De ce este absurdul atemporal – „Cântăreața cheală” în regia lui Gábor Tompa

Rareori vezi un spectacol care să sfideze timpul, cum e Cântăreața cheală în regia lui Gábor Tompa care, iată, mai are puțin și face 30 de ani de la premieră. E fără urmă de praf, fără urmă de nostalgie și fără niciun semn de îmbătrânire, ceea ce înseamnă că e foarte bine gândit și articulat. Regizorul nu s-a grăbit, n=a lăsat neepuizată nicio idee aruncată în joc, nu s-a folosit de niciun artificiu fără să-l valorizeze din punct de vedere estetic. Revăzându-l, mi-am adus aminte de un alt spectacol celebru regizat de același Tompa, dar pentru Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe – Așteptându-l pe Godot. Apetența pentru absurd este evidentă și maniera de transpunere scenică a ideilor din marile texte dramaturgice este unică, în ambele spectacole referința temporală tinde să devină normă, deși din suita de replici lipsește orice idee în legătură cu timpul – când se petrece acțiunea (și, în secundar, unde).

Conceptul de absurd intră în sfera de înțelegere a unui individ oarecare după adolescență, deci relativ târziu. El vine la pachet cu un altul, cel de abstract. N-o să auziți niciodată un copil reproșându-i altuia că e absurd ceea ce face, pentru că pentru el cuvântul în sine n-are nicio relevanță, n=are semnificație. De aceea e surprinzător faptul că Gábor Tompa încadrează temporal acțiunea din Cântăreața cheală în copilărie, în acel timp originar și al originii tuturor celor ce urmează să se întâmple în viața unui om. Casa de păpuși se mărește, iar personajele preferate din basmele copilăriei capătă viață. Nu întâmplător doamna Smith (întruchipată de o Andrea Spolarics aflată în mare formă de joc) are ceva din Regina de Inimă Roșie din Alice în Țara Minunilor; buzele ei sunt date cu ruj după modelul deja consacrat și nu ai cum să ignori cum se schimbă efectiv forma cuvintelor când aceasta le pronunță cu atât de mare plăcere). Domnul Smith, în schimb, este machiat cu o mască care-l face să aducă cu Zorro, deși el poartă vestă și cămașă care-l transformă ad-hoc într-un veritabil valet sau, după caz, nobil din clasa de superioară englezească. Crinolina fustei dnei Smith (care va deveni fusta dnului) este fusta păpușilor gătite de mii de ori de orice fetiță în copilărie (Judit Dobre-Kóthay a gândit excelent toate costumele, cu rafinament care nu se pierde deloc în detalii, din contra). Deci, avem o datare temporală a spectacolului – totul se pretrece în copilărie? Toate personajele devin asemenea păpușilor pe care unii le mai păstrează și la maturitate? Dar de ce o asemenea abordare? Fiindcă vorbim de un spectacol excelent, răspunsul la întrebare ni-l dă tot regizorul – pentru că așa devine logică succesiunea de replici pe care și le dau unii altora personajele din Cântăreața cheală. Așa înțelege și spectactorul ceva din suita de replici fără cap și fără coadă.

Tompa introduce încă din start un alt element care face trimitere directă la timp și măsurarea acestuia: ceasul de perete. Numai că este un ceas fără limbi, dar care totuși bate în anumite momente (esențiale, când se schimbă sensul și cursul timpului ca atare, când el este dat înapoi). Regresia temporală este marcată în acest fel și mai bine – personajele rămân claustrate în căsuța cu păpuși tocmai pentru că este un timp idilic; în acele timpuri copilul era fericit în sensul profund al termenului, fără nicio grijă și fără nicio responsabilitate. De aici și degajarea cu care fac schimb de informații cele două cupluri. Nicio încrâncenare, nicio supărare, niciun semn de îndoială. Pe de altă parte, în felul acesta Tompa mai strecoară o subtilitate regizorală – toate informațiile trunchiate sau puse în același context într-un mod forțat ajută, totuși, la o creionare a realității așa-cum-este-ea: absurdă da capo al fine. Exact așa reacționează copiii când primesc din partea adulților tot soiul de informații: pe unele le dau deoparte din start (nu le sunt de folos), pe altele încearcă să le înțeleagă (pentru a se folosi de ele ulterior), iar pe foarte puține dintre ele le transformă. De aceea copiilor le trebuiesc „traduse” toate informațiile, pentru că altfel ar fi precum Mr și Mrs Martin din Cântăreața cheală – într-o continuă stare de perplexitate.

În final, după ce regresia temporală a avut loc și toate personajele s-au întors în punctul de început, deci ciclul (cotidian al) vieții s-a încheiat, atenția spectactorului rămâne fixată pe rafturile cu păpuși de porțelan. Acolo unde este o ordine desăvârșită și nimeni n-are voie să miște nimic (o spun din proprie experiență, fiica mea nici că-mi dă voie să-i aranjez colecțiile). Nimic din cele întâmplate n-a afectat ordinea lucrurilor, deci mâine se poate relua de la capăt spectacolul. Așa fac copiii: reiau jocul de la capăt, ca și cum ar fi pentru prima oară. E aici și un omagiu adus teatrului în sine, o reverență pe care regizorul o face artei și lui Ionesco, deopotrivă. Va relua câteva din aceste idei într-un alt spectacol, Noul locatar, dar dintr-un unghi mai realist și puțin mai îndepărtat/detașat de timpul copilăriei.

Cântăreața cheală de Eugène Ionesco – Teatrul Maghiar de Stat Cluj