Unul dintre cele mai bune spectacole realizate de Radu Afrim. Un poem scenic construit dintr-o suită de simboluri, unul mai semnificativ decât celălalt. Nu întâmplător, spectacolul a luat Premiul UNITER pentru scenografie. Scena delimitată foarte clar de sală – pereții casei, perdeaua de lumini etc. – prinde în epicentrul ei miezul poveștii/poveștilor. Nimic din ce se întâmplă acolo nu se întâmplă în altă parte, e povestea acelor locuri și a acelor oameni. Și, totuși, ușile se deschid, n-au geamuri, o invitație directă pentru sală să intre în poveste. Și intră.
Naratorii sunt în afara casei, dar cu spatele la sală. Singura care e fața spre sală este nevăzătoarea. Deloc întâmplător. Să vorbești în gol e una din spaimele recurente ale ultimelor generații. Să te adresezi neantului și să faci în așa fel încât vorbele tale și gândurile să aibă ecou(uri), o da, e o bucurie de care ne-am lipsit (voit sau nu, nici nu mai contează). Autoizolarea ne adaugă noi și noi cercuri ale durerii, suferinței profunde și spaimele se suprapun precum norii pe cerul prevestitor de furtună. E greu să respiri în casa celor șapte surori, fetele despletite venite din alte timpuri, din alte epoci ca să ne dea seamă despre tristețile vieților lor. Iepurele aruncat pe masă, tabloul cu fazanul atârnând neglijent pe perete, perlele strecurate precum detaliile mici, dar care fac diferența. Piesele de șah aruncate cu furie care se împrăștie peste tot, rochii lungi, elegante și totuși desuete, fotolii imperiale, dar incomode, patul somptuos, care ascunde între pernele uriașe o suferință copleșitoare, pianul aruncat într-un colț (de salon), transformat în instrumentul perfect pentru a tușa suita de suferințe ce par că nu se mai sfârșesc.
Aladin și Palomide, Interior, Moartea lui Tintagiles sunt „trei drame pentru marionete”. Și-n narațiunea scenică imaginată de Radu Afrim fetele și toți oamenii din jurul lor sunt marionete, marionetele destinului, maestrul păpușar perfect. Predestinare, liber arbitru și alte câteva teme care au fost intens „vizitate” la final de secol XIX și început de secol XX, se regăsesc și în Trei piese triste, spectacolul Teatrului Național Vasile Alecsandri Iași. Avem sau nu avem libertatea de a ne decide singuri evoluția, e condamnabilă sau nu sinuciderea, acceptăm sau nu suferința profundă, cea care vine la pachet cu traume greu de surmontat, despre toate acestea ne povestesc, ba chiar ne interoghează pe alocuri, personajele atât de bine individualizate de Radu Afrim. Cu o dinamică spectaculară care nu depinde neapărat de relațiile dintre personaje, ci de factorii „agravanți”, factori externi, intruziuni în destinele „marionetelor” imprevizibile și greu de controlat, Trei piese triste nu-i dă celui din sală prea mult timp de gândire, ci îl provoacă să simtă, să lase emoțiile să iasă la suprafață. Din sală nici nu vezi prea bine fețele personajelor, ele sunt fie ascunse de ramele ferestrelor, fie menținute în penumbră, fie par îndepărtate, atât de departe, încât li se estompează trăsăturile fețelor. Efectele sunt obținute cu ajutorul unui joc de lumini gândit inteligent și combinat cu proiecțiile video care închid perfect rama poveștii. E povestea lor, dar e o poveste pe care o primim în dar și de care trebuie să ne bucurăm. Omenească, preaomenească este suferința lor, care iată, acum e a noastră.
Ada Lupu, Pușa Darie, Emil Coșeru, Ionuț Cornilă, Horia Veriveș, Diana Roman, Livia Iorga, Răzvan Conțu, Diana Raluca Amitroaie, Diana Vieru, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Mălina Lazăr, Georgiana Zmău sunt cei care au adus la scenă Trei piese triste. Partituri diferite, constructe scenice excelent individualizate, astfel încât te impresionează puternic seraficul siluetei Adei Lupu, ținuta impozantă a lui Emil Coșeru, deruta lui Ionuț Cornilă, travestiul lui Horia Veriveș, capacitatea Dianei Roman de a fi peste tot (o prinde bine rolul de dirijor, un rol pe cât de subtil construit, pe atât de esențial în construcția spectaculară), monologurile Pușei Darie și felul cum se adună toate celelalte prezențe în casă, în seră sau în grădină. Casa se transformă într-o oranjerie, nimic nefiresc în această transformare, căci ușa se deschide când și cât trebuie. Intrăm în atmosferă brusc, fără preaviz, scena este luminată astfel încât să capteze toată atenția spectatorilor. Ieșim din poveste la final de poveste? Rămâne de văzut, de trăit.
Trei piese triste este lecția de teatru perfectă. Spectacolul care te poate face să te îndrăgostești iremediabil de teatru, asta dacă nu erai deja. Pentru astfel de spectacole revin mereu în sala de spectacole. Artă. Subtilitate, rafinament, detaliu, personaj.
Trei piese triste – Teatrul Național Vasile Alecsandri Iași
după Maurice Maeterlinck
Scenariul și regia: Radu Afrim
Scenografia: Cosmin Florea (Premiul pentru cea mai bună scenografie, UNITER 2022)
Video: Andrei Cozlac
Coregrafia: Radu Alexandru
Aranjament muzical, pregătire muzicală: Diana Roman
Asistent regie: Antonia Mihăilescu
Distribuția: Ada Lupu, Pușa Darie, Emil Coșeru, Ionuț Cornilă, Horia Veriveș, Diana Roman, Livia Iorga, Răzvan Conțu, Diana Raluca Amitroaie, Diana Vieru, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Mălina Lazăr, Georgiana Zmău
Foto: Iulian Ursachi
Durata: 1h 45 min.