Apărut anul acesta la Humanitas, Dicționarul de locuri literare bucureștene n-are cum să treacă neobservat și bine ar fi să intre pe listele scurte ale premiilor literare acordate pentru anul 2019 de revistele de specialitate și instituțiile culturale românești. Dincolo de necesitate, se ascunde pasiunea ceor două autoare pentru literatura română. O pasiune cartografiată cu minuție de cercetător și care ia chip de hartă. Vă invit să aflați despre cum au reușit Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu să dea contur și sens unui proiect atât de îndrăzneț.
Corina Ciocârlie
Locurile literare sunt fascinante prin însăși istoria lor. Cum v-ați descurcat cu admirația pt astfel de locuri, astfel încât să câștige acribia și imparțialitatea, calități atât de necesare atunci când alcătuiești un dicționar?
Într-adevăr, cuvintele de ordine când vine vorba despre un dicționar sunt acribia și imparțialitatea. Oricine se încumetă la o astfel de întreprindere trebuie să le aibă în minte, dar la fel de adevărat este că o doză de subiectivitate e inevitabilă, e implicită. Noi am discutat și ne-am asumat, de la bun început, o serie de criterii de selecție a operelor și autorilor incluși în acest dicționar, dar și un anumit modus operandi, un instrumentar teoretic, critic, un anumit tip de limbaj etc. Am încercat să facem o cercetare cât mai exhaustivă, așa încât să nu ne scape din vedere nimic important, esențial, dintre informațiile care ar trebui să se găsească într-un astfel de dicționar, dar am privilegiat, cum altfel, și locurile care ne-au interesat în mod deosebit, pe fiecare din noi, de-a lungul timpului. De fapt, cel mai greu a fost să renunțăm la informație, nu să o adunăm: am avut de gestionat un material enorm, am selectat la sânge, sintetizat, transformat totul în povești care să surprindă identitatea unui loc, să ofere informație, dar și să placă, să se citească cu plăcere. Din punctul meu de vedere, e un dicționar atipic, scris cu seriozitate jucăușă, uneori cu ironie, alteori cu tandrețe, o poveste a unui oraș care ar merita să stea alături de marile capitale literare ale lumii. (A.R.)
Cui se adresează Dicționarul de locuri literare bucureștene? Cu alte cuvinte, când poate fi util și, mai ales, unde?
Dicţionarul e o invitaţie la relectură, dar şi la preumblări printr-un Bucureşti nebănuit, privit cu ochii – îndrăgostiţi, nostalgici ori maliţioşi – ai personajelor de roman. Din energia, iluziile şi ambiţiile lor se nasc noi toposuri, în prelungirea celor binecunoscute : dincolo de Cişmigiu, de Calea Victoriei ori de Şoseaua Kiseleff, prind contur o serie de locuri misterioase, precum moara Dâmboviţa, Arenele Romane, depoul de tramvaie Bonaparte ori bazinul cu valuri de la Lido. Aşa stând lucrurile, dicţionarul se adresează şi celor care vor să (re)descopere oraşul prin prisma ficţiunii şi celor care vor să refacă traseele personajelor din unghiul geografiei literare. Poate fi citit la fel de bine pe o bancă în parcul Ioanid, la biblioteca Facultăţii de Litere ori în holul Gării de Nord. (C.C.)
Din cele 2000 de fișe (locuri) ați rămas în forma tipărită/finală cu o cantitate impresionantă de locuri/fișe, ceea ce înseamnă că în spate sunt mulți ani de studiu. Când a apărut prima dată ideea de dicționar și cum ați lucrat împreună (cum v-a fost în echipă)?
Într-adevăr, am lucrat câțiva ani la carte. Ideea i-a venit Corinei Ciocârlie, care m-a sunat într-o zi și mi-a propus să scriem împreună un dicționar de locuri literare din București. Am acceptat imediat, și tot imediat am început să ne organizăm. Într-o primă fază am recitit masiv din literatura română, am pornit de la operele literare unde știam că orașul e privilegiat, că spațiul joacă un rol important, au fost câteva nuclee, printre care interbelicii, pentru care amândouă avem o pasiune, dar și câțiva dintre autorii contemporani despre care eu am mai scris deja în volume anterioare. Am contabilizat toate referințele și le-am pus laolaltă, într-un fișier comun, alcătuind în același timp un nomenclator al tuturor locurilor, un fel de listă de la A la Z a locurilor „literare” din București. Erau, cum spuneți, peste 2000 de locuri, ne-am fi dorit foarte mult să păstrăm cât mai multe, într-o primă fază chiar să le înșiruim pe toate, cu operele în care apar. Dar când a început scrierea propriu-zisă a articolelor, ne-am dat seama cât de utopic era planul nostru. Am început atunci o selecție drastică, bazată pe câteva criterii: am păstrat în primul rând locurile emblematice din București, acelea la care toată lumea s-ar gândi, de pildă, Calea Victoriei, pe unde trec foarte multe dintre personajele literaturii române, Dâmbovița, care generează de asemenea o întreagă lume, la granița cu ruralul și reveriile evadării din spațiul constrângător al orașului, Gara de Nord, alt spațiu al evaziunii, nonloc încărcat de melancolie, lume efemeră și în eternă mișcare, unde nimic nu se fixează. Un al doilea criteriu a fost ca locurile selectate să genereze o poveste, și asta s-a întâmplat, firește, mai ales în cazul celor cu o identitate bine fixată – un intertext de fapt, așa am descoperit cum opere din literatura română comunică subteran, și cum, de fapt, literatura orașului se poate rescrie, într-un mare, uriaș nou roman: mi-a plăcut mult observația Adelei Greceanu despre carte, că e un fel de metaroman al Bucureștiului, cred că așa ar și trebui citită. A fost o muncă fascinantă, printre cele mai spectaculoase și dificile lucruri pe care le-am făcut, pentru că, deși poate părea facil să spui povestea unor locuri prin prisma literaturii care s-a scris în jurul lor, e de fapt destul de complicat să creezi conexiunile necesare uneori între episoade lipsite de legătură, scrise în registre complet diferite, pe tonalități diferite. Și să tragi concluziile necesare despre identitatea unui loc, așa cum e ea determinată de felul cum l-au văzut scriitorii (uneori, destul de departe de „semnalmentele” lui reale, de pe harta bucureșteană).
Cred că lucrul în echipă a fost de fapt cheia succesului cărții, ne-am descoperit de la bun început un entuziasm comun pentru tot ce avea să implice cercetarea noastră, pentru oraș și valorificările lui literare, și tot ceea ce presupune analiza spațiului în literatură. Am lucrat citindu-ne în permanență, reciproc, articolele și sfătuindu-ne asupra tuturor lucrurilor, pentru mine mai ales ultimul an a fost greu, au fost multe plecări, la festivaluri și târguri internaționale de carte, generate de apariția romanului meu, O formă de viață necunoscută, iar Corina a fost realmente un sprijin, pe lângă că lucrul la carte în doi a fost extrem de plăcut. (A.R.)
Andreea Răsuceanu
Între ficțiune și realitate ați ales calea de mijloc – ați cuprins între coperte locuri literare care nu există în realitate, locuri care nu mai există astăzi, dar și locuri perfect identificabile de către cititor atunci când o ia la pas prin București. Din acest balans a câștigat literatura. Am dreptate sau nu?
Să spunem că literatura îşi ia aici o binemeritată revanşă asupra unei istorii recente haotice, brutale, fără noimă. E o bucurie să poţi repune cartierul Uranus pe harta Bucureştiului graţie încăpăţânării cu care Rică Venturiano calcă pe urmele Ziţei, ale Vetei şi ale lui Jupân Dumitrache! Pe lângă locurile dispărute ori distruse de buldozerele comuniste, scriitorii au darul de a da viaţă unor toposuri care se dovedesc indesctructibile tocmai pentru că aparţin în exclusivitate ficţiunii: e cazul străzii Tritonilor, inventată de G. Călinescu pentru uzul arhitectului Ioanide, ori al străzii Pacienţei, născută din dorinţa lui I.L. Caragiale de a prelungi dialogul de surzi din Căldură mare printr-un Proces-verbal pe măsură. (C.C.)
Care ar fi trăsătura de bază a dicționarului, cum ați descrie într-o singură frază munca la acest dicționar?
Trăsătura principală ar fi dialogul, comunicarea, e foarte stimulativ să poți împărtăși rezultatele unei cercetări cu cineva, la fel de interesat de subiect, chiar pe parcursul cercetării și scrierii cărții. Dacă ar trebui să rezum totul într-o singură frază, aceasta ar fi: A fost ca o expediție printr-un București literar actual, dar și al trecutului, în care de data aceasta nu am mai mers singură, ci în doi. (A.R.)
