Până când moartea ne va despărți era o expresie care, pe vremuri, certifica o iubire totală, dedicarea și implicarea fără rest în relație a celor doi parteneri. Nu există scenă de dragoste în filmele clasice în care să nu se audă expresia sau descrieri de ceremonii religioase la care expresia să nu se constituie în finalul unei succesiuni de gesturi, declarații și ritualuri de iubire. Astăzi o auzim foarte, foarte rar, fie pentru că a devenit o expresie lipsită de conținut, fie pentru că oamenii nu mai trăiesc iubirea la modul absolut, ca pe vremuri. Cuplurile se despart cu o repeziciune uimitoare, primul conflict casnic sau prima ceartă pune în pericol relația dintre parteneri și-i grăbește sfârșitul. Nimeni nu mai are răbdarea să construiască și să consolideze ceva ce se numește simplu „relație solidă”. Rémi de Vos ia această expresie și construiește cu ajutorul ei o piesă pe cât de simplă, pe atât de provocatoare. Riscul celui care montează textul este să transforme spectacolul într-o parodie kitsch sau într-o comedie bulevardieră. Horia Suru e departe de orice astfel de risc, pentru că a înțeles foarte bine „ce-a vrut să spună autorul”.
Rémi de Vos și Horia Suru sunt actori ca formație profesională, ceea ce înseamnă că au o structură de raționament comună. Rolurile sunt gândite astfel încât să pună în valoarea personalitățile actorilor, dar și ridicolul unei situații aparent banale. Revenind la filme, vedem deseori în cele străine scene cu oameni care aduc urnele cu cenușa celui proaspăt răposat și o așază fie între fotografiile cu cei dragi, fie între obiecte cu încărcătură sentimentală considerabilă. Pentru ortodocși gestul pare ridicol, ba chiar grotesc, dar pentru catolici sau cei care aparțin altor culte religioase nu e ceva lipsit de sens. Incinerarea ca act ritualic, este pe cât de vechi (în antichitate urna era obiect funerar și se găsea în altarele templelor sau în alte locașuri de cult), pe atât de răspândit astăzi. Discuția despre ce rămâne după moarte, ce lăsăm după noi, care e raportul dintre material și imaterial nu-și are rostul aici. Disocierea între corp/materie și spirit/suflet se bazează pe o dualitate asumată, trăită ca atare; de-a lungul vieții îți ingrijești corpul, sufletul, îți cultivi spiritul, îți hrănești corpul. Fiecare dintre noi acordă o atenție suplimentară părții pe care o consideră mai importantă – trupul sau sufletul – așa apar ierarhiile sociale și evaluările personale. De aceea Rémi de Vos orientează încă de la bun început atenția pe urnă (deci pe un obiect lipsit de viață și niciodată însuflețit, pentru că va adăposti cenușa unui corp uman): pe felul cum se raportează la cenușă/resturile umane mama și fiul. Cenușa bunicii devine motiv de acțiune, iar faptul că urna se sparge provoacă o cascadă de gaguri, situații hilare de-a dreptul. Ies la iveală reproșuri, se aruncă vorbe grele, se minte frumos (sau elegant, dacă vreți), se construiesc parteneriate ad-hoc și se rememorează evenimente din trecutul comun al celor trei. Spectatorii râd, oftează, se implică în poveste, participă la povestea celor trei, care se derulează sub ochii lor. Convenția teatrală este asumată de la bun început, căci spectatorii se simt ca la film, actorii nu-i văd și nici nu aud sala, sunt într-o izolare perfectă, jocul lor nu este influențat de reacțiile sălii. Scena este o uriașă cutie vopsită și decorată în tonuri de gri. Totul este de o un gri neutru. Inclusiv costumele celor trei actori sunt alcătuite din piese în tonuri de gri, ba chiar și coafurile actrițelor. O atenție pentru detaliu care ridică cota spectacolului în sine. Se accentuează astfel ideea de unitate, toți fac parte din aceeași poveste, oricât de ridicolă ar fi ea. Dialogul este viu, alert, dar bine potențat, astfel încât deznodământul este și nu este previzibil.
Monocromia are două elemente de contrapunct: capacul urnei și petalele de trandafir de la final. E aici un semn că viețile celor trei riscă să fie golite de sens, de substanță, aproape că au uitat să trăiască acești oameni, nu mai au emoții și sunt ei înșiși uimiți de cum revin la viață, de cum încep să se agite datorită unui eveniment banal în sine, dacă n-am ține cont de conținut: spargerea urnei. Neutralitatea pentru care au optat cei trei de-a lungul anilor, conformismul și blazarea încep să incomodeze, de aici și reacțiile exagerate ale celor doi tineri. Gagurile devin ceva firesc și nimic din ceea ce li se întâmplă nu frizează stridența.
Spectacolul are distribuție dublă, singura care rămâne în cele două variante este Bianca Zurovski. Eu am văzut varianta în care au jucat Ioana Predescu și Vlad Pavel, dar ar fi interesant să văd și cealaltă distribuție, mai mult ca sigur se schimbă dinamica și atmosfera în sine. Ca de obicei, Horia Suru a lucrat în detaliu fiecare personaj, o muncă cu actorii care se regăsește în fiecare scenă și transformă spectacolul într-o comedie de bună calitate. Dinamica relațiilor celor trei funcționează eficient, spectacolul nu trenează. Cei doi tineri se simt foarte bine unul pe celălalt, intră împreună în poveste, iar mama vine și accentuează nota de „incredibil, dar nu mai ieșim din povestea asta niciodată”.
În foaier, până să intre în sală, spectatorii ascultă salsa și tango, se va înțelege în timpul spectacolului și de ce a optat Horia Suru pentru o asemenea introducere în atmosferă. Ilustrația muzicală subliniază bine momentele-cheie din spectacol, iar luminile contribuie și ele la obținerea efectului de poveste (bine scrisă, bine povestită, mulțumim povestitorilor). Așa se face că Până când moartea ne va despărți se transformă dintr-un text fără miză concretă (un text ușurel, ar spune mulți), într-un pretext pentru meditație: ce amintiri lăsăm celor dragi după ce nu vom mai fi?
Până când moartea ne va despărți – Teatrul Sică Alexandrescu Brașov
de Rémi de Vos
Distribuția:
Bianca Zurovski
Vlad Pavel / Vlad Pânzaru
Ioana Predescu / Ioana Bîndac
Regia: Horia Suru
Scenografia: Bianca Veșteman
Durata spectacolului: 70 minute (fără pauză)