RECOMANDĂRI – Editura HOFFMAN

Continuăm seria recomandărilor de lecturi pentru cei mai mici cititori. De această dată am ales două cărți pentru categoria de vârstă 6-10 ani, ambele scrise de Sidonia Drăgușanu și apărute la Editura Hoffman. Prima carte este de povești, a doua de poezia, iar ambele sunt ilustrate cum nu se poate mai sugestiv și atractiv, astfel încât cei mici să nu se plictisească, dar în același timp să aibă parte și de puțină educație vizuală.

Moața, Creața și Grasul la bal

Creaţa era cea mai creaţă păpuşa din magazin. Avea ochii verzi — două bile mici de sticlă — gene negre, pictate cu tuş pe pleoape, un nas cât un bob de porumb şi o gură cât un sfert de cireaşă roşie.

Moaţa era prietena Creaţei. Tot păpuşă şi ea, din carne de porcelan şi din sânge de vopsea. Moaţa avea buclele strânse într-un moţ mare, şi unde se petrecea ceva, era moţ şi ea.
Grasu, era un mic dom de cauciuc, îmbrăcat caraghios într-o rochiţă scurtă de lână roz.
Moaţa, Creaţa şi Grasu, s-au cunoscut în magazin: erau colegi de raft şi vecini de cutie.
Creaţa locuia într-o odaie de carton în care stătea toată ziua, in picioare, drept, ca un bun soldat.
Moaţa în alta cutie, şi Grasu’ într-alta.

Moaţa şi Creaţa, după ce s-au cunoscut, şi-au făgăduit să fie prietene.
Şi în fiecare noapte, după ce adormeau toate păpuşile, toate jucăriile, toate, Creata şi Moaţa deschideau încet uşile lor de carton şi ieşeau afară unde stăteau ceasuri întregi de vorbă.
Creaţa i-a povestit Moaţei, viaţa ei dela început: ea a mărturisit că e păpuşă de câteva luni. Nu îşi aduce aminte să fi fost cândva mică. S-il pomenii pe lume «domnişoară gătită cu rochie de mătase şi cu pălărie mire de paie.

Moaţa, nici ea n-a ştiut să povestească mai nimic din trecutul ei.
Şi Creaţa şi Moaţa au recunoscut că păpuşile au numai bătrâneţe, copilărie, nu.
Mi se pare totuşi, că Moaţa spunea că e venită de prin străinătate.

Creaţa a fost însă sinceră şi a mărturisit că e româncă sadea.

Intr-o noapte, când au întârziat ele mai mult la vorbă, au auzit în apropierea lor, un zgomot ciudat. Atente, şi-au ţinut respiraţia şi au ascultat.

— Am auzit un scârţâit de uşa, a şoptit Moaţa.

— Şi eu, a răspuns îngălbenindu-se, Creaţa.

Moaţa şi Creaţa aveau dreptate: capacul de la o cutie se deschidea încet, cu mare băgare de seamă şi în vârful picioarelor, păşea un băiat de cauciuc îmbrăcat într-o rochiţă de lână roz.

— Bună seara domnişoarelor, spuse foarte politicos băiatul de cauciuc.

— Bunăseara, răspunseră cu răceală fetele, privind supărate într-altă parte.

— Vă rog să mă iertaţi că n-am haine, nu e vina mea că port rochiţă, spuse el, încercând să glumească.

Dar gluma nimeri în gol, căci Creaţa şi Moaţa, se priviră doar între ele şi nu scoaseră niciun zâmbet.
Totuşi, domnişorul de cauciuc îşi luă un scaun, dintr-o sufragerie de păpuşi care se afla la doi paşi de el, şi se aşeză la mijloc, între Creaţa şi Moaţa, trăgându-şi rochiţa peste genunchi.

— Domnule, zise atunci supărată Creaţa, noi nu avem nevoie de tovărăşia d-tale. Te rugăm să ne laşi în pace.

— Ce răutăcioasă e domnişoara, răspunse Grasu’, privind-o galeş pe Creaţa. Păcat, continuă el, fiindcă altminteri, sunteţi foarte drăguţă.

Creaţa se bucură în taină de aceste cuvinte, totuşi ea întoarse capul cu dispreţ.
Fu rândul Moaţei, să spună şi ea ceva; — Zău domnule, du-te de te culcă!
Vrei să ne sileşti pe noi să plecăm?

— Nu, — răspunse băiatul — vă rog să mă credeţi, că n-are decât o singură dorinţă, să rămâneţi aici şi să ne împrietenim toţi trei.

— Nu domnule, noi nu vrem să ne împrietenim cu d-ta, răspunse Creaţa, ridicând semeaţă capul.

Noi ne ducem să ne culcăm ! Hai Moaţo!

Păpuşile de porcelan plecară fără măcar să-i mai arunce o privire lui Grasu’ şi el rămase singur, şi trist, nemişcat pe scaunul lui. Tresări doar când auzi trântindu-se cu furie, uşile de carton.

Era nemângâiat! Venise cu atâtea speranţe şi cu atâtea gânduri bune de pritenie, îşi făcuse atâtea visuri, atâtea planuri, închipuindu-şi cum vor sta toţi trei de vorbă în fiecare seară, cum el le va povesti isprăvile soldaţilor de plumb, întâmplarea nemaipomenită cu leul împăiat, sau cu elefantul de pluş şi câte nu le-ar mai fi povestit dacă ele ar fi vrut să-l asculte. Poate că le-ar mai fi mărturisit, că până să-şi ia inima în dinţi şi să iasă din cutie, le-a privit seri de-a-rândul, cum stau de vorbă, le-a admirat frumuseţea şi gingăşia şi de atâtea ori a adormit cu gândul la clipa fericită, când le va putea vedea deaproape, nu pe furiş, când le va cunoaşte şi se va împrieteni cu ele. — Dar la ce bun toate astea, îşi spuse Grasu’, nu voi mai avea niciodată curajul să apar în faţa lor…îmi dau seama cât sunt de caraghios în fustiţa asta de lână, au dreptate să râdă de mine… Ei, dacă aşi avea şi eu nişte haine de soldat, sau măcar ca ale lui Otto tirolezu, care a plecat azi din magazin, în braţele unei fetiţe blonde. Dar de unde să iau eu haine, de unde?
Şi Grasu’ rămase pironit pe scaun, până după miezul nopţii, făcând fel de fel de planuri care de mai care mai caraghioase.

Târziu de tot, obosit de atâta gândire zadarnică, se hotărî să se ducă să se culce.
Dar abia apucă să închidă usa şi auzi un ciocănit. Ca un fulger îi trecu prin minte că s-ar putea să fie Creaţa, care avea remuşcări pentru că se purtase atât de prost cu el.
Dintr-o săritură, Grasu’ fu în pragul cutiei şi deschise capacul. Dar nu văzu pe nimeni. Foarte dezamăgit, şi puţin umilit pentru tot ce îndrăsnise să spere, Grasu’ vroi să închidă uşa odăii lui, dar văzu că afară, în faţa uşii, era un pachet şi un plic.

Atât de tare îi bătea inima în piept, încât In prima citire, nici nu înţelese bine despre ce e vorba în scrisoare. Apăsându-şi pieptul cu o mână, se căsni, să citească, şi în fine, Grasu’ desluşi:

«Dragă Grasule,

Ştiu că eşti foarte amărît că nu ai haine.

Vreau să-ţi fac o bucurie mare şi de aceea „iţi trimit, un pachet în care vei găsi nişte haine de sublocotenent, care cred că îţi vor veni bine.

Cred că îmbrăcat cu ele Creata şi Moaţa voi fi mai bune cu tine.
Nu încerca să afli cine este binefăcătorul tău. Intr-o zi, ne vom cunoaşte. Un prieten ».

Grasu’ sări de bucurie într-un picior şi se repezi la pachet.

Hainele erau foarte frumoase, îi veneau ca turnate şi îl arătau nu numai mai chipeş, dar chiar şi mai svelt. Incalţă şi cişmele şi îşi puse şi chipiul.

Era atât de mulţumit, de încântat încât nici nu mai vru să se dezbrace, în noaptea aceia. Adormi sublocotenent, de fericire.

A doua zi, abia aşteptă să se însereze, ca să se arate păpuşelor.

Dar bietul Grasu’, aşteptă zadarnic: Creaţa şi Moaţa se hotărîseră să nu apară câteva seri, ca să scape în felul acesta de musafirul nepoftit.

Şi a doua noapte, Grasu’ se culcă tot foarte trist pentru că nuvăzu nici pe Creaţa nici pe Moaţa.
Dar a treia noapte, Grasu’ n-a mai aşteptat degeaba: întâi s-a deschis uşa de la odaia Moaţei. Ea a păşit în vârful picioarelor şi a bătut cu un deget mic, mic de tot, cu unghia lăcuită, în uşa Creaţei.

Grasu’ a auzit ciripitul Creaţei: Cine a acolo? ,

— Eu sunt, Moaţa. Hai Creaţo să mai stăm puţin de vorbă,că şi-o fi băgat minţile în cap, nesuferitul ăla de gras.

Ah, cât l-a durut pe Grasu’, cuvintele acestea. Nu atât că îl făcuse gras, căci ştia că aşa l-au botezat jucăriile din magazin, dar să spună despre el că e nesuferit, vezi asta, e într-adevăr prea dureros.

Auzi doar foşnetul rochiei de mătase şi Creaţa, apăru mai creaţă parcă, mai frumoasă ca oricând.

Aşa cel puţin i se păru lui Grasu’.

Apoi fetele s-au aşezat pe scaune şi au început să-şi vorbească.

Moața, Creața și Grasul la bal de Sidonia Drăgușanu

Editura: Hoffman

Ilustrații de: Doina Botez

Anul apariției: 2018

Nr. de pagini: 148

ISBN: 978-606-46-0357-9

Cartea poate fi cumpărată de aici.

O javră, un câine și un copil

Cartea pentru copii O javră, un câine și un copil de Sidonia Drăgușanu, apărută prima dată în 1947, a fost reeditată și îmbogățită cu ilustrațiile Oanei Ispir.

Povestea este simplă, dar cu tâlc și happy end. Azor și-ar fi dat viața pentru madam Fifi Cutare, deși era doar un maidanez fără pedigree. Madam Fifi îl iubea și răsfăța pe Fonfonel, câine de rasă, dar fără caracter. Viața îi va arăta cucoanei Fifi că e bine, ca și la oameni, să nu faci diferențe de rasă sau culoare nici la câini, pentru că ei te iubesc necondiționat indiferent de locul în care s-au născut sau ce pete au pe blană.

Stă jăvruţa Fonfonel,

În luxosul dormitor,

Plin de funde fel de fel,

Alintat ca un odor.

De Madam Fifi Cutare,

Ce-i serveşte-n farfurie

Zeci de feluri de mâncare,

Şi-l pofteşte, şi-l imbie.

Cu cuvinte drăgăstoase:

„Îngeraşule adorat,

Uite carne fără oase,

Pentru tine am cumpărat!”

Deschizând uşa încet,

Apăru în dormitor,

Mirosindu-i a cotlet,

Un dulău, numit Azor.

Dând de el, madam Cutare,

Se răsteşte furios,

Şi să-l bată iute sare:

— Marş la tine-n curte, jos!

Abătut de aşa primire,

Câinele cel credincios,

Se îndreaptă spre ieşire,

Mormăind cu glasu-i gros:

„Zău, atâta nedreptate,

Nu mai este de răbdat

Leneșii primesc de toate,

Harnicu’, stă nemâncat!”

Prin zăbrele îşi plânge amarul

Unui frate, tot ca el,

Ce primește ocări cu carul

Și-ngrijiri de niciun fel.