Adunarea scriitorilor sau cercul scriitorilor nemuritori – „Pizdeț” de Alexandru Vakulovski

Pizdeţ înseamnă uimitor sau treaba stă foarte rău; lămuresc din start acest aspect, ca să pot merge în profunzimea subiectului. De altfel, cuvântul nu apare decât o singură dată în carte, e drept că într-un moment foarte bine ales. Și acum să trecem la subiect, la cel cu adevărat important!

Cartea este la a doua ediție, una revăzută; în anii scurși de la apariția primei ediții, Alexandru Vakulovski (autorul) și-a consolidat poziția de scriitor în lumea literară de la noi sau de aiurea. Obligat să se reîntoarcă în Republica Moldova, după o poveste extrem de dubioasă și tristă iscată de primirea cetățeniei române și dreptul de a mai rămâne în România, iată că acesta și-a găsit „vocea” și o face auzită din ce în ce mai bine. Participă la tot felul de întâlniri ale scriitoriilor cu cititorii, festivaluri etc. (din România, Basarabia sau din alte țări) și reușește ca puțini alții să convertească toate aceste experiențe în literatură (și încă una de bună calitate).

„Mai târziu m-am împrietenit cu câțiva dintre Artiști. Erau băieți de treaba, doar că seriozitatea aia academică pe care le-a impus-o școala îi cam strica. În rest erau simpatici. Dostoievski reușea să pară interesat de exterior, făcând în același timp ceea ce voia el, Roman, cu lungile lui monologuri despre mâncare, despre cum și cât trebuie să manânce un prozator. Răspunsul lui era: mult, un prozator trebuie să mănânce cât mai mult, trebuie să aibă stomac de prozator. Emin, care a scris cel mai bun poem ce ar putea exista și după asta s-a lăsat de scris, și Lord, care e în aparență tot timpul mulțumit și binedispus, numai că în realitate nu e chiar așa. Toți sunt haioși, iar vina seriozității și-o spală regulat, măcar o dată pe săptamână, cu zeci de litri de bere, palincă, vodcă, vin. Și li se iartă. Totul se iartă.”

Pizdeț poate fi citită în cel puțin două registre: unul al unui cititor de proză scurtă, amator de lecturi care să-l țină în priză și să-l binedispună (deopotrivă); al doilea registru este cel al unui cititor experimentat, care poate citi cartea dintr=un unghi foarte tehnic, cu ochi de profesionist obișnuit să găsească printre rânduri influențe, pasiuni și exerciții literare care au stat la baza constructului în sine. Niciunul dintre cele două registre nu-l exclude pe celălalt, așadar cartea poate fi pe placul oricărui cititor, fără nicio excepție. Apelul la experiențele personale, convertirea amintirilor despre studenția clujeană și racursiul ca mod de a plonja direct în copilăria basarabeană se îmbină prin apelu repetat și voit la micile plăceri (vinovate) – literatura scrisă de unii dintre marii scriitori ai lumi.

„Pe 12 aprilie 1961 Iura s-a desprins de Pământ. Despre asta puțin mai târziu se vor scrie poezii, romane, se vor face filme. Iura a ajuns în cosmos. A fost o cucerire a spațiului pe care o visase la o țigară, la o pipă, la un paravoz, la un bulibuleator… de iarbă Shakespeare, Stalin, Bulgakov, pe care o visaseră țăranii lui Ștefan cel Mare înainte de luptă, stând în fața fumului de la rugurile de cânepă. Cine nu privise cerul cu stele până la acel 12 aprilie 1961? Cine nu-și imaginase ce se întâmpla dincolo ? Câți își luau doza privind cerul! Visând ceea ce va fi, ceea ce se va întâmpla în continuare.”

Dacă la primele pagini/capitole am crezut că e doar evocare a studenției prin prisma unui student la litere sufocat de prea multe obligații de lectură și de un studiu mult prea tehnic al marilor clasici, ulterior mi-am dat seama că e ceva mai mult. Evocarea/pomenirea unor mari scriitori și inserarea în text a unor pasaje care aduc voit aminte din punctul de vedere al stilului de operele scrise de aceștia nu sunt deloc, dar deloc întâmplătoare. În felul acesta se compune o lume care este și nu este personală. Personale sunt toate evocările întâmplărilor din Piezișei, băutele din barurile și crâșmele clujene sau petrecerile din celebrul XVI din complexul studențesc Hașdeu; impersonale sau detașate de persoana care le evocă sunt referirile la Jack Kerouac, Daniil Harms, Bob Dylan, Lev Vîgotski, Mihai Eminescu, Grigore Vieru, Dostoievski sau Nietzsche. E atât de multă literatură asimilată și inculcată în memoria afectivă a lui Alexandru Vakulovski, încât aceasta începe să fie productivă, să devină bază fertilă pentru propria lui literatură. Așa se face că micile capitole dedicate unuia sau altuia dintre acești scriitori nu sunt simple pastișe, nici simple omagii aduse pe altarul literaturii, ci scrieri noi, originale, autonome de cei care le-au provocat. De altfel, dacă scriitorul n-ar strecura intenționat în texte numele unora sau altora dintre cei pomeniți, mulți nici nu și-ar da seama de influență sau referința literară de bază. Peste toate și toți plutește duhul suprarealismului, dar unul profund influențat de generația beat și de tot ceea ce a însemnat spiritul punk din muzică.

„să scap. Să-ți mai povestesc și despre prietenii pe care nu i-am mai văzut de mult. Despre care nu știu aproape nimic acum. Și nici ei probabil de mine. Poate ne vom întâlni cândva fără să ne recunoaștem. Sau poate că nu ne vom mai întâlni niciodată. Prieteniile vechi țin mai mult de memoria îmbâcsită decât de realitatea mea.”

În același timp, Pizdeț este și despre marile ratări și tristeți din viața oricărui tânăr idealist; drama studenților moldoveni veniți să studieze în România în primii ani de după 1990 nu este una de trecut cu vederea; veniți în România în numele unei apartenențe de neam, dezamăgiți să constate că sistemul nu-i ajută deloc să se adapteze sau să se integreze în societate, marginalizați și supuși unor teste de supraviețuire umilitoare, mulți dintre ei au ales să se întoarcă în Basarabia și să-și scoată definitiv din cap ideea că visurile pot deveni realitate. Alții, mai puțini, mult mai puțini, au reușit să se integreze în societatea românească (sau în orice altă țară din Europa/lumea largă), dar fără să uite niciodată de unde au plecat. De aceea toate evocările și amintirile convertite în literatură de mare forță sunt violente, povestite intenționat într-un limbaj argotic și plin de licențe (trăiască Bukowski, deși nu e pomenit nici măcar o singură dată numele lui!); de remarcat că nu se depășește limita dintre gratuit și necesar, sau dintre suficient și prea mult. Cu alte cuvinte, balansul dintre un realism specific oricărei evocări și suprarealismul oricărui construct literar este definitoriu pentru întregul volum.

„Buru, dar cum ai putut să te desenezi pe tine pe zid? Te vezi în halucinațiile tale?

Dormind. Mi-am desenat și respirația. Era vie. Știi, cred că de un somn bun avem nevoie noi toți, de un somn lung, foarte, foarte lung, care sa ne ia oboseala și boala. Iar cretinii să moară. Și când ne vom trezi să ascultăm muzică depresivă și să ne simțim bine. Altfel o să înnebunim cu toții. Yo, cred ca deja am înnebunit cu toții. Uite că deja ne-au căzut gândacii și țânțarii în cafea – blea.”

Multă muzică, multe filme și multă literatură – toate acestea aduse într-un singur loc sub pretextul unei beții continue sau a unui dopaj nesfârșit cu tot felul de substanțe. În fond, Alexandru Vakulovski asta face: se droghează citind literatură, multă literatură, cu care-și hrănește fiecare celulă a creierului; ascultă multă, multă muzică (de toate genurile), pe care încearcă să o înțeleagă și să o transforme tot în literatură; vede multe filme (Călugărul și moartea e doar o mică sugestie) doar pentru a-și redimensiona în permanență viziunea asupra lumii contemporane. Alexandru Vakulovski trăiește într-un prezent populat cu amintiri și o face într-un mod deloc manierist. Așadar, a se citi Pizdeț!

Pizdeț de Alexandru Vakulovski