Cultura română este una minoră, iar efectele acestei stări pot fi constate din plin de-a lungul timpului de către cercetătorii avizați și obiectivi. Horia Roman Patapievici remarca în mod drastic că ne lipsește o piață a ideilor, în sensul în care acestea nu sunt supuse dezbaterii, argumentele nu sunt receptate, în timp ce teoriile sunt minimalizate. Nu se poate vorbi de o producție culturală exclusiv îndoielnică, dimpotrivă, dar senzația generală este aceea a unui blocaj intelectual acut, care preferă nu de puține ori calea sigură, bătătorită unui travaliu critic atât de necesar.
În multe privințe, regăsim cele schițate mai sus în cadrul istoriografiei noastre, care nu a fost, de altfel, niciodată analizată integral cu competență și luciditate, așa cum s-a reușit în cazul literaturii. Or, așa cum remarcam cu alte ocazii, nu atât apariția unor lucrări valoroase este dilematică, ci refuzul constant de a sparge clișee, păreri încetățenite în jurul unor școli, idei, opere, care și-au demonstrat limitele. Istoria istoriografiei în sens critic este probabil domeniul aflat în cea mai grea suferință, deși scrisul istoric românesc se pretează la cele mai interesante analize.
Cazul emblematic în acest sens îmi pare a fi cel al istoricului Nicolae Iorga. Opera savantului botoșănean a fost de multe ori considerată drept un bun spiritual câștigat, intangibil, asupra căreia nu poate fi acceptată decât deferența. Astfel încât receptarea scrierilor sale comportă aspecte cel puțin curioase. Pe de o parte, de pildă, este încă considerat, chiar dacă departe de a fi unanimă părerea, cel mai mare istoric pe care l-am avut. Pe de altă parte, cărțile scrise de Iorga nu figurează în bibliografiile obligatorii ale cursurilor universitare ținute în facultățile de istorie din România, decât cu rare excepții. Ideile și ipotezele lui Iorga sunt din ce în ce mai rar citate sau promovate și inexistente în spațiul istoriografic occidental. Cum poate fi explicat acest paradox aparent?
Ca în multe alte cazuri, opera lui Nicolae Iorga este mai mult citată decât citită sau, în orice caz, este investigat într-un mod extrem de selectiv. Este drept că titanul istoriografiei noastre a scris enorm, peste 1300 de cărți și peste zece mii de articole, studii, recenzii, la care se adaugă creațiile sale literare sau discursurile politice. Un astfel de volum livresc este de natură a inhiba curiozitatea spiritului activ, fiind necesar ca cercetătorul dispus să urmărească ipostazele scrisului său istoric să își sacrifice întreaga viață profesională în slujba acestui deziderat. Nici riscurile nu sunt lipsite de importanță: o atitudine critică în raport cu opera lui Nicolae Iorga poate duce la minimalizare, negare, etichetări peiorative în spiritul unui naționalism inabil sufocat de false certitudini și care nu permite prăbușirea idolilor unui popor greu încercat de-a lungul istoriei.
Nicolae Iorga a fost în primul rând un personaj contradictoriu. Umanist și tolerant în aparență, a practicat un antisemitism feroce în epoca modernă, mai ales alături de A.C. Cuza, al cărui camarad ideologic a fost în această perioadă. A intrat în politică din dorința de a îmbunătăți starea de lucruri din România, dar a fost preocupat mai degrabă de a prelua puterea într-o formă sau alta, indiferent de consecințe și în pofida faptului că era lipsit de orice talent administrativ și nu avea nici o soluție economică, așa cum s-a putut vedea în timpul mandatului său de prim-ministru. A scris laudativ și a promovat aproape exclusiv oameni de cultură mediocri, dar care îi erau apropiați în dauna unor remarcabile talente, care nu îl apreciau la adevărata valoare. Nu în ultimul rând, opera sa este un amalgam de contradicții și contraziceri, reveniri și ipoteze inabile, insuficientă documentare și aroganță, prolixitate și cecitate intelectuală.
De altfel, receptarea postumă a lui Iorga a fost una eminamente pozitivă mult timp mai ales din cauza regimului comunist, care a decis să îl prezinte drept un geniu, un savant care nu avea nici predecesori, nici urmași în istoriografia românească, teză preluată ulterior și întreținută până azi de unii istorici, dar și de persoane din afara domeniului, care nici măcar nu s-au apropiat de opera sa. În schimb, contemporanii savantului, români sau străini, așa cum vom vedea, au remarcat, fie și din motive de natură personală, caracterul instabil al scrierilor sale, numeroasele erori și scăderi, viziunile greșite și așa mai departe. Pe cât de efervescente au fost aceste polemici, de pildă în perioada interbelică, pe atât de inexplicabilă este absența lor în zilele noastre. În mod evident, pot exista păreri contrare în jurul operei iorghiste, viziuni diferite, confruntări de idei, tentative de reabilitare, aceasta fiind calea spre decantarea unor concluzii cât mai apropiate de realitate. Cu toate acestea, nu există.
În cadrul acestui context, trebuie remarcată și discutată cartea lui Alex Mihai Stoenescu, Preliminarii la asasinarea lui Nicolae Iorga. Rolul istoricului Constantin C. Giurescu, apărută în acest an la Editura Evenimentul și Capital. Autorul este scriitor și istoric, specializat în istoriografie, metodologie istorică precum și în istoria recentă a României. Ca istoric, Alex Mihai Stoenescu s-a făcut remarcat prin intermediul unor lucrări precum Armata, mareșalul și evreiisau Istoria loviturilor de stat în România în patru volume, dar care au fost primite mai degrabă cu rezervă din cauza ipotezelor prezentate, de cele mai multe ori nesusținute de documentația aferentă. În schimb, echilibrat a fost capitolul scris de acesta în cadrul lucrării Istoriografia românească, tratat al Academiei Române, deși i se pot aduce numeroase observații inclusiv în acest caz. În ultimii ani, a preferat să publice la edituri mai degrabă obscure lucrări care tratează, de exemplu, genialitatea lui Nicolae Iorga sau teoria eredității în cultură.
Premisa de la care pleacă Alex Mihai Stoenescu este următoarea: așa cum se știe, la sfârșitul anului 1931 și începutul anului 1932 a fost declanșată o amplă polemică între Constantin Giurescu și Nicolae Iorga, pornită de la o recenzie pe care a scris-o primul la una dintre lucrările savantului român. Or, controversa respectivă trebuie încadrată într-un context mai larg, în cadrul căruia s-au format două școli de istorie în România, „Școala veche” și „Școala nouă”, fiecare dintre ele cu proprii reprezentați și cu propriile viziuni istorice. Ipoteze de lucru pe care o analizează Alex Mihai Stoenescu este dacă, <<dincolo de conflictul personal Giurescu-Iorga” și dincolo de „impresia generală, încă vagă, a unui conflict între generații”, controversa respectivă a avut drept efect degradarea imaginii publice a lui Nicolae Iorga, astfel încât legionarii să devină ferm convinși că au omorât politicianul, nu istoricul.>> Este, trebuie spus, din capul locului, o ipoteză în mod evident forțată, la fel cum nepotrivit apare titlul lucrării, prin sugestia indusă de a îl apropia în orice fel pe istoricul Giurescu de tragicul episod al asasinării lui Nicolae Iorga. Polemica izbucnită era naturală și reprezenta reflexul unei istoriografii ajunsă la maturitate și care, în consecință, nu mai putea accepta cu seninătate scrierea istoriei din considerente naționaliste sau urmărind efecte concrete în plan politic. Pe de altă parte, subiectul în sine era mai mult decât necesar și ar trebui luat în considerare de cât mai mulți istorici, mai ales că Alex Mihai Stoenescu îl ratează din mai multe puncte de vedere.
Premisele conflictului pot fi decelate în cadrul congresului profesorilor de istorie din România, organizat la Sibiu, în anul 1929. Petre P. Panaitescu i s-a adresat atunci lui Iorga cu niște cuvinte care ar fi putut reprezenta crezul noii generații de istorici:
„Domnule profesor, dumneavoastră ați purtat o luptă de caracter național, ați căutat să ajungeți la o Românie unită. Ați ajuns, dar pentru aceasta istoria a trebuit să fie forțată și puțintel falsificată. Acum noi avem România aceasta deplină: nu mai este nevoie să falsificăm și să mințim. De acum înainte, noi trebuie să fim obiectivi, să spunem și lucrurile bune și lucrurile rele din trecutul nostru, să le spunem așa cum au fost.”
Petre P. Panaitescu avea dreptate, dar era prudent, manifestând un exces de amabilitate acolo unde nu era cazul. În realitate, nu există scuză pentru eludarea adevărului istoric, iar subsumarea cercetărilor idealului național a avut întotdeauna consecințe profund negative.
Este drept că istoricul Panaitescu s-a plasat într-un mod regretabil în slujba Mișcării Legionare, dar cel puțin scrierile sale istorice nu au fost contaminate de subiectivitate și dominate de idealuri abstracte, extrinseci domeniului istoric. Din acest motiv, dar nu numai, acesta s-a situat în permanență pe poziții opuse față de Nicolae Iorga, tributar în permanență unor idei anacronice, incompatibile cu luciditatea cercetătorului de profesie. Iorga l-a acuzat pe Panaitescu cu virulență după ce acesta a scris o carte despre Mihai Viteazul, mai ales că savantul publicase, de asemenea, o lucrare în acest sens, ceea ce însemna că subiectul era tranșat definitiv și nu mai putea suporta contestări. Replica lui Petre P. Panaitescu, publicată în „Revista istorică română” a fost excelentă, demontând metodic toate învinuirile care i se aduceau și trasând, din nou, conturul crezului pe care se sprijinea noua generație de istorici:
„Prin urmare, trebuie să constat de la început că polemica ridicată de d. Iorga împotriva cărții mele este străină de interesul purtat adevărului științific. Știu că domnul Iorga afirmă că adevărul istoric se poate împăca întotdeauna cu prestigiul național. Ce noroc că întotdeauna și fără excepție acest adevăr istoric stă alături de interesele noastre și niciodată de acelea ale Ungurilor sau ale Turcilor! Am crezut și cred că istoria este o știință prin țelurile și metoda ei, este un cult al adevărului; singurul patriotism îngăduit în istorie este să spui adevărul, să-l restabilești în așa chip, încât să aduci laudă și progres științei neamului din care faci parte. Și adaug că aceia care cred altfel, n-au dreptul la titlul modest de <<om de știință>> , oricâte alte titluri mari și pompoase ar avea.”
Anterior, la începutul secolului XX, Nicolae Iorga a început o interesantă polemică cu Grigore Tocilescu, căruia îi reproșa din motive corecte modalitatea de scriere a unui manual școlar de istorie a românilor. În paranteză fie spus, Iorga a scris, la rândul său, un astfel de manual care nu a fost bine primit în rândul profesorilor, ceea ce a atras mânia magistrului. Motivul era reprezentat de analiza pe care Tocilescu o făcuse în ședința Secției Istorice a Academiei Române pe 12 aprilie 1899 studiului scris de Iorga referitor la cetățile Chilia și Cetatea Albă. Observațiile erau întemeiate și pot fi aplicate, mutatis mutandis, multor lucrări concepute de marele nostru istoric: „o înșirare însă făcută fără ordine și sistemă”, „nămol de citațiuni pe care autorul și aci le înșiră fără scop și fără legătură, fără a ne duce la vre-un resultat”, adică volutele stilistice făcute adeseori pe lângă subiect și pasiunea de a epata sau de a își potența în permanență erudiția.
O puternică contestare a lui Iorga a venit, așa cum arată Alex Mihai Stoenescu, din partea juristului Ion Tanoviceanu, doctor în drept la Paris, profesor universitar și membru corespondent al Academiei, dar și un antisemit notoriu, aspect care mai mult îl apropia de Nicolae Iorga. În orice caz, Tanoviceanu a publicat inclusiv o broșură prin intermediul căreia semnala abundența de erori genealogice, dar nu numai, comise de Iorga, care recunoscuse o parte dintre ele: „D. Iorga căsătorește doi frați cu propriile lor surori; ia drept logofeți mari, adică prim-miniștri ai Moldovei pe Gheorghe Balș și pe Miron Cuza (…) Confundă pe logofătul Ion Canta cronicar (de la Români) cu logofătul Ion Canta Deleanul, pe Constantin Cogălniceanu, personagiu istoric (fratele cronicarului) cu tatăl lui, Vasile Cogălniceanu, persoană neînsemnată și pe Vasile Lupul Vodă cu vornicul Lupul Hobășescu, contemporanul său”, iar exemplele pot fi arătate mai departe. Dacă alte reproșuri aduse lui Iorga țineau de naționalismul lui Tanoviceanu și nu pot fi luate în serios, aceste erori punctuale dezvăluie carențe grave ale scrierilor savantului, care părea incapabil de o informare completă, fapt ce poate explica viteza cu care își publica lucrările.
Radu Rosetti, un cunoscut cercetător al problemei agrare din România, a încercat să prezinte în amănunt cauzele istorice și imediate ale Răscoalei din 1907. George Panu i-a desființat argumentat ipotezele pe care acesta le-a înaintat în ceea ce privește relația dintre țărani și boieri din timpul Evului Mediu românesc, dar celelalte părți rezistă în linii mari până astăzi. Din această perspectivă, Radu Rosetti era îndreptățit să critice extrem de dur lucrarea lui Nicolae Iorga, Cercetări istorice cu privire la viața agrară a Românilor prin intermediul unei recenzii apărută în revista „Viața Românească”, semnalând numeroase greșeli, date eronate sau interpretări rizibile și concluzionând în felul următor: „Hotărât lucru, d. Iorga nu era pregătit pentru a face istoricul chestiunii țărănești.” Tot aici pot fi menționate scrierile bizantinologului Demostene Russo, conținând mai multe obiecții la adresa operei lui Nicolae Iorga. De altfel, Russo se întreba cum cineva precum savantul nostru poate fi o autoritate în istoria Imperiului Bizantin, în condițiile în care nu cunoaște elenismul clasic, elenismul modern și a succesorului musulman contemporan. Mai ales că Nicolae Iorga a comis nenumărate erori de copiere și traducere fie în cărțile sale, fie în edițiile de documente pe care le-a tipărit.
De altfel, contestarea lui Nicolae Iorga nu venea numai din spațiul istoriografic românesc. Așa cum a arătat revista „Viața românească”, fără a fi nici pe departe singurul, istoricul german Karl Dietrich, specialist în istoria Bizanțului, a criticat cu severitate cartea lui Iorga, „Geschichte des rumanischen Volkes”, chiar dacă i-a remarcat și punctele tari. Printre altele, Dietrich îi reproșa că nu a reliefat cum se cuvine influența culturală bizantină, că „nu e în curent cu știința bizantină, că edițiile vechi pe care le citează sunt greșite și dăunătoare chiar unui istoric”, că a făcut mai multe confuzii și contraziceri regretabile în partea privitoare la toponimie, o critică care devine, așa cum se poate observa, recurentă. Nicolae Iorga a încercat să demonteze toate aceste acuzații, dar finalul replicii a fost pe măsura operei sale: considera că este nedemn pentru revista numită de a reproduce, exagerând „criticile necompetente și necuviincioase pe care le aduce cine știe ce băiețel din Germania operei în care un învățat român, care nu și-a furat reputația, a pus munca tinereții și bărbăției sale.”
În acest cadru a fost posibilă apariția polemicii dintre Constantin Giurescu și Nicolae Iorga, între care apăruseră, de altfel, unele animozități, care tindeau să fie potențate pe măsura trecerii timpului și asupra cărora nu are rost să insistăm acum. În anul 1930, Nicolae Iorga a publicat lucrarea „Istoria românilor și a civilizației lor”. Sinteza era o traducere a cărții „Histoire des Roumains et de leur Civilisation”, apărută la Paris în 1920 și retipărită la București în 1922. În ediția din 1930, Iorga a corectat erorile și a îndreptat confuziile care nu erau deloc puține, la fel cum a adăugat un capitol și a revizuit, în general, lucrarea. Cu toate acestea, ceea ce s-a dorit a fi o sinteză de popularizare a istoriei noastre, având totuși caracter științific și reprezentând nivelul de maturitate intelectuală al istoricului, s-a dovedit a fi o tentativă eșuată din mai multe puncte de vedere.
Recenzia lui Constantin Giurescu a fost lansată la sfârșitul anului 1931, în „Revista Istorică Română”, pe parcursul a mai multor numere, fiind, de fapt, o amplă analiză întinsă pe zeci de pagini și care și-a propus să examineze în detaliu orice aspect al lucrării. Cu luciditate, calm și sprijinit întotdeauna pe documente și ipoteze sigure sau cel puțin larg acceptate, Giurescu a reușit să demoleze aproape în totalitate lucrarea savantului, un demers ireproșabil din punct de vedere metodologic. Dezamăgirea recenzentului a fost generată de faptul precizat mai sus, anume că lucrarea scrisă de Iorga ar fi fost necesar să fie expresia cristalizării depline atât a concepției istorice cât și a cunoștințelor din acest domeniu, mai ales că reprezenta corolarul a patru decenii de activitate și fusese precedată de multe alte cărți, monografii și studii. O concepție ultimă, în același timp un model al scrisului istoric, care să servească studenților, cercetătorilor și generațiilor viitoare. Or, în urma examinării atente, lucrarea lui Nicolae Iorga nu s-a dovedit a fi nimic din toate acestea.
La o primă vedere, determinarea cu care Constantin Giurescu a disecat respectiva sinteză pare, într-adevăr, fără precedent. Nu avem de-a face cu o simplă lectură, în siajul căreia pot fi dezvoltate anumite observații, valide sau nu, ci cu un proces de deconstrucție metodic, desfășurate pe diverse paliere și înzestrat cu o acuitate critică de invidiat. Giurescu a cercetat cu atenție sporită fiecare frază, fiecare pasaj, fiecare notă, a făcut corelația între planul lucrării și conținutul acesteia, între titlurile capitolelor și conținutul efectiv, între diverse pasaje contradictorii, a făcut comparații cu scrierile anterioare, a făcut dese trimiteri la literatura de specialitate, totul pentru a își construi remarcile fără posibilitatea de contestare. De pildă, pentru a demonstra netemeinicia afirmațiilor făcute de Iorga în legătură cu clima țării noastre, Giurescu a consultat buletinele meteorologice existente, ceea ce relevă dorința de a nu îi scăpa nimic din vedere.
Și câte erori nu a descoperit în acest fel recenzentul. De pildă, așa cum precizam, distanța evidentă între titlurile capitolelor și paragrafele propriu-zise ale acestora. Nicolae Iorga propune subtitlul „Slavi și români”, dar scrie mai puțin de o pagină efectiv despre acest subiect, alte cinci fiind dedicate unor probleme diferite. Formațiunile politice descrise în „Alexiada” sunt plasate în secțiunea care tratează despre viața politică a românilor în Principate, așadar ulterioară întemeierii statelor medievale românești. Un capitol care își propunea să expună formarea civilizației românești în secolele al XV-lea și al XVI-lea narează diverse evenimente, mai puțin cele anunțate în titlul acestuia. Iar exemplele ar putea continua, așa cum le prezintă amănunțit Constantin Giurescu.
Nu numai atât, dar Nicolae Iorga, cel puțin raportat la această lucrare, pare a nu deține date minime necesare unui istoric începător, ceea ce este complet inexplicabil, dacă ținem cont de statura intelectuală a autorului și prestigiul intern și internațional de care se bucura. De exemplu, comite erori grosolane de ordin geografic, aspect recurent al operei sale, dar mai puțin scos în evidență (astfel, nu înțelege semnificația stepei sau prezintă deformat mai multe așezări sau cetăți). Plasarea unor evenimente în timp este deseori eronată, la fel cum observațiile lingvistice sunt de cele mai multe ori pur și simplu catastrofale. Cauzele pot fi multiple, dar unele dintre ele par a ține de incapacitatea funciară a lui Nicolae Iorga de a înțelege evenimentele istorice așa cum au fost și nu cum ar fi trebuit să fie în lumina imperativului național, care îi guvernează gândirea și îi domină interpretările. De pildă, în ciuda tuturor evidențelor, savantul afirma în cadrul acestei lucrări că pecenegii nu au avut legătură cu românii din spațiul nord-dunărean, fiind mai degrabă „izolați în lagărele lor din mijlocul pustiului și al stepei”. Noblețea rasei noastre nu cadra cu un amestec atât de puțin rafinat, după cum se poate observa.
Cel mai grav aspect, relevat de Constantin Giurescu, îmi pare a fi următorul. Nicolae Iorga se contrazicea în cadrul aceleiași lucrări, de parcă nu ar fi ținut cont de mult ori de ceea ce scrisese înainte. De pildă, tratând despre influența slavă asupra limbii române, marele istoric remarcă că termenii privitor la agricultură sunt de origine slavă. Or, câteva zeci de pagini mai încolo, Iorga scrie senin că toate felurile de cereale și legume au denumiri latine, dând exemple din abundență în acest sens. De altfel, de-a lungul timpului, Nicolae Iorga a recurs nu de puține ori la acest procedeu, anume de a intra în contradicție cu sine însuși la distanță de câteva pagini sau capitole. Așa cum observa Constantin Giurescu, „Un lucru e însă clar: prezența acestor două opinii care se contrazic, în aceeași carte, e caracteristică pentru felul de a lucra al autorului, pentru metoda întrebuințată.” Observația este mai mult decât corectă.
Să admitem, deși cu mare dificultate, că aceste numeroase erori țin de insuficiența izvoarelor, de caracterul încă firav al literaturii de specialitate, de cercetări arheologice aflate încă într-un stadiu incipient (dar pentru Constantin Giurescu nu se aplică aceste limite?), la care se adaugă suficiența lui Iorga, dovedită cu asupra de măsură. Dar nici perioada modernă tratată în această sinteză nu este lipsită de grave confuzii, de prezentarea unor ipoteze nesprijinite de dovezi clare, la care se adaugă subiectivismul inerent al lui Iorga, celebru în epocă, de altfel. Analizând o epocă în cadrul căreia au activat personalități pe care Iorga le-a cunoscut și cu care a intrat deseori în conflict, concluziile devin rizibile. Despre Junimea, cel mai important curent cultural românesc și revista Convorbiri literare” istoricul este de părere că nu au oferit „decât critica nemiloasă și fără orizonturi a lui Titu Maiorescu sau imitații ale romantismului german, dacă, încă odată, fondul național, plin de o naivă energie, nu s-ar fi impus compilatorilor și imitatorilor. ” De altfel, este știut faptul că Iorga a căutat mereu, în diverse scrieri ale sale, să impună dimensiunea formidabilă a curentului sămănătorist, tutelat chiar de savant la începutul secolului XX, deși acesta a fost condamnat la o dreaptă uitare din cauza caracterului său anacronic. Inutil să mai remarcăm că Iorga avusese despre Titu Maiorescu o cu totul altă părere și că scrisul său istoric îi urma îndeaproape umorile și resentimentele. Din această perspectivă, expunerea perioadei contemporane este ratată aproape în totalitate. Sau, așa cum se întreba Constantin Giurescu, „Ce temei se poate pune pe reconstituirea trecutului românesc făcută de d. Iorga, atunci când domnia sa dovedește cum am văzut în pasajele de mai sus, că nu poate înfățișa cu destulă obiectivitate și exactitate nici măcar prezentul care ne stă tuturora sub ochi?”
În mod evident, spațiul limitat nu ne permite să redăm toate aspectele relevate de recenzentul lucrării lui Nicole Iorga. Constantin Giurescu însuși mărturisea că nu a avut posibilitatea de a indica tot ceea ce era în neregulă din punct de vedere al informației științifice, deși beneficia de o platformă generoasă din punctul de vedere al paginilor puse la dispoziție. Pentru a întări caracterul just al recenziei scrise de Constantin Giurescu, trebuie remarcat că o altă lucrare de acest gen a lui Nicolae Iorga, „Essai de synthese de l´histoire de l´humanite” a fost aspru criticată de studentul Facultății de Filosofie, Mircea Eliade, în anul 1926. Dezamăgirea viitorului istoric al religiilor este manifestă, mai ales că, la fel ca Giurescu, își pusese speranțe într-o astfel de lucrare. Or, remarca Eliade, acel volum se „vădește cu tot atâtea însușiri și tot atâtea defecte ca și oricare altul din cele cinci sute de volume publicate până în prezent de d. Iorga.” Unei astfel de opere, rodul a unui deceniu de travaliu intelectual, nu i se puteau găsi scuze, în timp ce lipsurile copleșeau părțile pozitive. Mai mult, nota Mircea Eliade, „citind cartea dlui Iorga ești nevoit să faci permanente și chinuitoare sforțări ca să pricepi ce vrea să spună autorul.” Este posibil ca de cele mai multe ori nici Iorga să nu fi știut ce a dorit exact să redea în cărțile sale.
Așa cum s-a văzut, mulți istorici români sau din afara țării au găsit motive serioase de critică a operei istorice aparținând lui Nicolae Iorga. La modul critic a scris despre sămănătorism și exprimarea sa literară Eugen Lovinescu în epocă, multe dintre concluziile sale fiind reluate ulterior de alți critici literari. Partea literară a operei lui Iorga, fie că ne referim la piese de teatru, fie la poezii a fost întotdeauna privită în cel mai bun caz cu răceală și nu a rezistat sub nici o formă trecerii timpului. Despre activitatea sa politică, precum și despre caracterul uman al acestuia au scris preponderent negativ zeci de personaje ale epocii de la I. G. Duca la Constantin Argetoianu. Cu toate acestea, prestigiul lui Iorga pare să rămână intact, mai ales în urma infuziei primite în timpul regimului comunist. Totuși, o întrebare persistă: să se fi înșelat toți cei la care m-am referit mai sus?
Ultima parte a cărții lui Alex Mihai Stoenescu se îndepărtează de tema centrală și prezintă tribulațiile lui Nicolae Iorga în cadrul contextului extern tot mai dificil, marcat de ascensiunea regimurilor totalitare, dar și instaurării unui regim autoritar în România, la inițiativa Regelui Carol al II-lea. Deși prezentarea lor suscită un anumit interes, ținând cont de subiectul tratat puteau la fel de bine să lipsească. În fine, ne sunt prezentate și ecourile controversei, punctele sale nevralgice, dar și reconsiderările protagoniștilor. Într-adevăr, pentru corectitudine, trebuie să remarcăm faptul că inclusiv Constantin Giurescu nu a putut înfrânge tentația naționalismului epocii sale atunci când a conceput, la rândul său, o istorie a românilor bine primită de public, dar care conține, cel puțin la început, observații inabile și aiuritoare în legătură cu vechimea și vitalitatea poporului român. Este un aspect care se va agrava cu consecințele cunoscute în perioada regimului național-socialist. Ceea ce nu înseamnă sub nici o formă că, prin critica sa, Constantin Giurescu nu ar fi avut dreptate sau nu ar fi adus în discuție argumente imposibil de negat prin justețea lor.
Istoria istoriografiei românești este cu siguranță un capitol atractiv și fascinant pentru cercetătorii zilelor noastre. Cu atât mai mult transpare regretul de a nu avea mai multe studii sau lucrări dedicate acestui fenomen și care să pună în discuție școlile de gândire, curentele epocilor trecute, influențele externe, limitele cauzate de eludarea obiectivității și încă multe altele. La fel, orice discuție serioasă asupra istoriografiei noastre moderne nu poate, în mod evident, ocoli opera lui Nicolae Iorga. Problema însă rezidă în faptul că nu se poate construi decent plecând de la premise falsificate și de la prejudecăți. Vastitatea operei iorghiste nu echivalează cu un nivel calitativ pe măsură, ceea ce ar fi ar fi imposibil. De altfel, nu aceasta este cauza vulnerabilităților descoperite la tot pasul în scrierile lui Nicolae Iorga? Respectiv, dorința savantului de a scrie cât mai mult, cât mai repede, despre orice subiect și orice personaj. O lucrare de istorie necesită timp, documentare, reflecție și atenție. Or, așa cum s-a văzut, Iorga scria de la un moment dat bazându-se pe memoria sa prodigioasă, este drept, fără a cerceta în amănunt bibliografia aferentă, încurcându-se în evenimente și, mai grav, contrazicându-se în cadrul aceleiași cărți. Geniul, în măsura în care a existat, nu poate compensa munca intelectuală și atenția la detalii. În locul celor 1300 de cărți scrise de Nicolae Iorga, ar fi fost preferabil să existe câteva zeci, care însă să devină repere intangibile ale istoriografiei noastre. Cei mai mulți istorici care au scris despre Nicolae Iorga, transformați inevitabil în hagiografi, au evidențiat cu mândrie multiple ipostaze ale savantului: profesor universitar, om politic, președinte de partid, ziarist, lider de opinie publică, scriitor și multe altele. Dar nimeni nu și-a pus problema timpului care îi rămânea lui Iorga pentru conceperea operelor sale și care nu putea fi decât finit. Din această cauză, se poate presupune, scrisul istoric al lui Nicolae Iorga, în mod paradoxal la prima vedere, s-a degradat de-a lungul timpului, iar cele mai bune lucrări aparțin perioadei de tinerețe, nu a celei deplinei maturizări profesionale și intelectuale. În schimb, o bună parte din analizele lui Gheorghe Brătianu, care a scris în aceeași epocă, au rezistat trecerii timpului și constituie puncte de reper inclusiv pentru istoricii străini. Cu alte cuvinte, Gheorghe Brătianu a scris bine, în timp ce Nicolae Iorga a scris mult.
Cartea lui Alex Mihai Stoenescu îmi pare că are un singur merit fundamental: acela de a introduce în spațiul nostru public aspecte istoriografice extrem de necesare, dar, așa cum subliniam, inexistente în cadrul celor mai multe cercetări. În rest, modalitatea de scriere, mai mult descriptivă decât analitică, așa cum s-ar fi impus lasă de dorit, mai ales că autorul nu își poate reține admirația în raport cu genialul personaj care a fost Nicolae Iorga. La fel, pentru a reveni, titlul este unul nefericit, mai ales dacă ținem cont de faptul că nu are nici o legătură cu evenimentele din toamna anului 1940. Ura legionarilor la adresa lui Iorga a fost declanșată de procesul pe care acesta i l-a intentat lui Corneliu Zelea Codreanu, în urma căruia liderul legionar nu a mai ieșit niciodată din închisoare și a fost asasinat, deși între timp fusese condamnat pentru fapte mult mai grave. Horia Sima remarca, la rândul său, în exil, mult după încheierea celui de-al doilea război mondial, că asasinatul l-a vizat pe Iorga transformat în „licheaua lui Carol al II-lea” și în nici un caz istoricul. Ar fi, oricum, greu de crezut, că polemicile intelectuale de la începutul deceniului patru al perioadei interbelice sau din orice altă perioadă ar fi constituit vreodată un motiv serios de eliminare a savantului. Din acest punct de vedere, titlul precum și premisa prezentată în debutul cărții devin pur și simplu niște inepții.
Lucrarea lui Alex Mihai Stoenescu suferă, așadar, de deficiențe metodologice, de remarci deseori neinspirate precum și de un limbaj care ar putea fi în mod cert ameliorat. De asemenea, autorul are niște scăpări inexplicabile. De pildă, prezentând descoperirea mormântului voievodal de la Curtea de Argeș în vara anului 1920 asupra căruia Nicolae Iorga se înșelase atât de tare, Alex Mihai Stoenescu scrie că situl arheologic a fost vizitat imediat de Carol I. Or, acesta nu mai trăia de șase ani și nu putea, în consecință, să viziteze nimic. Pe de altă parte, într-o apariție publică dedicată promovării acestei cărți, Alex Mihai Stoenescu a afirmat răspicat că Nicolae Iorga nu a fost antisemit. Dimpotrivă, Iorga a fost unul dintre cei mai vizibili antisemiți ai epocii moderne, o evidență pentru absolut oricine, încât această poziție este descalificantă pentru statutul istoricului și regretabilă în raport cu obiectivitatea atât de mult clamată chiar în interiorul acestei lucrări. În mâinile unui istoric competent, dar mai ales obiectiv, subiectul prezentat de Alex Mihai Stoenescu se putea transforma într-o lucrare excepțională. Ceea ce, în mod evident, nu este cazul. Reconsiderarea operei lui Nicolae Iorga însă devine un obiectiv stringent al istoriografiei noastre.
Atunci când a ieșit de la vizionarea piesei „Iisus”, scrisă de Nicolae Iorga, epigramistul Cincinat Pavelescu, fiind întrebat cum i s-a părut, s-a gândit la următoarele versuri: „De la Iisus când am ieșit / Cu plictiseala-n gând și oase / Mi-am spus: calvarul tău, Hristoase / Nu s-a sfârșit.” Poate generația noastră va asista, totuși, la analiza profundă a operei lui Nicolae Iorga, care să nu semene în permanență cu un calvar livresc.
Preliminarii la asasinarea lui Nicolae Iorga. Rolul istoricului Constantin C. Giurescu de Alex Mihai Stoenescu
Editura: Evenimentul și Capital
Anul apariției: 2024
Nr de pagini: 352
ISBN: 978-630-6572-08-3
