Legea visătorului. Gramatica visului

„Mai târziu, când îmi notam ce visez (din ziua aia mi-am notat mereu visele), am observant că, atunci când povestești un vis, îți imaginezi tot atât de mult pe cât îți amintești. Preschimbi senzația în narațiune. În sensul strict al cuvântului, asta înseamnă să creezi povești.” (Daniel Pennac, Legea visătorului)

„Nu am cine ştie ce amintiri deosebite, de fapt am pus totul în filmele pe care le-am realizat. Dăruind publicului amintirile, le-am şters şi, pe deasupra, nu mai pot să disting între ce s-a întâmplat într-adevăr şi ce-am inventat.” (Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema cu Giovanni Grazzini)

Legea visătorului, cartea lui Daniel Pennac, scoate scenariul oniric de sub presiunea hermeneutică a psihanalizei. Importante sunt imaginile pe care omul le poartă cu sine și în existența diurnă, fără să caute în ele semnificații prea complicate. Ideea e că visul apare nu doar ca o prelungire a vieții, ci și ca o promisiune că vei trăi ceea ce în mod obișnuit este imposibil.

Visele recurente sunt ușor de interpretat. Naratorul, un personaj fără nume, visează frecvent că aleargă, la metrou, către fata de care se despărțise ceva vreme. La rândul ei, fata aleargă spre el, îl depășește, trece prin lucruri, sparge suprafețe, e înghițită, ea și întreaga lui familie, de niște ziduri — un coșmar:

„Din punct de vedere literar, nu aveam ce să scot din aceste coșmaruri. Vise ferecate. Nu se deschideau către nicio poveste. De altfel, nu le istoriseam nimănui și nici n-aveam de gând să le vând vreunui psihanalist. Mă mulțumeam să le notez de fiecare dată când le visam. Acum vorbesc prima oară despre ele. Măcar îmi dăduseră ideea să-mi împac elevii cu scrisul prin intermediul recoltei lor de vise. Copiii mei cu probleme adorau acest mod de a scrie fără să scrie. Unii dintre ei mai țin și azi (jumătate de veac mai târziu, deveniți cetățeni stimabili, cu o ortografie fără cusur) un jurnal al propriilor vise.” (p. 169)

Notate, visele sunt un exercițiu de gramatică și, cu siguranță, sunt, pentru fiecare, o cartografiere a vieții care se pierde, uitată repede și neconsemnată, în somn. Sfătuit de Ernst Bernhard, un psihanalist din școala lui Jung, regizorul și-a notat timp de treizeci de ani visele, amestecând printre desene și fragmente de text și idei pe care le putea folosi în filmele sale. Profesorul pasionat de filmele lui Fellini creează în propria carte impresia de haos ordonat, tipică visului. Numai că trebuie învățat cum se povestește un vis, nu e chiar simplu de alcătuit „recolta”. Când scrii doar pentru tine, nu ai impresia că scrii:

„La început, recolta lor avea câteva cuvinte, mai nimic, o imagine, o senzație. Apoi venea un sâmbure de poveste. A doua zi, altul. Istorisiri pe care imaginația lor punea stăpânire treptat, ce deveneau povești fără punctuație, ortografie sau gramatică, dar mai bogate cu fiecare dimineață. Notându-și visele doar pentru ei, nu aveau sentimentul că scriu. Imaginile nocturne se transformau de la sine în pete de cerneală pe caietele lor, și-atât. Până la urmă, poveștile lor sporeau cu mistuitoarea forță a iederei sau a glicinei.

Fiindcă imaginația nu are nicio datorie față de vise. Ce, viselor le pasă de noi?” (p. 164)

Am citit întâi cartea lui Daniel Pennac, Legea visătorului, despre care știam că îi este închinată lui Federico Fellini. Apoi, am văzut documentarul Fellini degli spiriti, regizat de Anselma Dell’Oli și prezentat în 2020 la Festivalul de la Cannes. E foarte interesantă intersecția acestor două „lecturi”, la care putem adăuga filmul În căutarea lui Fellini (2017, regia Taron Lexton), dar și volumul de Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema cu Giovanni Grazzini, cu o prefață de Alex. Leo Șerban, apărut la Humanitas 2007.

Documentarul Anselmei Dell’Oli conține mărturisiri ale actorilor, regizorilor, scenariștilor care l-au cunoscut pe Fellini îndeaproape și i-au înțeles preocuparea pentru vis și supranatural. În sinteză, documentarul surprinde sursele de inspirație ale creatorului, care are acces la un anumit tip de adevăr, inaccesibil oamenilor obișnuiți. Importantă este confruntarea dintre omul profund și cel superficial. Omul profund înțelege că existența este compusă din mai multe paliere, niveluri de spiritualitate, și nu va trăi niciodată doar la nivelul superficial specific vieții diurne.

Apropierea de imaginarul fellinian se face treptat, încă din anii copilăriei. În Legea visătorului referirile la această perioadă, a construirii interioare, este legată tot de arhetipul visului.

„— Federico Fellini a fost un regizor italian cunoscut în toată lumea, pentru care străbunica ta a lucrat o vreme în anii 1960. Când eram mic, dormeam sub unul dintre visele lui, pe care ea mi-l atârnase deasupra patului. Timp de treizeci de ani, Fellini și-a desenat și și-a pictat toate visele. Apoi le-a adunat într-o carte monumentală: Il libro dei sogni. E acolo, în bibliotecă. Lulle, adu-o încoa, te rog! Ai grijă, e grea. Mulțumesc. Priviți, Fellini își desena visele de îndată ce se trezea. Le colora cu tot ce avea la-ndemână: creioane, guașe, acuarele, pixuri, carioci, cerneală pe care o aplica direct cu degetele, nimic nu era de lepădat. După ce le colora, le povestea în scris în spațiile libere dintre desene. Așa că toate paginile sunt înțesate cu imagini și cu rânduri scrise care se încalecă, vedeți? Scrisul lui mărunt, drept, rapid umple toate golurile, la fel cum fac propriile noastre senzații în jurul imaginilor iscate de vise (Visele noastre sunt pline ca niște ouă, ați remarcat? Imaginile și senzațiile umplu totul. Nu e loc pentru vid. Nu e loc pentru reverii.) Priviți, aici scrisul lui e înclinat, ceea ce înseamnă că scrie mai repede. Că e grăbit. Are probabil ceva urgent de făcut.

— Domnule Fellini, putem vorbi?

— Federico, avem nevoie de tine!

— Maestro, veniți să vedeți!

— Federico, până la urmă câți figuranți luăm pentru secvența cu barca? Ieri, te răzgândiseși.

— Domnule Fellini, au sosit costumele, vreți să aruncați o privire?

— Maestro, vă caută francezii la telefon, ce le spun?

— Federico, zău așa, figuranții sunt aici, ce facem cu ei?

Toată lumea îl cheamă, e grabă mare, stiloul lui nu mai prididește. Priviți, viteza înclină din ce în ce mai mult scrisul pe hârtie. Ne aflam la Roma, pe Via Tuscolana, în zorii zilei. Studioul 5 zumzăie ca un stup de albine…

— Unde e Federico?

— Acolo, la baza macaralei de filmare, își notează ultimul vis. A cerut carnetul de producție ca să-și deseneze visul.” (pp. 92-93)

Sunt multe scări în filmele lui, sugestie a pluristratificării, fiindcă privirea regizorului, care credea în viața de dincolo, rămâne ațintită spre alte dimensiuni. Un regizor e un profet și un vrăjitor. Adevărul îi este aproape, dar se poate și îndepărta de el. Când mergea pe anumite străzi, Fellini pretindea că aude spiritele — acele spirite devenite celebre în filmul din 1965, Julieta și spiritele.

Fellini punea în culori anumite virtuți, transformându-le în oglinzi interioare. Era interesat de problema misterului și dorea ca, prin mister, să aducă în film lucruri care, în viața reală, nu se întâmplă — de aici și mulțimea personajelor în seama cărora se lasă puterea de a deosebi duhurile, clarvăzători, magicieni și prestidigitatori, de tipul lui Gustavo Rol, cel care l-a influențat foarte mult pe regizor. Gustavo Rol, pasionat de fenomele paranormale, a fost, de asemenea, prieten cu Franco Zeffirelli și cu Dino Buzzati.

Fellini credea că lumea în care trăim poate fi inventată. Cu o apăsare de buton:

„Când apăs un întrerupător, faptul că noaptea devine zi sau că ziua se face noapte nu mi se pare de la sine înțeles. După părerea mea, asta ține întotdeauna de miracol. Nu mai e o surpriză, cu siguranță — chiar funcționează de fiecare dată, lumea se aprinde, lumea se stinge —, dar sunt uimit că fenomenul nu mă mai uimește.” (p. 145)

Regizorul se declara invulnerabil la deziluzii. Cel mult, o deziluzie îi trezește curiozitatea.

Fellini inițiază un nou mod de a povesti. Reinventează finalurile.

Muzica este pentru Fellini cea mai misterioasă dintre arte. Ascultând muzica lui Nino Rota, un fel de traducător dintr-un cod estetic în altul, regizorul se simțea chemat, se simțea și exclus, neadmis într-o zonă ezoterică. I se părea că prin muzică ar primi un avertisment continuu și avea un obscur sentiment de vinovăție. Și, la auzul coloanei sonore, înțelesul propriei creații i se părea în sfârșit accesibil.

Se vede pe el, atunci când fixează camera de filmat asupra Giuliettei Masina.

Întrebat ce este moartea, Fellini declară că nu este pregătit pentru un răspuns. Pasionații filmelor lui nici nu acceptă sfârșitul. Spectacolul e o continuare infinită a vieții:

„Moment în care i-am anunțat că vom face un spectacol despre Federico Fellini. Titlul: Federico Fellini e gata să-i primească pe toți cei care vor să-l vadă. În prealabil, spectatorii vor fi somați: unu, să-și aducă un instrument muzical, de orice fel, chiar și o tigaie, și, doi, să vină cu telefonul mobil. Musai, telefonul! Nu cumva să-și uite acasă telefonul mobil.” (p. 106)

Actualitatea filmelor lui Fellini este învederată abia astăzi, în plină societate narcisistă, care se autopromovează, o societate a spectacolului.

Revenind la cartea lui Daniel Pennac, ea stă sub semnul lui Fellini, așa cum se poate înțelege și din titlurile capitolelor: Sub un vis al lui Federico, Problema decorului, Federico Fellini – „Il libro dei sogni”, Federico readus la viață, Evanghelia după Sfântul Sebastian, Legea visătorului etc.

Sfântul Sebastian este sărbătorit pe 20 ianuarie, data de naștere a lui Federico Fellini.

Cititorii obișnuiți cu stilul lui Daniel Pennac nu vor fi surprinși de formula de tip șantier a textului. Caiet de însemnări, jurnal, scenariu și, din când în când, roman, Legea visătorului trece în revistă sursele de inspirație ale unui creator de nivelul lui Fellini. Firul roșu al cărții se referă la proporția de vis din realitate și la proporția de realitate care încape într-un vis.

Informațiile despre autor apar în prezentarea editurii:

Unul dintre cei mai iubiți scriitori francezi contemporani, Daniel Pennac s-a născut în 1944, în Maroc. Și-a petrecut copilăria în Africa și în Asia. A obținut licența în litere la Nisa și, așa cum el însuși declara, „de vreme ce nu voiam să mă fac ziarist, am devenit profesor de franceză”. Debutează în 1973 cu un pamflet intitulat Cui serveste serviciul militar? În 1979 scrie împreună cu românul Tudor Eliad două romane politice burlești în maniera lui Ilf și Petrov: Copiii Ialtei și Moș Crăciun. În 1985, după o călătorie în Brazilia și în urma unui pariu, publică la prestigioasa editură Gallimard romanul La căpcăunii veseli (Polirom, 2002, 2012), actul de nastere al celebrului Benjamin Malaussene. Îi vor urma Zâna carabină (1987; Polirom, 2003), Micuța vânzătoare de proză (1989; Polirom, 2004), distins cu premiul Livre Inter, Domnul Malaussene (1995), Domnilor copii (1997, ecranizat în același an), Fructele pasiunii (1999; Polirom, 2004) și Dictatorul și hamacul (2003; Polirom, 2005, 2014), romane ale căror tiraje depășesc un milion de exemplare. Pennac este, de asemenea, autorul unui eseu extrem de hazliu intitulat Ca un roman (1992), în care le amintește celor care poate au uitat faptul că lectura, asemenea iubirii, prelungește viața. În iunie 2002 i-a fost decernat Premiul Internațional Grinzane Cavour, iar în 2008 marele premiu Metropolis bleu pentru întreaga sa carieră.

Las mai jos alte fragmente:

„Fiindcă imaginația nu are nicio datorie față de vise. Ce, viselor le pasă de noi?” (164)

„Nostalgia nu lăsa aburi pe ferestrele mari de sticlă.” (p. 157)

„Oamenii cred mereu că e ceva de înțeles, spunea ea. Totuși, Fellini ăsta e simplu, trebuie doar să-l urmărești. În plus, 8½ e povestea unui om care se îndoiește; și cu asta nu suntem obișnuiți. Cu toate că fusese retrasă de la școală pe când avea paisprezece ani, sau poate tocmai de aceea, [mama]avea acces direct la marile opere.” (p. 137)

„Il libro dei sogni a apărut în Franța abia de curând, la editura Flammarion, cu titlul Le livre de mes rêves. Ca întotdeauna când îmi place o carte, am contribuit la epuizarea rapidă a tirajului, oferind-o în dreapta și-n stânga. E drept că, în compensație, mi-am călcat întotdeauna pe nervi prietenii cu pasiunea mea pentru Federico Fellini. (p. 135)

„A fost o vreme când la proba de franceză de la bacalaureat se propunea un exercițiu interesant. Trebuia să rezumi, la un sfert din dimensiunea originală (plus sau minus 10%), un text îndeajuns de plin de sens încât un asemenea tratament barbar să fie justificat. Fragmente alese din lucrări de filosofie, antropologie, etnologie, psihologie sau sociologie, cronici de actualitate, articole polemice sau alte editoriale erau astfel propuse agerimii distructive a candidaților. Niciun autor nu era lăsat deoparte: Paul Valéry și Roland Barthes înșiși, atât de renumiți prin concizie, erau hărăziți acestei tescuiri în rând cu ceilalți. Mie și elevilor mei ne plăcea mult acest exercițiu. Săptămână de săptămână ne jucam de-a storsul lucid. Proporția de sens extrasă din cele patru sferturi de care dispuneam se materializa în rezumate foarte limpezi și perfect echilibrate: eram inteligenți. Și-atunci apărea întrebarea cu adevărat interesantă: la ce foloseau cele trei sferturi de text pe care le azvârliserăm la gunoi? Răspuns: să facă din acel text un organism viu. Să transforme acea scriitură în stil. Să facă din acel autor un individ unic. Storseserăm sensul vieții, aici se ascundea viața sensului.” (p. 133)

Legea visătorului de Daniel Pennac