, adulții nici nu ajung să afle prea multe despre problemele pe care cei mici le țin ascunse destul de bine. Iată de ce elevilor le este interzis să organizeze ”cluburi”:

„Ăsta era exact lucrul care o scotea pe Jessie din minți la fete. Întotdeauna spuneau lucrurile doar pe jumătate și se-așteptau ca tu să înțelegi cealaltă jumătate. Iar Jessie n-o înțelegea niciodată. Carly îi aruncă lui Megan o privire plină de înțeles. Jessie nu știa exact ce însemna asta, dar era destul de sigură că nu era de bine.

Ăsta era celălalt lucru pe care Jessie îl ura la fete. Mereu își aruncau priviri. Priviri care conțineau tot soiul de mesaje ciudate și complicate. Anul trecut, în clasa a doua, erau fete care schimbau mereu priviri una cu cealaltă – Becky Baker, Lorelei Sun, Andrea Hennessey și Eileen Garret. Jessie le-a urmărit și și-a dat seama că Evan avea dreptate: vorbeau fără cuvinte. Își foloseau ochii pentru a-și transmite mesaje secrete. Mai știa că n-o plăceau, dar numai pentru că Evan i-o explicase într-un final în vacanța de Crăciun. Jessie fusese surprinsă când îi spusese asta. Râdeau atât de mult – cum puteau fi rele?

Ele erau cele patru care puseseră bazele clubului: Clubul Jelibombonicilor Hiper Scumpici. Sau, cum îi ziceau ele, Clubul JHS. Becky era președintă și le spunea mereu celorlalte ce să facă. Făceau afișe, insigne de hârtie și legitimații de membru. Profesoara, doamna Soren, nu permitea cluburi în clasă, dar, de data asta, a făcut o excepție, spunându-le fetelor: Vă las să purtați insignele în clasă, dar numai dacă îi lăsați pe toți ceilalți copii să participe – dacă vor. Până la sfârșitul zilei, fiecare copil din clasă purta o insignă JHS – chiar și Jessie, care nu făcuse niciodată parte dintr-un club. (…)

Chiar în ziua următoare, doamna Soren a strâns toate insignele și toate legitimațiile de la toată lumea, înlocuind până și dosarul lui Jessie cu Atelierul Scriitorilor. Nu sunt permise cluburi în clasă, zisese ea. Am greșit lăsându-vă să le țineți, fie și numai pentru o zi.

În curte, Jessie s-a apropiat de Becky.

̶ De ce ne închide clubul? a întrebat ea.

Becky i-a aruncat o privire acră. Fusese țâfnoasă toată dimineața:

̶ Nu te-ai prins, măi nătăfleață? JHS nu vine de la Jelibombonici Hiper Scumpici. Tocmai i-am spus și doamnei Soren. Ci de la Jessie Hai Sictir. E clubul Jessie Hai Sictir și toți din clasă sunt membri.” (p. 94-97)

Cartea are imensul avantaj de a fi citită cu plăcere de cei mici. Poate pentru că are umor, iar limbajul le este perfect accesibil. Singurele dificultăți de vocabular vin din zona de economie aplicată, însă, la început de capitol, apar explicații, scheme și exemplificări al căror rol este să accesibilizeze informația, să o ”traducă” pe înțelesul unui cititor de doisprezece ani. Iată ce termeni/sintagme, care apar și în titlul capitolelor, primesc explicație de tip dicționar: depresiune, negociere, parteneriat, asociere în participațiune, concurență, daune cu premeditare, pierdere totală, management de criză, reconciliere.

Fără să facă parte din lista lecturilor canonice, Războiul limonadei este o carte pe care cei mici o citesc repede, identifincându-se cu experiențele protagoniștilor care au cam aceleași preocupări ca ei: cum să faci să te placă cei din clasa ta și să și câștigi primul o sută de dolari, dacă se poate, împreună cu frații tăi?!

Procesul limonadei, o continuare a Războiului…, mi s-a părut încă și mai interesant, căci după educația financiară vin educația juridică. Termenii/sintagmele explicate la început de capitol sunt: fraudă, martor ocular, proces cu jurați, probe circumstanțiale, limbaj instigator, sperjur, apărare, despăgubire etc.

În esență, ca să nu dezvălui subiectul, ar fi vorba despre felul în care copiii învață să-și rezolve problemele care țin de justiție, imagine, adevăr fără să apeleze la părinți. Au propriile reguli, știu să joace corect, se plasează în tabere echilibrate, judecă doar pe bază de probe, exersând imparțialitatea. Divergențele dintre ei pleacă însă de la probleme grave (furt, minciună, abuz emoțional, violență de toate felurile, etc.), pe care copiii le preiau de la adulți.

Banii nu rezolvă totul. De fapt, pot strica totul, adică pot transforma viața unui puști într-un calvar. Poți avea piscină și plasme, console de ultimă generație și o casă în care să primești toată școala, dacă nu ai și niște părinți cumsecade, nu prea ai nimic. Prietenii sunt însă, la vârsta asta, fideli și îți întind o mână de ajutor la nevoie.

Cheia popularității unor asemenea cărți: sunt scrise anume pentru o generație rebelă, independentă, mult mai puțin dispusă la compromisuri. Foarte important: să nu ai prejudecăți și să poți să-ți dai seama că, uneori, în text este vorba și despre tine, elev, profesor sau părinte – de te fabula narrator.

Războiul limonadei de Jacquline Davies