Femeia stângace. Paltonului îi lipseşte un nasture

Motto: „Bruno: Am vrut doar să-ţi văd mai de aproape paltonul. Căci, uite, aici lipseşte un nasture. Tăcură. Goliţi de speranţă.” Peter Handke

Paltonului îi lipseşte un nasture. E vizibil şi deranjant. Poate şi pentru că oamenii aceştia au simţul observaţiei ascuţit, au obişnuinţa rutinei, a lucrurilor care trebuie să arate impecabil. Un nasture lipsă e semnul că lucrurile şi-au ieşit un pic din matcă. Şi uneori este de ajuns un lucru mărunt pentru a răsturna o lume. E adevărat, nici nu prea au ce face aceste femei şi aceşti bărbaţi singuri, care îşi petrec viaţa nu spionându-i pe alţii, cum greşit ar putea să-i judece cineva, ci încercând să-i salveze. Ar vrea, ca nişte salvatori dezinteresaţi, să conserve iluziile şi stilul de viaţă monoton al semenilor, în al căror spaţiu intim ocupă şi ei un loc.

Trebuie să ai răbdare câteva pagini, şi atmosfera glacială, absolut deprimantă, se risipeşte. Impresionantă este chiar transformarea – trecerea fină de la o etapă la alta, existenţa tranzitorie conştientizată în clipe de răgaz. E cazul Mariannei, femeia de 30 de ani, cu aură balzaciană, care priveşte fix către un peisaj monoton.

De la fereastra unei maşini, editorul vede un bărbat mai tânăr, mult mai tânăr, luat ca termen de referinţă într-o problemă de etică a vârstei: neputinţa de a accepta transformarea adusă de timp, experimentarea unor stări din gama emoţiilor negative – tentaţia autocompătimirii, excesiva raportare la sine, utilizarea alterităţii pentru a valida nefericit posturi degradante. În imaginarea unei situaţii, un rol important îl joacă propria experienţă, lucrurile trăite şi developate parţial sau deloc. Editorul face, ca toate celelalte personaje din roman, mărturisiri inavuabile:

„Cu puţin timp în urmă m-am despărţit de o prietenă într-un mod atât de straniu, încât aş vrea să ţi-l povestesc. Mergeam amândoi noaptea cu taxiul. O cuprinsesem cu braţul şi ne uitam amândoi afară, pe aceeaşi parte. Ne era bine. Trebuie să ştiţi că era vorba de o fată foarte tânără – n-avea nici douăzeci de ani – şi eram foarte ataşat de ea. Din goana maşinii am zărit un bărbat care mergea pe trotuar. N-am putut să recunosc detalii la acest bărbat, era prea întuneric pe stradă pentru acest lucru. Dar am văzut că era vorba de un bărbat tânăr şi deodată mi-am închipuit că, văzând această siluetă, fata de lângă mine şi-ar da seama cu ce bătrân stă ea îmbrăţişată în taxi şi că în acel moment ei i s-ar face scârbă de mine! Această închipuire a fost un asemenea şoc, încât imediat mi-am retras braţul de după umerii ei. Am mers, e drept, până la ea, am dus-o până la poarta casei, dar acolo i-am spus că nu mai vreau s-o văd. Am răcnit la ea s-o şteargă, că mi-a fost de-ajuns, că s-a terminta şi am fugit. Sunt convins că nici astăzi nu ştie de ce am părăsit-o.” (pp. 48-49)

Ca să nu se compătimească pe sine, editorul îi compătimeşte pe alţii, de exemplu pe un scriitor ratat, căruia editura continuă să îi plătească un fel de rentă viageră. Discuţia, în sine, e un pretext pentru a se apropia de Marianne, pe care o simte vulnerabilă – bărbatul e, în fond, un prădător sentimental. Dar interesant este felul în care ceea ce spune personajul scoate la iveală un tip de mentalitate pernicioasă. Oamenii sunt utili societăţii, microgrupurilor sociale, atâta timp cât produc ceva. Când devin, mai ales în cazul artiştilor, neproductivi, încetând să mai ofere arta-ca-produs, rămân folositori doar ca studiu de caz. Romanul lui Peter Handke aşază sub lama unui bisturiu, cu luciditate şi cinism, nu doar problema cuplului, a comunicării interumane, ci şi tema condiţiei scriitorului – oricum, indiferent de epocă, un inadaptat social:

„Unul dintre autorii mei locuieşte în apropiere. Mă îngrijorează. E un caz mai dificil. Nu mai scrie nimic şi mă tem că nu va mai produce nimic. Bineînţeles că editura îl ajută lunar, ceea ce e chiar o inconştienţă. Astă-seară am insistat să-şi scrie cel puţin biografia. Dar făcea semn că nu. Nu mai vorbeşte cu nimeni, scoate doar nişte sunete găunoase, îl aşteaptă o bătrâneţe cumplită, fără lucru, fără oameni.” (p. 43)

Altfel, Peter Handke scrie încântător, ştiam deja asta, din Scurtă scrisoare pentru o lungă despărţire – Art, 2019, anul în care obţinea Premiul Nobel alături de Olga Tokarczuk. Să ne amintim un fragment, fiindcă, în esenţă, despre exact acelaşi lucru este vorba şi în Femeia stângace, despre despărţirile scurte care ameninţă să devină definitive:

„− Este insuportabil să fii dușmanul cuiva, spunea John Ford. Celălalt devine dintr-o dată fără nume, o simplă creatură, fața i se pierde în umbră și devine neclară, deformată și nu ne mai putem uita le ea decât fugitiv, de jos în sus, ca șoarecii. Ni se face silă de noi înșine când avem un dușman. Și totuși, mereu am avut dușmani.” (p. 35)

Peter Handke reuşeşte să te facă personaj în proza lui. Iată, ai putea fi copilul care îşi priveşte tatăl executând o demonstraţie halucinantă de persuasiune. Cum stabileşti raporturile de putere cu cei care îţi intră în birou, devenindu-ţi clienţi. Sau, şi mai interesant, ai putea juca rolul soţiei (aproape foste, chiar înainte de a se deschide subiectul divorţului), folosite de Bruno pentru lecţia sa de abuz emoţional. Şi porţia de ridicol:

„Bruno îi spuse copilului: Stefan, hai să-ţi arăt în ce fel îi intimidez eu pe oamenii care vin la mine în birou. Luă femeia de braţ şi mimă cu ea următoarele, uitându-se din când în când, zâmbitor, la copil: În primul rând îmi constrâng victima să stea pe scaun într-un spaţiu foarte restrâns unde se simte lipsită de putere. Şi dacă este un om mai în vârstă – începu deodată să şoptească – atunci vorbesc intenţionat foarte încet, ca să creadă că a început deja să surzească. E important, de asemenea, să porţi pantofi de tip special, de pildă cu talpă de crep, ca aceştia. Sunt pantofii puternicului. Şi trebuie să fie perfect lustruiţi. Dar cea mai importantă este expresia chipului: o expresie care să intimideze. Bărbatul se aşeză în faţa femeii şi privirea îi rămase atârnată în gol. Îşi sprijini pe masă cotul care făcea unghi cu antebraţul şi-şi adunase degetele pumn – dar nu de tot. Degetul mare rămase răzleţ gata să împungă. În timp ce se holba aşa, îşi schimonosi gura într-o parte şi vorbi cu ea în poziţia aceea: Mi-am făcut rost şi de o alifie din America pe care mi-o întind în jurul ochilor; mă ajută să nu clipesc. Sau, dată în jurul buzelor, face să nu-mi mai tremure colţul gurii. Îşi masă într-adevăr o alifie în jurul ochilor: Iată deci acea privire fixă, a puterii, cu care sper să ajung, în curând, membru al consiliului de conducere. El privea fix, şi femeia şi copilul se uitau la el.” (pp. 57-58)

Din ce va trăi Marianne, dacă divorţează?! Din contul încă deschis pe numele amândurora şi din traduceri. Şi-a împărţit paginile pe care le va traduce într-un ritm constant, până la finalul anului. Frazele care îi trec prin faţa ochilor vorbesc despre viaţa ei:

„În ţara idealului: aştept din partea unui bărbat să mă iubească pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce voi deveni.” (p. 51)

Contează a cui este replica. De aceea şi apare în text, ca în convenţia textului dramatic, numele personajului în faţa cuvintelor ce urmează să fie rostite. Multe cuvinte se irosesc în tăceri stânjenitoare, prelungite, fiindcă, este adevărat, aceste personaje iubesc, cum s-a spus, liniştea. Când sunt totuşi rostite, îţi rămân câteva secunde până la deplina lor elucidare – e nevoie să înţelegi întâi ale cui sunt acele cuvinte. Ai fi tentat, de exemplu, să spui că sunt ale bărbatului care vine acasă rar, între avioane:

„Ea se plecă spre el şi el îi zise: Miroşi a ceapă.” (p. 29)

De fapt, cuvintele sunt ale copilului. Vorbind cu Marianne despre chemările crestelor împădurite, toamna, Stefan, care se apropie de adolescenţă, face observaţia asta, după ce refuzase să fie condus în dormitor şi îmbrăcat, ca un copil mic, neajutorat, în pijamale: „Miroşi a ceapă.” E semnul clar al apropierii de o vârstă-prag. Cu aceste cuvinte îşi îndepărtează mama, pe care o simte ca fiind hiperprotectoare. Sunt încă aproape unul de celălalt, mamă şi copil, dar nu pentru multă vreme. O înstrăinare e inevitabilă.

Din prezentarea editurii, reiese că Peter Handke a scris şi dramaturgie:

Peter Handke se naște în decembrie 1942 în Austria. Abandonează studiile de Drept. Se remarcă drept dramaturg neconvențional în momentul punerii în scenă a piesei de teatru Insultarea publicului, care a avut un impact nemaiîntâlnit asupra spectatorilor. La 23 de ani este deja celebru. Printre scrierile sale de succes se numără Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri (1970, Editura Art 2019), Scurtă scrisoare pentru o lungă despărţire(1972, Editura Art 2019), Femeia stângace (1976, Editura Art 2021). A primit numeroase premii literare (Premiul Franz Kafka – 2009, Premiul Ibsen – 2014), iar în 2019 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

Romanul lui Peter Handke are alura unui scenariu nedefinitivat, rămas în stadiul de „şantier”. Spaţiul acţiunii este conceput asemenea unui decor de teatru, iar mişcările fiecărui personaj sunt descrise cu încetinitorul, devenind semnificative prin ritmul lor, prin felul în care transmit implicit un mesaj la nivel nonverbal. Femeia stângace este, ca gen, un fel de proză în teatru. Imaginea şi ideile joacă un rol secundar, lăsând în prim-plan cuvintele. Replicile sunt revendicate de personajele care aşteaptă pe marginea scenei. Şi lucrul acesta se întâmplă, imediat după ce, ca spectator, te-ai gândit a cui ar putea fi „vocea”. Cartea e minunată. Personajul meu preferat este tatăl Mariannei, el coase nasturele lipsă de la palton.

Las mai jos alte fragmente:

„Nimic nu e limpede, Marianne, şi le deschise uşa. Rămas singur, se lovi cu pumnul în frunte.” (p. 58)

„Copilul: Nu râde. Râzi ca şi Jürgen, grăsanul. Şi ăla se forţează întotdeauna să râdă. Niciodată nu te bucuri cu adevărat. O singură dată te-ai bucurat de mine. Asta a fost la început, când deodată am pornit-o înotând spre tine, fără colac. Atunci când m-ai prins, ai dat şi tu un chiot de bucurie.

Femeia: Nu-mi amintesc defel.

Copilul: Îmi amintesc! Îmi amintesc!” (p. 36)

„Copilul terminase de scris şi începu să citească: Cum îmi imaginez eu o viaţă mai frumoasă: Aş vrea să nu fie nici frig, nici prea cald. Să adie întruna un vânt căldicel, câteodată să fie şi furtună ca să trebuiască să te ghemuieşti. Automobilele să dispară. Casele să fie roşii, tufişurile de aur. Să le ştim pe toate şi să nu mai avem nevoie să învăţăm nimic. Să locuim pe insule. Pe străzi, maşinile să fie deschise şi să ne putem urca în ele când suntem obosiţi. Dar n-am fi niciodată obosiţi.” (pp. 6-7)

„În timpul mesei, copilul povesti: E ceva nou la noi în şcoală. Acum clasa noastră nu mai are nevoie decât de patru minute ca să-şi dezbrace paltoanele şi să se descalţe. Directorul ne-a cronometrat azi cu un cronometru veritabil. La începutul anului ne trebuiau zece minute! Directorul a zis că până la sfârşitul anului am putea cu uşurinţă să reducem recordul la trei minute. Şi acum am fi putut s-o facem dacă grăsanul Jürgen nu s-ar fi încurcat la descheiatul nasturilor de la palton. După aceea a plâns toată dimineaţa. În pauză s-a ascuns între paltoane şi a făcut în pantaloni. Ştii cum vom zbuti să facem totul în trei minute? Începem să alergăm de cum ajungem pe scări şi în timp ce alergăm ne şi dezbrăcăm.” (pp.35-36)

„Uneori mi se pare că ceea ce aflu nou de la unii şi de la alţii chiar din clipa aceea nu mai este valabil.” (p. 34)

„Dacă în viitor cineva îmi va explica cum sunt eu – chiar dacă va vrea să mă linguşească sau să mă îmbărbăteze -, am să-i interzic această îndrăzneală. Îşi întinse braţele. În pulover, la subsuoară se ivi o gaură. Îşi vârî degetul în ea.” (p. 34)

„Ţi-am spus adesea că te iubesc, dar abia acum mă simt legat de tine. Pe viaţă, până la moarte. Şi cel mai straniu este că acum, după ce mi-am dat seama de toate acestea, aş putea exista şi fără voi.” (p. 13)

„Tot timpul a fost întuneric în Finlanda, ziua şi noaptea.” (p. 11)

„În hol, de faţă cu toată lumea, îşi lăsă capul pe umărul femeii, de parcă acolo, aciuat în blană pe loc, trebuia să se odihnească. Ea îi luă din mâini punga şi valiza şi acum putu s-o îmbrăţişeze. Stătură îndelung aşa. Bruno mirosea vag a alcool.” (p. 11)

Femeia: Sunt altcumva decât de obicei?

Brună: Altfel – ca de fiecare dată.

Femeia: Ce vrei să spui?

Bruno: Tu faci parte din acei puţini oameni de care nu trebuie să te temi. Şi, în plus, eşti o femeie în faţa căreia nu ţii să joci un rol anume.” (p. 15)