Atmosferă de vremuri bune, adică vremuri…normale, deși măștile încă au ascuns, în Sala mare a fostei Case de Cultură a Sindicatelor, zâmbetele și hohotele de râs ale publicului, în seara de 4 noiembrie 2021, la Marea Premieră!
Un Mușatescu „tradus” pentru noile generații, adaptat și pentru generațiile ceva mai… întinerite de jocul exuberant și voia bună a trupei aproape… studențești, care a cântat, dansat și râs cu poftă mare, în regia Isabelei Oancea, cea care a reușit miracolul („Esbulifantascomagic!”) de a atemporaliza un text aproape interbelic (publicat după al doilea război mondial, dar inspirat, evident, de amintirile din perioada dintre conflagrații), a cărei acțiune, conform textului original („Comedie în 3 acte și 4 tablouri, 1948”), s-ar desfășura chiar „la Galați, sau în orice alt oraș de provincie, cu Dunărea la scară”, cu excepția actului III, care s-ar petrece „într-o cabană turistică din Carpați”…
Așadar, te poți gândi și la epoca de aur a generației interbelice, dar și la deceniile șapte-opt ale secolului trecut, dar și la vremurile noastre (dacă un personaj care își tot pilește unghiile, ar fi înlocuit pila cu un telefon smart, nu ar fi fost nicio… problemă… simplă!), prin diverse aluzii, ca un autograf de la Fuego, par exemple!
Dacă există o simplificare în ceea ce privește întregul (unele personaje, din considerente obiective, dispar: Junona Popescu, alte colege-eleve, profesorul Eustațiu Corlătescu, un inginer logodnic, o chelneriță, un turist obez și jovial), grija pentru creionarea sensibilităților personajelor, delicate, imprevizibile (doar sunt niște adolescenți!), inevitabil și impertinente în elanul evoluției lor, arată cum s-a apropiat regizoarea (dar și actrița, care ne dăruiește, în acest spectacol, o domnișoară Cosîmbăcescu de neuitat, quintesență a unor tipologii de cadre didactice care, de la domnișoara Cucu a lui Sebastian până la doamna Isoscel, din filmele cu liceeni de la sfârșitul regimului comunist, ne sugerează că eternitatea lucrează în fel și chip!), aflată în momente de grație, de sufletele fragile ale unor oameni încă în formare…
Așa cum aflăm de la Isabela Oancea, după sfâșietorul rol al băiatului din „Oscar și Tanti Roz”, Alessandra Spiridon debutează și în genul comic prin interpretarea lui Tuți, „un personaj pe care nu poți să nu-l iubești.” Și, într-adevăr, Alessandra este mai mult decât convingătoare, după cinci ani de „învățat” teatru (este abia în clasa a X-a), jucându-se de parcă s-ar fi și născut pe scenă, cu o bucurie care este transmisă oricărui iubitor de teatru care știe că teatrul este însăși viața și un pic mai mult decât atât!
După, dacă nu mă înșel, debutul fulminant din „Fluturi, fluturi”, Denisa Onisie este Carmen, de la Bizet și tatăl ei, profesor de muzică, citire/ numire! „Bondoaca” are… personalitatea ei (fizicul și subtilitatea jocului ne trimite la școala rusească de film, teatru rusesc nu prea am văzut!), iubirea ei, Ionescu G. Heruvim (devenit doar „Angelo” în această adaptare), Theodor Crețu fiind savuros în rol, precum pricomigdalele tot menționate în text, costumul ales (dar și jocul) trimițându-ne cu gândul la maeștri ai comediei mute de la începuturile cinematografiei! aceasta nu înseamnă că personajul este… mut; deși nu ține discursuri lungi, poeziile-i de dragoste fiind de fapt scrise de iubitul… Dorei, colegul… mamifer, pardon, anima…, pardon Anibal, cu șarm graseiat, ca să nu spunem rârâit-galic, interpretat de Ionuț Strat! Dar chiar fiind spartan în declarații, Theodor Crețu știe să nuanțeze aproape fiecare sunet, stârnind râsete din mai nimic!
Bianca Totolici este Dora, „fiica unui învățător pensionar din județ”! La unul dintre primele sale roluri (în aceste săptămâni este de urmărit și în „Flori, filme, fete sau băieți?” de Mimi Brănescu), este electrizantă, dând viață cu șarm și candoare (să zicem că ne putem gândi la invenția unui savant nebunatic ca în „Ex Machina”, care și-ar imagina creația, deloc parodic, plecând de la Brigitte Bardot și Marilyn Monroe) tipului de liceancă „frumoasa clasei” care, conform lui Mușatescu, visează să plece în capitală „unde, după cum se știe, tot ce zboară s-a mâncat, se mănâncă și se va mai mânca cât lumea.”
Ce mai la deal, la vale, la Dunăre sau la munte (de fapt se renunță la actul cu muntele! De fapt, la munte, nu la act!), cele „trei grații”, dincolo de rolurile individuale, ilustrează ceea ce se numește „forța personajului colectiv”, întruchipând „idealul” prieteniilor „ca între fete” din orice liceu, din orice timp, de la Beverly Hills sal Notre Dame de Sion sau, cum este în piesă, „Despina Doamna”! La băieți este Liceul… „Tugomir Voevod”!
L-am lăsat la urmă, conform principiului deloc metafizic „last but not least”, pe interpretul profesorului de franceză, cu un debut în forță tot în „Fluturi, fluturi” (adaptare după Aldo Nicolaj, regia Dan Mirea, un spectacol de neratat!), Laurențiu Bobeică, care le arată atât elevelor, adică doar elevelor că el era profesor la „Despina” (deși în adaptare avem de-a face cu un liceu… mixt, specific epocii post-război!), dar și publicului, ce „înseamnă romantism francez”! Dar și… „chimia sentimentală”, vorba aceluiași nemuritor nenea Tudor Mușatescu!
Așadar, o comedie plină de energia, bucuriile și surprizele tinereții în premieră la Teatrul din Buzunar! Cu elemente de music-hall, pieptul generos al Doamnei „Diriginte” Cosîmbăcescu fiind luat din recuzita Commediei dell’Arte, ba și cu un atac terorist inserat după tehnicile războaielor culturale secrete, „montarea” vă va binedispune, vă va (re)energiza după aceste ciudate, apăsătoare zile ale pandemiei!
Parol! Sau, paroles, paroles, vorbele cântecului lui Alain Delon și Dalida! Textul piesei lui Mușatescu se termină cu următoarea indicație scriitoricească: „(Îl sărută până cade cortina.)”
Noi, de la Galați, unde „Profesorii de franceză” vor fi mereu bineveniți, deh, fost oraș Porto Franco!, vă trimitem bezele și după! Și vă invităm la turism… teatral! Este și un „Rashomon”, în regia lui Cătălin Vasiliu, pe scena Dramaticului, cu un Cristi Gheorghe parcă abia rostogolindu-se din panteonul zeilor niponi, pedepsit să fie un tâlhar într-o reîncarnare a la Ryūnosuke Akutagawa, cu o Flavia Călin și un Vlad Ajder, cuplul de călători, memorabili!
Bref, este în această reprezentație, nouă viziune a „Profesorului de franceză”, ceva din acel „je ne sais quoi”, cu o ravisantă lejeritate à la française, că doar suntem (și) la Porțile Orientului, Orient invocat de câteva ori și el în piesă!
Mais, c’est un Orient francophone et francophile, n’est pas?
