„Cât despre mine, mă mir ce bărbat o fi acela ce n-ar vrea să ajungă împărat, unul mic măcar, al unui neam mai de rând, dacă nu stăpânul întregii lumi?” (Theodoros, p.546, într-o scrisoare a eroului către mama sa)

Greu să te desprinzi din universul noului roman al lui Mircea Cărtărescu, să te întorci la realitate! Să te trezești… dintr-un Vis al Cuvântului care, aproape ca de obicei, sic, se dorește a fi total, atoatecuprinzător, implicând (invitând) Cititorul, de la cel mai umil până la Marele Cititor al tuturor cărților lumii, univers sau plurivers, într-/la o poveste, pardon, basm cult, al unui Împărat Albastru care a fost ca și când n-ar fi fost („singurul ce nu se află în niciun basm”, p.532), dar care, după apariția cărții, a intrat definitiv întru Existență și/sau istoria literaturii universale!

Deoarece s-a născut, iată, un personaj care ar putea avea destinul unui Don Quijote, al unui Zorba, Leopold Bloom (într-una dintre glumele literare care tot apar, strecurate, este o aluzie la James Joyce, p.548), Hercule, Macbeth sau, istoricește vorbind, al unui Iulius Caesar (nu ca personaj al lui Shakespeare), Alexandru cel Mare sau Napoleon, ultimii doi, idoli ai personajului Theodoros (Tudor, Tudorache, Tudorică sau Tewodros; cele trei părți ale cărții sunt intitulate „Tudor”, „Theodoros” și „Tewodros”, după cele trei mari etape ale vieții personajului, prima fiind a Valahiei, a doua a Arhipelagului grecesc, a treia a Etiopiei; tehnic, sunt întrepătrunderi, sunt secvențe din cele trei etape în fiecare dintre cele trei părți), care va avea trei mari idealuri: să ajungă împărat, să o iubească pe Stamatina, „o prințesă”, să dezlege enigma Chivotului, ca un fel de Indiana Jones, dacă vreți, plecat în căutarea Arcei pierdute!

Așa cum aflăm din „nota finală” (asta dacă nu suntem fani vechi ai lui Ion Ghica, epistolarul!), personajul „a existat în realitate. Știm despre primii săi ani de viață din Scrisoarea memorialistului Ion Ghica adresată lui Vasile Alecsandri în 1883. Acolo, autorul face presupunerea, bazată pe o epistolă către regina Victoria păstrată în arhivele britanice, că tânărul servitor dispărut din Ghercani, de la curtea tatălui său (Ghica), ar fi devenit, după câteva decenii de aventuri nebuloase, Împăratul Tewodros II al Etiopiei. Această supoziție nu are o bază istorică reală, dar deschide fascinanta perspectivă a unei istorii contrafactuale, ficționale, mitice și arhetipale, tocmai potrivite să facă substanța unui roman.” (p.625)

A XV-a scrisoare a lui Ion Ghica are titlul chiar „Teodoros”, „povestea” despre Teodoros are cam șapte pagini (din nouă), acesta punându-și capăt zilelor în anul 1864, Cărtărescu scrie aproximativ 625 de pagini, „aventura pământeană” sfârșind în cazul romanului în anul 1868!

Într-un fel, acest Teodoros este un pretext. Pentru un roman total. Pentru o Scriere totală, în care Ororii și Splendorii li se dau tot ceea ce poate fi omenesc și supra-omenesc, îndrăznindu-se ca vocea narativă să fie atribuită Arhanghelilor, care par să povestească atât „sufletului” lui Theodoros, cât și nouă, atât faptele bune, cât și cele strigătoare la cer ale eroului anti-erou (printre care noi ucideri de prunci), de la nașterea din 4 Făurar 1818 până la moartea, după o catastrofală înfrângere militară, din, cum scriam, 1868, în manualele și tratatele de istorie neinsistându-se deloc asupra posibilei origini „exotice” a monarhului etiopian, cu  Tewodros II începându-se istoria modernă a Etiopiei.

Desigur, stilul cărtărescian este inconfundabil, dar autoreferențialitatea (căreia i se dedică cam o pagină, p.517, în cadrul acelor glume literare, care permit apariția sclavei Isaura – din serialul brazilian -, a soțiilor lui Ismail din „Toate pânzele sus!”, a unui Iancu Jianu care este și haiduc și zapciu în același timp – subtilă observație privind statul român de-a lungul timpului, cu tot cu paralelisme conspiraționiste sau nu!, a strămoșului lui John Lennon, cu o apariție și a membrului trupei Beatles, cu mica sa japoneză; un O.Z.N., la p.91, un om din viitor, cu un telefon celular, p.290; o aluzie la Marcel Proust, p.571, alta la Walt Whitman, p.568, sau una la „Ocolul pământului în 80 de zile”, romanul lui Verne apărând în anul 1872, dar acestea sunt justificate, dincolo de umorul lui Cărtărescu, de aproape atotputernicia naratorilor, pentru care și trecutul, dar și viitorul sunt cunoscute!) trecând undeva, în mit(ul scrierilor anterioare), dublul fiind și el marginalizat (tema dublului), dar apărând, printr-un surprinzător personaj, primul împărat al… Statelor Unite ale Americii, punându-se accentul pe Opusul, Potrivnicul, într-o hermeneutică sui generis, ticăloșia umană fiind abordată oarecum tolerant, probabil în virtutea sfaturilor biblice, de a ne iubi până și vrăjmașii!

Dar, nu-i așa, personajele sunt pentru scriitor precum copiii, sunt iubite-n fel și chip, iar punctul culminant, ca-n „Don Giovanni” al lui Mozart, dacă vreți, în ziua Apocalipsei, „identificată”, atenție, cu data de 4 februarie (adică tot Făurar) 2041, Judecata lui Teodor încearcă să țină cont și de faptele bune, iar în unele cazuri, precum cel al lui Grenouille al lui Süskind, chiar nu ne putem imagina un verdict aspru, aproape brutal!

Sunt pagini, fragmente, scene de o frumusețe aparte, stranie câteodată, Adevărul fiind trecut oarecum în plan secund, fiind preferat un Adevăr-al-Frumuseții, Adevărul-Frumusețe (și ne putem gândi la un poem al lui Emily Dickinson!), un adevăr estetic, al narațiunii (și aici ne putem gândi la distincțiile pe care le-a făcut un Paul Ricoeur între istorie și literatură-poveste), fiind vorba, din anumite puncte de vedere, de o întoarcere la un „orientalism literar” care a marcat secolul al XIX, când Bolintineanu, Alecsandri, de ce nu chiar Ghica sau Eminescu însuși, erau fascinați de… Levant, ca poartă a Orientului, ceea ce ne reamintește că Mircea Cărtărescu este și autorul Levantului; de câteva ori în Theodoros apar referințe la Halima ș.a.m.d.)

Dar iată câteva dintre scenele mai sus amintite: o Valahie în care ninge două luni la rând, flote întregi de corăbii care au pictate pe pânze diverse, de la icoane la nuduri, o lume precum în filmul „Truman show”, o suspendare a timpului (printr-un „mehanism ca de orologiu”, pp.539-541), călătoriile Mekadei, cea îndrăgostită de (numai?) înțelepciunea regelui Solomon (paginile despre istoria religiilor și istoria Etiopiei merită alte eseuri!), prin Egipt, Ierusalimul Vechiului Testament, cu „templul din pură și cristalină singurătate”), luptele mai jos menționate, Bucureștiul începutului (încă!) de secol XIX, văzut din dronă, pardon, de pe sfoara unui zmeu (imaginați-vă mii de zmee ridicate deasupra capitalei Valahiei, unele cu portrete de domni, precum Vlad Țepeș, prevestind manifestări patriotarde bizare; cel mai falnic zmeu prezentând-o, ca într-o altă naștere botticellieană a lui Venus sau ca într-un panou publicitar din… „Vânătorul de recompense 2049”, pe Stamatina! A, ca la Vodolazkin, mai se întrevede și o reclamă, vorba vine, la Coca Cola!), Iadul de sare al unei ocne, o caravană levitând (p.455), Petra iordaniană, unde este de găsit un fabulos Prunc al Muntelui, în adâncuri demne de peștera lui Aladin (sau, mă rog, hoții lui Ali Baba!), viermii uriași de corabie, cântători, intrările și ieșirile din scenă ale Zburătorilor (pp.261, 262 ș.a.), omagiu adus Luceafărului eminescian, scena răstignirii unei femei, finalul… apocaliptic ș.a.m.d.

Apropo de aceste minunății și dichisuri literare (poate unele ținând și de șarmantul manierism cărtărescian, cu imperialul său onirism, hipnotizator, seducător – oare martorii lui Cărtărescu mă vor acuza de blasfemie?), un fragment precum acela cu nașterea și moartea unei noi lumi pe un glonț, ne reamintește și de Gulliver (călătoriile lui Theodoros pot fi comparate și cu cele ale eroului lui Swift), dar și de imaginile unui Hugo Pratt, mai ales că ultimul are o serie de „Etiopice”, cu eroul Carlo Maltese, Andrei Gorzo observând într-o prefață experiențele prattiene în direcția unei dialectici între figurativ și abstract, obsedant putând fi „un model abstract cu dungi se transformă de la o casetă la alta (nota noastră: este vorba de benzi desenate!), printr-un fel de zoom înapoi (sau poate un travelling), în imaginea a două zebre, imagine care apoi se complică prin intrarea în cadru a unor scuturi (purtate de trei războinici) pictate cu dungi ca de zebră.

De aici se poate porni o discuție despre dialecticile lui Cărtărescu. Sau interferențele artistice din opera sa, de la mai sus menționatul onirism la introducerea unei scheme de construcție de tip joc pe calculator (quest), când este vorba despre descoperirea semnificațiilor (și) literelor din cuvântul SAVAOTH („Căci Adonai, făuritorul lumii, și-a iscălit în ziua a șaptea creația, sfera de safir și smarald de sub cerurile Sale, și-a iscălit-o cu șapte literi, din șapte ostroave din Arhipelag. Semnătura întreagă e scrisă de-a latul mării arzătoare: SAVAOTH, ceea ce însemană Domnul Oștirilor.”, p.101), printr-o „trecere” prin tot arhipelagul grecesc, pe vremea când eroul este pirat. Din acest unghi de vedere, al pirateriei, la cel mai de jos nivel al receptării s-ar putea spune că este și un roman de aventuri (ale spiritului în primul rând, sic!), dar este vorba despre o transfigurare estetică și de idei pe care, de pildă, Michel Tournier o făcea când a scris despre Robinson Crusoe.

Apropo de piraterie (și de filosofie… a literaturii), două dintre corăbiile cu care operează trupa sa (din care fac parte două personaje, sau chiar trei, exemplare, deși sunt lăsate înspre final în voia imaginației fiecărui cititor: un tătar, Ghiuner, pictorul de icoane Mitrofan zis Sisoe, cel care l-a pictat și pe Mircea Cărtărescu pe una dintre provele corăbiilor imaginate de sine, dacă nu chiar pe unul dintre zmeele de deasupra Bucureștiului!, Mitrofan care a vrut să zugrăvească Însuși Cerul „de subțire” (p.224) și inventatorul stiloului, Petrache Poenaru) sunt „Aletheia” și „Pseme”, deloc întâmplător rămânând spre final doar cu… Minciuna!

Dacă tot am deschis subiectul personajelor, vom înțelege (oare?), fascinați, iarăși, de ce iubim femeile, noi, bărbații, sau chiar „celelalte femei” (precum Nura), Negest Makeda Medenek (Minunata) concurând-o de acum înainte pe Cleopatra (ca arhetip, ce mai!), Stamatina provocându-l pe contele Dracula, portretul reginei Victoria fiind sui generis și un omagiu adus regretatei Elizabeth a II-a (fiecare cu consortul ei!), mama Sofiana fiind un prototip interesant al mamei care, ca și scriitorul, își iubește copilul, repet, fără condiții (aici este de atins, oarecum-nefirescul epistolelor fiului către mamă, care își au rostul lor, desigur – dar Cărtărescu, desigur, „nu umblă” după firesc, nu este un fan al acestuia, romanul în sine fiind o dovadă clară a supra-firescului, pești uriași, ca în Sindbad, fiind de… nepescuit și pe Dunăre – p.218, dar putând fi confundați cu o insulă)… Tewabech, Porumbița, a cărei moarte justifică psihologic Nebunia lui Tewodros, Boieroaica Marița, turcoaica Aișe, răstignita, bunica Aspasia, Tiruwork (Aur Curat -Dediatsch Vobyie), Woizero Yetemegnu, Yatamanya la Ion Ghica, bucătăreasa, Benedikte-Akilah-Tidenekialish – Mariam se adaugă galeriei personajelor feminine memorabile, ca și personaje masculine precum Iancu Jianu, Palmerston și Disraeli, tatăl Gligorie, boierii Ghiculești, printre care și Ion Ghica, bei de Samos, care îl salvează pentru a doua oară pe Teodoros de la „moarte” (din mâinile turcilor, stârpind… pirateria din zonă), „dublii” Kassa Haile Giorgis (cel cu care își schimbă „capetele” Destinului într-o altă scenă antologică, dar ce nu este antologic!?) și Abraham Joshua Norton Întâiul (cu care tâlhărește, chipurile, prin Ionică și Egee, până să ajungă în State, pentru a se proclama, la un moment dat, Împărat), Sir Howard Douglas, Guvernatorul General al Statelor Unite ale Insulelor Ionice, Baraba adormitul (cel care dormise vreo 200 de ani, revenind la viață), Suleyman chinezul, Arcoș-Pașa (pp.130-133), Împăratul Solomon (aproape ca în „Maestrul și Margareta”, o parte a acțiunii este plasată în vremea ridicării templului de la Ierusalim, la Bulgakov fiind vorba de vremea lui Iisus!), pirați, funcționari valahi sau etiopieni, protipendadă, os domnesc sau nu, mari clerici sau mai mici ș.a.m.d., Menelik, copilul Makedei cu Solomon, care va fura Chivotul cel Sfânt (blufând, „Theodoros” este… Chivotul operei cărtăresciene) neuitându-l aici pe Ingannamorte (un anahoret, „pe care musai să-l vază fiecare măcar odată în viață, căci, cine-o fi acela, cică arătarea lui minunată este, căci moartea, ce retează oamenii cum retezi cu nuiaua florile câmpului, asupra lui nu are nicio putere.”, p.478), care trăia pe un ostrov plutitor, Ingannamorte, „Cel care a scris toate cărțile” (p.546):

„E bătrân ca lumea, cu barba până la genunche. (…) nu face alta decât să scrie, înnegrind hârtia cu cerneala de sepie din călămara dinaintea sa. Iar filele odată scrise le-mprăștie-n vânt, căzând unele-n mare, altele suflate de boreu către ținuturi îndepărtate, altele culese de marinari de pe punțile goeletelor și bricurilor ce străbat mările. Ce minune să pui mâna pe una dintre ele! Ce dulci ghiersuri deslușești scrise cu un condei dumnezeiesc!” (p.547)

Un poet ca Mircea Cărtărescu poate visa uneori și romanul-ca-poezie (trecând peste etimologii!), poezia fiind înrudită cu mitul (tratat filosofic sau nu, inelul lui Gyges fiind redescoperit și explicând unul dintre miracolele care au dus la cucerirea Etiopiei, p.406 și 433; undeva personajul se crede Midas), paginile dedicate Poeziei în sine, îndatorate aversiunii unora din Platon către poeți, fiind trecute prin poate prea mult neglijata ironie cărtăresciană (care cuprinde totul, de la Big Bang la Big Crunch, trecând prin teoria relativității… relativității ș.a.m.d., cf. p.224), explicându-se cum se trece de la droguri… obișnuite la mama lor:

„Așa se face că de la afion am trecut la tiriacul dulce chemat poesie. Din vremuri de demult au fost oameni ce se cheamă poetici, condeieri de versurele pe hârtie, ce se răspândeau prin lume prin cărțulii, ori fiind scrise și rescrise de alții, ori învățate pe dinafară. Poeticii trec de dezmățați și zavragii și sunt pretutindenea fugăriți de agie, cu nădejdea să li se stârpească spița, căci, precum o spune și Plato cel din vechime, de care chir Tachi Ghica îmi povestea adeseori, poeticul e vrăjmașul cel mai aprig al cetății desăvârșite, și n-are ce căuta între zidurile ei. vai și-amar de neamul ne-mblânzit al poeticilor, maziliți pe țărmuri înghețate, răbdând foamea și mizeria, batgiucoriți de negustori, orășeni și țerani, precum cad pradă vânătorului paserile cu cântul cel mai frumos, căci fiecare pasere pre limba ei piere.

Negustoria cu cărți de poesie e oprită în toate ostroavele, iar când un barcaz le aduce într-un port pe sub mână, agia le apucă și le dă foc (…), iar pe căpitanul barcazului îl pedepsește cu tăierea mâinii drepte. (…) În zilele noastre contrabanda cu poesie (cum se numește trecerea poesiei preste bariere și fruntarii, în butoiașe de scrumbii, în tocuri de încălțări goale pe dinăuntru, în geamantane cu două funduri sau înghițite oameni plătiți…) s-a lățit în toată lumea, și cei ce se amețesc cu fumul ei amar s-au făcut puzderie, de zac în palate și bordeie cu ochii dați peste cap, îngânând stihuri înaripate.” (pp.409-412)

Fragmentele de mai sus sunt din altă scrisoare a fiului către mamă (mai conține poeții care îl influențează mai mult sau mai puțin pe erou), care încheie partea a doua, una dintre concluzii fiind: „…socot eu de-acum, cu mintea mea cea proastă, că nu fericirea este darul cel mai de preț al Cerurilor către muritori, ci un cuget senin și o inimă neturburată” (p.411 – dar la pagina 138 o găsim în altă formulă, după ce ajunsese deja în Etiopia: „Cele șapte litere ale cuvântului SAVAOTH, aflate de tine-n Valahia și-ncercate-n Arhipelag, te călăuziseră aici ca să-ți împlinești întreitul tău rost în această viață, pe acest pământ. Curând, nu mai vorbeai decât cu învățăceii tineri sau cu venetici ca tine, veniți din toate ținuturile ca să găsească în binecuvântata Etiopie cea mai mare bogăție pe care omul o poate nădăjdui: o inimă netulburată.”), ceea ce ne trimite și către Alexander Pope și al său „Eternal Sunshine of the Spotless Mind”, din Eloise to Abelard.

„Treimea” râvnită de, totuși, tragicul erou, Chivotul (se poate, evident, scrie o altă carte despre semnificația și rolul Chivotului în „Theodoros”), Stamatina și Coroana (imperială), era, într-un fel, opusă Sfintei Treime a „Celui Bătrân de Zile, Fiul Său și Duhul Paraclet” (cf.p.573), era treimea celor trei pofte ale voinței sale, despre care, în nopțile în care Theodoros nu putea vorbi, îi vorbeau „pe o mie de voci, gândurile din țeastă”…

Voință care, ni se sugerează de pe la a treia pagină a cărții că, ar fi de la Diavol (fiind necesară „măcar cât un bob de muștar”, cf.p.177), în opoziție cu Credința, „Vleau!” fiind și prima vorbă a pruncului Teodor.

„Dar ce era credința fără de îndoială? Ce era harul? Cum puteai fi mântuit dacă nu erai ales pentru mântuire încă dinainte de Facerea lumii?” (p.101)

„Probleme” ale oamenilor, de deslușit și în „icoana de aur și sânge a vieții” eroului, „nedeslușită și misterioasă ca orice altă viață când o vezi din smârcurile cărnii, căci doar de sus desenul devine limpede ca-n palmă și se pot citi literele uciderilor, săruturilor, gingășiilor, fulgerărilor de cuțit, priveliștilor cu ostroave și stele, amintirilor și viselor nebunești, pântecelor spintecate și mațelor ieșite din pântece cu duhoare de hazna și nechezatului cailor și moscului dintre pulpele femeilor, și fricii de Judecata viitoare, de care nimeni nu scapă.” (p.24)

Și, atunci când se va ajunge la Voința… de a crede, credința în voință (de putere, la urma urmei este vorba și despre o mistică a puterii… miraculoase, de a-ți depăși condiția… nietzscheană sau nu), „era de ajuns să vrei, să vrei cu tot sufletul tău, cu toată inima ta, cu tot cugetul tău și din toate puterile tale.” (p.376)

Să fii Alexandru cel Mare (al literaturii), sic!

Dincolo de toate aceste aspecte, care țin de anumite niveluri ale lecturii, romanul „Theodoros” este o Scriere (și) despre… Voința de Scriere (a vieții fiecăruia, dar în acest caz și despre voința de scriere-trăire a lui Mircea Cărtărescu, cele declarate de acesta pe coperta IV confirmând, măcar parțial, aceasta, dacă nu ne mai gândim și la paginile de jurnal: „N-am scris niciodată literatură ca să public cărți, ci ca să trăiesc în ele. (subl.n.) Fiecare carte a fost pentru mine o lume nouă și specială, o experiență nouă ca o nouă îndrăgostire sau ca o nouă călătorie (da, uneori și ca o nouă boală).

Am trăit, scriind Theodoros, povești de dragoste, povești eroice, povești atroce, povești reale și fantastice, voluptuoase și crude, petrecute în spații geografice și epoci istorice diferite, pe care m-am amuzat să le reconstitui cu acribie, dar și cu un zâmbet ironic. M-am afundat pe cărările ce se bifurcă ale Bibliei, ale cărții sfinte etiopiene Kebra Nagast și ale Alixăndriei noastre, găsind în toate o expresivitate uimitoare și fără sfârșit. În mijlocul pandemiei, al războaielor, al depresiilor și decepțiilor zilei de azi, am avut nevoie să trăiesc o vreme în tăcerea de capelă zugrăvită cu sineală și chinovar a unei lumi care se-ntoarce mereu, ca floarea-soarelui, către singurul lucru pe care-l prețuiesc cu adevărat, frumusețea.“), scrierile ducând, nu-i așa, la cărți, cartea fiind invocată încă de la moto-ul romanului (care îi confirmă Vocea scriitorului, vocea de romancier autentic, aici poate prima oară dând epicului ceea ce este al lui: este de ajuns să amintesc cele trei lupte sau bătălii mari descrise, pastișe ori ba, chiar nu contează – este vorba de o înfruntare între ciumați și ciocli, apoi de cea mai caraghioasă confruntare între cele mai lașe oștiri din istoria, se pare, reală ș.a.m.d., până la lupta dintre arhangheli și îngerii căzuți, în frunte cu Satanael):

„Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?”, citatul fiind din „Apocalipsa”.

La pagina 459, de unde aflăm că „doar pe piele de om se scriu cărțile adevărate” (ceea ce te poate duce cu gândul la „Colonia…” lui Kafka și… Lucian Pintilie):

„Din norii noștri aprinși de soare, purtați de vânturi, împrăștiați și refăcuți de neîncetatul freamăt al materiei, privim către tine ca puii de vultur din cuibul lor de pe stânci, Theodoros. Îți scriem povestea în ceruri pe măsură ce ea se deapănă pe pământ, spre citirea ei la Marea Judecată, și s-ar cădea, la un așa înfricoșat prilej, să avem inimi de piatră, dar inimile noastre nu sunt nici de piatră și nici de gheață, și ne-am trezit câteodată plângând, și altădată râzând, și de multe ori cutremurându-ne de oroare privind de sus la firul vieții tale, căci cugetul tău este atât de amestecat… Drept este că omul nu va desluși niciodată drumurile noastre ascunse, așa cum vita nu va pricepe nicicând o filă de cugetare adâncă, dar nici noi, cei preaputernici și senini și fără de moarte, nu vom pătrunde până la capăt inima omenească, atât de sucită și și de fără odihnă. Căci uneori ești o bestie cu chip de om, Theodoros, iar altădată un crin cu mireasmă dumnezeiască (…) Gând cu gând și faptă cu faptă, dor și amintire și mânie și vis al tău cu ochii deschiși, scriem totul cu slove neșterse în catastihul cu file din pielea trupului tău, căci doar pe piele de om se scriu cărțile adevărate. Dragoste, mărire și mântuire se-mpletesc de-a pururi în filele acestea muiate-n lacrămi, căci încă n-ai învățat până azi că nu se poate să le capeți pe toate trei, fiind dihonie veșnică între ele.”

Râd arhanghelii, dar la final râde, din când în când, și Dumnezeu („chicotea”, p.624), optimismul „scriitoricesc” din ultimele rânduri fiind discutabil, vizavi de Scrierea-ca-legământ- cu-Divinitatea, în care Jocul Încoronării (sic!), dar și al Iertării, au (ne)regulile lor, fragmentul citat mai jos fiind din scena încoronării la propriu, când are loc una dintre minunile din carte, biserica fiind ridicată la propriu la ceruri de către patru arhangheli, într-o scenă suprarealist (girafele lui Dali, în flăcări, se manifestă și ele!):

„Am rămas nemișcați, gânditori, înfoindu-ne penele, câtă vreme s-a înfăptuit ceremonia pentru care s-au scris aceste file. Căci noi le-am scris în ceruri, și-n ele ne-am zugrăvit și pe noi, pentru ca ele iarăși să ne zugrăvească, într-o suveică neostenită de creatori și creature ce se scriu una pe alta în șirul de file străvezii din care se alcătuiesc cartea din lume și lumea din carte.” (p.507)

Meditând asupra raportului dintre Timp și Scriere, se va putea scrie:

„Dacă timpul ar fi putut fi dat înapoi, s-ar fi văzut cum toate poveștile, scrisorile, socotelile din registre, firmanurile domnești, odele și epodele, bucoavnele străvechi, cum și toate scrierile de înțelepciune ale lumii se scurg, fir cu fir, asemenea râurilor, de pe fiecare filă a fiecărei scrieri și se varsă în marea albastră din țeava penei miraculoase”, primul stilou cu brevet de invenție, încercări mai existând, după cum se arată și în roman.

Bref, curând scrierile despre cea mai nouă Scriere a lui Cărtărescu vor întrece ca număr de pagini romanul în sine. Probabil ar mai fi fost necesară și o a patra parte, o întoarcere a scriitorului la el însuși, la relația sa cu… arhanghelii, în care s-ar fi reînfiripat dialogul cu craniul nimănui sau craniul lui Theodoros, sfărmat de glonțul altei lumi (să-l lăsăm pe Yorick să se odihnească în pace!), lecție veșnică despre raportul dintre a fi sau a nu fi (în literatură)…

Apropo de dialectici…

Glumind (neinspirat), Theodoros este și un fel de auto-încoronare (vezi și moto-ul ales la această cronică de întâmpinare) a lui Mircea Cărtărescu, nu numai ca îndrăgostit absolut de Logos și literatură (și română), dar și ca, probabil, unul dintre puținii scriitori (români?) care pot declara:

„Cea mai mare bogăție pe care omul o poate nădăjdui: o inimă netulburată.”

Theodoros  de Mircea Cărtărescu

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2022

Nr. de pagini: 632

ISBN: 978-973-50-7724-2

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Un comentariu

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura