Luna albastră. Anisia şi uneltele fermecate

Motto: „Oamenii au povestit mai târziu că au văzut-o pe Anisia coborând în colonia minieră Wasser de pe un nor, dar noi de fapt veniserăm, ca toţi ceilalţi oameni, pe drumul prăfuit de ţară, călare pe un măgar. Tocmai pentru a nu da de bănuit. Da, am şi zburat, însă la plecare, când ne-am văzut încolţite.” Cosmin Perţa

E important a cui este vocea care ţi se adresează dintr-o pagină aşezată sub semnul lui „Se spune că…”. Povestea – fără îndoială, punctul de interes într-o schema narativă – este purtată de o voce convingătoare, cu inflexiuni şi modulaţii, captivantă, acaparatoare cum e nisipul, învăluitoare ca apa unui acvariu dintr-un institut de cercetare. Vocea este primadonă. Atenţie, vă vorbeşte o scoică quahog!

Nu ştiam, recunosc, nici măcar cum arată o scoică quahog. Am aflat, căutând informaţii, că deţine recordul de longevitate de pe Terra. Este o făptură venerabilă. La vocea ei, e simplu să mă gândesc. Probabil are timbrul grav dat de vreme, deci de înţelepciune. O scoică quahog trebuie crezută pe cuvânt când vorbeşte, căci a fost acolo, de la începutul lumii, clipă de clipă, îi ştie pe Lorzii Ceţii şi, mai cu seamă, a fost martora apariţiei lunii albastre:

„Se spune că nu poți da timpul înapoi, deși o sumedenie de savanți au o groază de teorii trăsnite despre asta. Tot așa se spune că lumea s-a schimbat după apariția lunii albastre și că trăim într-o eră nouă, dar aproape nimeni nu-și mai amintește cum, când și de ce a apărut luna albastră. Ca să nu mai zic că aproape nimeni nu mai știe ce erau Lorzii Ceții și numele lor s-a păstrat doar în poveștile pe care babalâcii de peste o sută de ani le spun în continuare nepoților neascultători ca să îi sperie. Așa că o să vă zic și vouă totul de la-nceput. Și, pe cuvântul meu de scoică quahog, am fost acolo clipă de clipă.

Mă cheamă Johanna. Dacă mă întrebați ce vârstă am, nu aș ști să vă spun, am pierdut șirul, dar când am cunoscut-o pe Anisia aveam puțin peste o sută treizeci de ani, eram filosoafă, ca mai toate scoicile quahog, și deja de câteva luni bune fusesem răpită de pe atolul unde trăiam într-o comunitate pașnică, fiind capturată, și locuiam în acvariul Instituției de Creștere a Copiilor 38 – ICC 38.

Pe vremea aia, copiii rareori creșteau în familiile lor. Cei mai mulți oameni lucrau în colonii industriale, iar copiii creșteau în ICC-uri până la vârsta la care puteau să-și aleagă o specializare. Asta se întâmpla de obicei pe la paisprezece ani. Pe urmă erau trimiși la studii, în funcție de specializarea fiecăruia, și de acolo, peste încă trei ani, fiecare era repartizat într-o colonie. Cele mai comune specializări erau Mecanică, Electronică, Agricultură, Medicină sau Securitate. Existau și unele mai rare, ca Muzică sau Pictură sau chiar Astronomie. Și existau unele foarte rare, așa de rare încât era aproape imposibil într-o viață de om să dai ochii cu practicienii unei asemenea specializări. De exemplu… Magia.” (pp. 9-10)

Dacă vi se pare că recunoaşteţi atmosfera din Isaac Asimov sau din George Orwell, din Frank Herbet sau Arthur C. Clark, să ştiţi că vă înşelaţi, dar nu prea tare. Aş spune că, aflând din primele pagini de colonia industrială şi de Instituția de Creștere a Copiilor 38 – ICC 38, viziunea făpturilor lui Kazuo Ishiguro care asigură, prin clonare, piesele de schimb pentru rasa umană, m-a înfiorat. Dar nu într-acolo bate povestea, să vedeţi:

„Legenda spune că zeii oceanului se simt ameninţaţi de locuitorii pământului şi, drept răzbunare pentru agresiunile oamenilor, cum ar fi vânarea balenelor-inorog – sau narvali, cum le spuneţi voi -, răpesc uneori copii ai oamenilor, sperând să îi facă pe aceştia să se oprească. Dar oamenii nu se opreau, iar acelor copii li se pierdea urma, nimeni nu mai era interesat de soarta lor şi toţi îi considerau un soi de ofrandă pentru zeii marini. Nu şi Anisia. Ea era hotărâtă să dea de urma frăţiorului ei cu orice preţ. Până la urmă, copiii din legendele acelea erau luaţi de valuri pe când se aflau deja în ocean. Nu se mai pomenise ca vreunul să fie răpit din vreo camera de cămin.” (p. 14-15)

Imaginarul cărții combină elementele de basm cu cele specifice distopiilor. De altfel, și tipologia personajelor este cea pe care o întâlnim în basmul clasic. Anisia are profilul eroului, fiind înzestrată cu virtuți. Nu renunță când întâlnește primul obstacol, se folosește de propriile forțe și de puterile pe care i le împrumută alte făpturi.

Lucrurile nu se îndreaptă, totuşi în romanul Anisiei, spre o distopie autentică, deşi acesta pare punctul de plecare, ci spre un basm modern, cu obiecte magice, metamorfoze, juxtapunerea de spaţii neliniştitoare cu spaţii paradiziace, tehnologie ajunsă, în mare măsură, în slujba răului.

Singurii care pot, cu adevărat, rezolva problemele oamenilor mari, niște Kruntzi, sunt copiii. Ei au gândire magică, mult curaj, se descurcă și în lumea reală, şi în cea imaginară. Dimpotrivă, adulții sunt prizonierii diverselor forme ale răului, sunt neputincioși, resemnați, atinși de apatie. Umanitatea pare să se îndrepte spre un dezastru:

„Pământul nu mai avea zei, oamenii îi căsăpiseră de mult, dar avea în schimb Lorzi. Cele mai hulpave şi mai crude fiinţe din câte existau pe lume. Iar controlul lor asupra fiecărei fiinţe, asupra fiecărui fir de praf, era atât de strict, încât în vremea aceea tot pământul părea o uriaşă puşcărie. Nimeni nu putea face nimic fără să ştie un lanţ întreg de superiori. Şi nimeni nu putea face un pas fără să afle Securitatea, pentru că totul era înţesat de camere de luat vederi. Exista undeva în est, în Pădurile Virgine, un zvon despre o Rezistenţă, oameni care se opuneau Lorzilor Ceţii şi controlului lor asupra a tot ce era pe pământ. Dar Rezistenţa aceea, dacă exista cu adevărat, era foarte departe. De asta misiunea Anisiei mi se părea imposibilă.” (pp.15-17)

Dar în basm, nicio misiune nu e imposibilă şi orice dorinţă se împlineşte. Iar Anisia îşi doreşte să îşi găsească frăţiorul pierdut, pe Vladimir. Pentru un copil isteţ, nu există piedici. Fetiţa i se adresează Johannei, rugând-o să îi dea un pic de răgaz, înainte de a pleca împreună la drum:

„̶ Stai cuminte aici, trebuie să fur ceva din biroul directoarei înainte să plecăm.”

Ştiu bine că nu aţi ghicit despre ce e vorba, ce a (fur)luat Anisia din biroul doamnei directoare. Dacă aţi răspuns o cameră de luat vederi, v-aţi înşelat. Dacă aţi răspuns o carte de magie, aţi dat răspunsul corect. Pe o cale magică sau pe calea firească, a comunicării, cei mici salvează umanitatea, în sensul în care îi salvează valorile. Prietenia este, de exemplu, reașezată în drepturi, cu toate că scoica Johanna are câteva reţineri pe care şi le exprimă filosofic:

„Cel mai adesea prietenii sunt de conjuctură, au nevoie de ceva de la tine, cei mai mulți te trădează sau te abandonează după ce obțin ce vor, și asta îți rupe inima. De-aia e mai bine să legi noi prietenii cu mare precauție și să le privești mereu cu un dram de îndoială…” (p. 38)

Mai presus de toate, copiii asemenea Anisiei se înțeleg de minune cu animalele, în general cu făpturile din alte specii – ne gândim aici și la zeii din ocean, afectați, la rândul lor de păgubos-periculosul stil de viață al omenirii. „Uneltele fermecate” sunt obiecte magice. Cu ajutorul lor, cei doi copii, Anisia și Paul, amândoi înzestrați cu aptitudini deosebite, reușesc să creeze o platformă necesară pentru a scăpa „suprafața” de poluare.

Cartea aceasta este frumoasă şi pentru că te face să râzi. Copiii imaginează întrebări la care găsesc răspunsuri neobişnuite: Ce este o filosoafă? Ce este un robot de bucătărie? Să vedem cum arată un răspuns la această ultimă întrebare, după ce am aflat că Anisia a cumpărat de la un pitic, negustor de tehnologie ieftină, un robot de bucătărie, taxa simbolică pentru a-i ajuta pe eroi să treacă dincolo de porţile unui oraş interzis. Dialogul este savuros:

„̶ Mănâncă mult roboţii ăştia sau le tai capetele şi le pui în tigaie de cum îi iei? a întrebat Paul.

̶ Cine, roboţii? a repetat Anisia.

̶ Da, a zis Paul. N-am mai văzut niciodată vreunul. Şi, fiind de bucătărie, bănuiesc că se mănâncă.

̶ Nu, nu se mănâncă, i-a răspuns Anisia. Dar îi foloseşti în bucătărie, îi bagi în priză şi te ajută să faci sucuri de fructe şi mâncare.

̶ Mi-e sete, a zis Paul.

̶ Am o portocală, a zis Anisia.

̶ Portocala nu e de băut, s-a îmbufnat Paul.

̶ Poate o facem suc cu robotul, a zis Anisia.

̶ Ziceai că îţi trebuie priză pentru asta, a spus Paul, la fel de bosumflat.

̶ Da, sau, dacă nu ai priză, poţi face asta…

Anisia a luat ştecărul aparatului în mână, a apăsat butonul de pornire şi robotul a început să zumzăie uşor şi egal.

Nu a apucat să îmi cadă cochilia de uimire şi nici Paul nu s-a bucurat prea mult, că am auzit din cabină ciocănitul secret al piticului, semn că urmează să trecem de poartă. Ne-am scufundat în marea de roboţi de bucătărie, făcându-ne nevăzuţi.” (pp. 49-50)

Cei mici, energici și creativi, se pot alia pentru a salva lumea. Anisia îi convinge pe zeii oceanului că poate „îmblânzi uneltele”. Nu poate face asta de una singură, iar Paul, copilul fragil, subestimat de cei mari din pricina afecțiunilor sale, se dovedește un ajutor important.

Sunt multe lecţii strecurate subtil pe sub rânduri în acest roman fermecător, şi de aici vine complexitatea problematicii, ştiut fiind că, în general, cărţile pentru copii au, când sunt bine scrise, o profunzime aparte. Viitorul nu arată încurajator, dar există şanse de a reechilibra moral lumea, cu ajutorul inocenţei. Tehnologia comportă probleme de etică, noroc că, în esenţă, lucruri miraculoase au loc şi în afara ei. Mulţi oameni şi-au pierdut sensibilitatea şi văd doar slăbiciunile şi defectele copiilor, tolerându-i (fără iubire) pe cei imperfecţi – jucăriile stricate cu potenţial uriaş, miraculos de-a dreptul, cu singura condiţie de a fi iubiţi.

Dincolo de structura de basm a cărții și de limbajul accesibil celor mici, acestă proză a lui Cosmin Perța le vorbeşte adulţilor, prin intermediul copiilor, despre o trecut-viitoare epocă a lunii albastre, folosindu-se iscusit de vocea unei scoici quahog.

Las mai jos alte fragmente:

„Magia e ca bucătăria, mi-a spus din senin într-o zi. Există reţete, dar poţi să şi improvizezi. (p. 23)

„Când a observat-o pe Anisia vorbind cu pisicile din Instituţie, a bănuit că ar putea avea darul magiei. Da, şi alţi copii vorbeau cu pisicile, chiar şi Directoarea mai vorbea uneori cu pisicile, dar cu Anisia era altceva. Ei pisicile îi răspundeau într-un anume fel şi o ascultau. De cele mai multe ori făceau exact ce le cerea ea. Aşa că a început să-i vorbească acelei fetiţe ciudate, care făcea lecţii de cor cu pisicile şi le punea să cânte pe voci, despre pasiunea ei pentru magie. I-a arătat cartea şi i-a promis că, într-o bună zi, dacă se dovedeşte că are chemarea, o să i-o dăruiască. Aşa aflase Anisia despre ea. Şi se simţea îndreptăţită să o ia. Doar îi fusese promisă!” (p. 22)

„ ̶ Ce e o filosoafă? a întrebat Paul.

̶ O babă care a pierdut orice dragoste şi orice plăcere în viaţă şi crede că înţelege toate lucrurile, că are mereu dreptate, şi le impuie capul altora cu poveştile ei stricate care miros a ouă împuţite. Asta e o filosoafă, a spus Anisia şi m-a băgat cu borcan cu tot în trăistuţa ei.” (p. 39)