Dacă este să ne raportăm la un poem precum „obiecte pentru stângaci 1.” („cu care mână să deschidă ușa apartamentului? în dreapta are o sacoșă plină, laptop-ul pe umăr, sub braț pachetul de la poștă, florile și factura de la vodafone, în stânga hainele de la curățătorie și geanta cu de toate. sub nici o formă nu va deschide cu dreapta. că a tot obosit să se plângă că nu se găsește un desfăcător de conserve și pentru ea, un ibric, un decojitor de legume, poate un cuțit de tăiat pește, sau măcar un pachet de cărți de bridge, nu mai spun de o forfecuță de cuticule (ce îi place cuvântul ăsta!) sau un ceas de mână pentru stângaci.”, p.11) nu este chiar o convertire totală, dar ansamblul, bijuteria literară minionă Mic dejun la Frida se desprinde parcă dintre intențiile, și realitățile Nadja și L’Amour fou ale lui Breton, aici fiind, bineoarecumînțeles o variantă feminină, care scrie despre un domn T.
Dacă Breton începea Nadja cu „Cine sunt eu? Dacă, în mod excepțional, m-aș baza pe un adagiu: într-adevăr, de ce nu s-ar reduce totul la a ști pe cine «bântui»?”, Angela Baciu ar fi putut începe cu o frază de genul „Cine este iubitul meu? Cum sunt eu în oglinda sufletului lui, ne bântuim, în ce fel ne bântuim?”[i], sfârșitul cărții poetei din Brăila-Galați (nucleul mega-orașului Sf. Andrei din viitor, sic!) este, într-un fel, similar: „În cele două capitole prin cocul ei trecea un pește şi locul ăla din coșul pieptului tău pulsează o dragoste mare, consumată în momente banale, care compun întregul, viața unui om. Sub aceste clipe de cotidian se ascunde o pasiune mistuitoare închisă într-o mare tăcere: răbdătoare, dornică, visătoare, zvăpăiată, carnală, uneori foarte tristă, cum transpare şi din fraza de încheiere a cărții: Asta a fost povestea de dragoste a unei femei stângace pentru balerinul cu coup-de-pied-ul rănit. Jocul de-a experimentul se continuă şi aici, început, de altfel, în volumul Charli. Rue Sainte-Catherine 34, dar temele sunt diferite, ascunse sub mai multe straturi de experimente umane: imprevizibilul, trecerea timpului, moartea, amintirea.” (p.67)
Dar și instrucțiunile de folosire de la început au rostul și farmecul lor: „carte-obiect de unică folosință, dacă nu râzi de la prima pagină, nu te grăbi, încearcă și tu să scrii cu mâna stângă să vezi cum e, pentru timpul liber, nu dăunează (grav) sănătății, poate fi și proză/roman tester, ca parfumul, se încearcă pe încheietura mâinii stângi, poți s-o cânți, s-o dansezi, s-o fluieri, aș da-o bucuroasă la schimb pe o planetă curată, nu te poți pensiona după ce ai citit-o, elixir pentru tinerețe, a nu se consuma peste limita admisă, plimbări în trăsură, cafenele și la final șeherezada pregătește altă poveste”… (p.5)
Lupta cu banalitatea (și a dragostei, deși pentru fiecare dragostea lui este cea mai cea!) este subliniată și în alt loc („Mic dejun la Frida este o carte de dragoste, în care timpul curge banal ca viața de toate zilele”, p.66) dar, într-adevăr, patru-superoine, ca în „Îngerii lui Charlie”, Imprevizibilitatea, Trecerea Timpului, Moartea (convertită), Amintirea, au tot felul de misiuni pentru a asigura succesul cărții!
Imprevizibilul oniric: „şi se făcea că o apă mare venea spre mine nu se grăbea şi broasca râioasă stătea cuminte mă privea cu un ochi nu mi-e frică. se va transforma în prinț?” (p.9)
Moartea unei insule: Ada Kaleh! (p.13) Și pomenirea cailor morți, a cimitirelor marine sau nu… A „morții” istoricului stadion Giulești! Ș.a.m.d.
Amintirea, de fapt amintirile fiind personaje principale, mai vechi sau mai noi: „în clasa întâia doamna învățătoare mă tot bătea cu rigla de lemn la palmă de ce nu ești și tu normală precum ceilalți copii, uite, toți scriu cu mâna dreaptă. pe urmă, vecina de pe dumitru chicuş, evreica aia cu ochii mari, leibovici parcă o chema, dădea mereu din cap când mă vedea cum scriu cu stânga pe genunchii zdreliți de atâtea căzături.” (p.12) Sau: „mai ştii când ne-a prins ploaia lângă Cibin eu alergam cu sandalele în mână fără să ne pese că era marți trei ceasuri rele. am mers cu toate trenurile cu inter city cu rapidul (ce o mai fi făcând Pancu?) cu personalul nu am mai mers de mult. am scris pe genunchi în cuşete de dormit pe bănci în dormitorul Irenei pe foile din bonierul lui Adi de la „casa magică” (ce era să fac îmi pierdeam ideea ). am mai scris şi în Vama când te duceai după țigări şi ascultam „comandante Che Guevara” beam absint fumam trabuc şi făceam prostii.” (p.37)
Trecerea Timpului și tot ce poți face pentru a fi părtaș la această… „călătorie”:
„dickens-defoe-dostoievski-dumas-descartes. nu mai ştiu cu litera „d”. zi tu. danilov. „whiskey time to drink” ne fotografiam noaptea pe ochiurile alea de lumină din piața mică. o făceai pe cocoşatul de la notre-dame, paharul stătea pe pervaz şi râdeam ca nebunii. ai „f” de la fazan, mai joci? da. zi cu „e”: esop-esenin-epicur-eluard, mai ştii? da. cine? Eminescu.” (p.36)
Despre Pancu aflu mai ieri că a fost demis de la conducerea tehnică a Rapidului, cu ceva scandal, dar viața merge înainte, rapidiștii pur sânge știu asta, stadionul moare, trăiască stadionul, spiritul Giuleștiului este Poezie pură, mai rar o poetă să surprindă acest aspect, pasiunea iubitului pentru echipă este sursă de inspirație!
Există și o anume continuitate între ultimele cărți ale Angelei Baciu (Charli. Rue Sainte-Catherine 34 și Hotel Camberi, dar aici este, parcă, un dinamism de altă factură, energia „călătoriilor” fiind, prin expozeu, mai luxuriantă, greu de explicat într-o recenzie, geofizic, Locurile fiind mai diverse, în celelate cărți baza fiind doar Sulina și Bruxelles: Sibiu, Bușteni, Brașov, cu tot cu Pietrele lui Solomon, Iași, Ada Kaleh, Istanbul, Sinaia, București, iarăși (avionul de) Bruxelles, Vama Veche, 2 Mai, Gdansk…
Fiindcă tot pomeneam de suprarealism, aici având de-a face cu… Frida, este vorba și de pictorița mexicană (căreia Andra Rotaru i-a dedicat, sui generis, întreg volumul de debut, o carte de referință), la Angela Baciu fiind cel puțin două fragmente clare vizînd-o pe Kahlo, dar și o unitate de alimentație publică, ca să spunem așa, un Loc misterios, care „se poate umple de clienți”, aproape de o librărie Humanitas, dar și simbol al universalității, deoarece, dacă dai o căutare pe net, găsești cafenele Frida în foarte multe locuri, de la Buenos Aires la Stockholm (spre final enigma este descifrată): „dimineață devreme. alt mic dejun la frida: ouă ochiuri ale tale au şi şuncă roşii pâine cafea. fiecare cafea băută cu tine e începutul adică zile măsurate în ceşti de cafea…unde am mai auzit eu asta?// în ultima vreme nu mai pot să dorm nopți insomniace bat la uşă confuze nu vreau să pierd nici o clipă cu tine zilnic îți privesc ochii iar ți-ai făcut o rană în frunte a mai apărut un rid apoi mă cert cu genunchiul tău când te doare.”
Facebook-ul, ca atribut al post-umanului, este și el sursă de inspirație, deși nu se insistă: „…lingura-se-ține-în-dreapta-furculița-în-stânga. ei, aş, cine a mai scornit şi asta? oricum, nu se vede. că, acolo pe facebook nu scrie asta. nici că mănânci cu stânga, nici dacă porți 42 la pantofi (nu poartă!), acolo toată lumea e frumoasă, e bună şi deşteaptă. toți îşi dau like-uri şi emoticoane cu zâmbete, ador şi inimioare. mi-ar plăcea să mănânc pe facebook.” (p.12)
Cum scrie Radu Vancu pe coperta a IV-a, este și un „manual pentru stângaci. Nu doar de un manual tehnic, vreau să spun – ci de unul poetic, bun deopotrivă pentru trăit și pentru supraviețuit. Angela Baciu l-a scris – și a cuprins în el totul: de la sinuciderea la stângaci & până la dragostea la stângaci, nimic nu rămâne pe dinafară. Ca stângaci ce mă aflu, țin să-i mulțumesc Angelei Baciu că a scris o carte șarmantă & umană & zărghită & doldora de toate stângăciile fundamentale ale poeziei – de care mă simt pe deplin reprezentat.”
Șarmul aproape zen al Angelei, aproape paradoxal când este vorba de o iubire nebună, nebunească. șarm de cetățean al întregii lumi, levitează asupra lucrării, exact ca multe „personaje” ale Fridei Kahlo, iar explicațiile sale din final, la care revenim acum, luminează Iubirea, nu numai dintre oameni, ci mai ales pe aceea dintre cuvinte:
„O citeşti fără să ai nici o clipă impresia că ar fi poezie, proză, fotografie, roman sau film… e o derulare de momente în cădere liberă. Tot ce se petrece acolo pare a nu fi literatură – pentru că nu citeşti, trăieşti! Cred că din acest impact imediat se naşte dramatismul şi trăirea pe viu a ceea ce se petrece dincolo de ce spun cuvintele. Nici o clipă vocea textului nu e una de scenă, nu clamează stări extatice, euforice, sau disperate… sentimentele le găseşti pe dosul împletiturii, acolo unde se ascund nodurile. Această carte, ei da, mi-a fost dictată. Dacă aş încerca să o încadrez într-o formulă literară ca toate „ismele”, care se perindă de zeci de ani într-o continuă „paradă a modei”, aş săvârşi o impietate. Cartea am scris-o fără să chem întâmplări care au o finalitate, fără să-mi provoc stări sau reacții aparținând unui univers ficțional care trădează realitatea obişnuită, simțită de noi în carnea noastră, mai acut decât în gândul nostru. De aceea, iată, vă prezint un produs fără „mod de folosință”, fiindcă e greu să-i stabileşti rolul, rostul şi, mai ales, eficiența. De ce am căuta o categorie în care să o țintuim ca pe o insectă într-un insectar, când el, obiectul, e viața trăită în toate clipele existenței noastre, diurne sau nocturne, celeste sau animalice, traversând astfel toate formele şi genurile pe care le numim literare. Această carte, cred, poate fi şi non-literatură sau antiliteratură şi „experiment”. Momentele scurte petrecute în Mic dejun la Frida – o cafenea din Sibiu – sunt ca nişte blitzuri, în a căror secundă luminoasă apar locuri, străzi, case din Sibiul de azi, de sub care transpare ca un palimpsest Hermannstadtul de ieri… apoi, revin mereu călătoriile cu trenul, un prezent reluat continuu ca o rană care nu mai sângerează, dar doare înăuntru.”
Blitzkrieg sau blitzliteratur, literatura fiind deseori și un război (și al tainelor), doar la război și în dragoste toate sunt permise, cartea Angelei Baciu este aproape ca un dans al dervișilor menționați („nu-mi dezlipeam ochii de la ei. bărbați tineri cu fuste albe. dervişi rotitori. dans-rugăciune. în colțul străzii pantofarul îşi tăia unghiile. nu avea nici un client oamenii nu-şi mai pingelesc pantofii. în cartierul Suleymaniye e linişte. în moscheea Schzade numai papuci la intrare. ăştia nu expiră niciodată?! tot în top… tot în top…”, p.17), așa cum poate fi perceput, trăit, înțeles „din-afara” fenomenului pierdut în secularism, post-umanism, xenofobie, isteria infernului celuilalt…
Te poate hipnotiza, ca orice dans, ca orice rol de dansator, balerin, precum „frollo karenin rotbart petrucchio escamillo sau brahmanul”, interpretul fiind aici omagiat-iubit, chiar (dacă) și la împlinirea unei frumoase vârste a omagiatoarei, prilej de a-i ura și noi un frumos la mulți ani și un dans al nemuririi, precum în orice poveste de dragoste autentică, în care ciorapii viu colorați, pălăriile de fetru, orez, cu panglică sau pană de fazan, mărcile de țigări pot avea rolul lor la fel de important precum cel al lumânărilor parfumate ori fluturarea cămășii vișinii, „culoarea Rapidului”, și ea/el o iubire fără de sfârșit, precum în filmul cu Robin Williams și Annabella Sciorra, la sfârșit să urăm la mulți ani și Poveștii care nu începe/ nu a început cu „a fost odată…”, ci (și) cu un „haloimăs, sau cum am scris rîndurile astea de la dreapta la stânga…” și cu un citat din Salom Alehem: „Un singur gând o stăpânea pe Rohele, îndemnând-o într-acolo, la Stempeniu. Să fie cu el! Și nu exista forță în lume care să o poată împiedica.”!
Pentru că, tot paradoxal, o poveste de dragoste, deși are începuturile ei, nu are, totuși, niciun început….
Ea pur și simplu este, iar demonstrația Angelei Baciu este exemplară. Ca și în cazul lui Breton, „Frumusețea va fi convulsivă sau nu va fi deloc”, și nu este nicio aluzie la unele crize de tuse din carte… Iar între iubire și frumusețe, pe drumul bunătății, nu este, desigur, nici un înger al diferenței…
Mic dejun la Frida de Angela Baciu
Editura: Tracus Arte
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 70
ISBN: 978-606-023-155-4
[i] Bogdan Ghiu, traducătorul „Nadjei”, explică în nota trei: „Aluzie la proverbul «Dis-moi qui tu hantes et je te dirai qui tu es» (Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești), Breton operînd aici trecerea de la sensul de a frecventa al verbului hanter la cel de a bîntui, de revenire a fantomelor.” (A. Breton, Nadja, Polirom, Iași, 2013)
