Aspida literaturii sau… dincolo de timp și spații

Ambițiosul roman al lui Bogdan Boeru, dincolo de aparenta istorie contrafactuală sau alternativă, cu sâmburele de ucronie, cu ceva elemente fantastice (dacă nu cumva însăși existența Divinului nu este… fantastică!), este o meditație și asupra Timpului, dar și un exercițiu destul de existențialist asupra condiției umane, pusă iar în fața Absurdului… posibil cal troian al divinității.

Mircea Eliade definea illo tempore („acel timp de odinioară”) drept Marele Timp în care zeii au creat lumea. Bogdan Boeru se joacă cât se poate de serios cu un illo tempore… secund, al la fel de posibilei re-creări (ori la fel de posibilei tentative de reînnoire) a lumii… umane…

Michel Tournier devenea celebru prin re-interpretarea filosofică, accentual metaforică a poveștii lui Robinson Crusoe, Bogdan Boeru, cu îndrăzneală, schițează un fel de…„Numele timpului” („…fiindcă orice și oricine, pe lumea asta, are nevoie să fie numit într-un fel, altminteri ar aluneca din ordinea firii”, p.53), deși ceea ce se petrece în Benedictiana ar avea „loc” cu aproximativ 150 de ani mai devreme, undeva „pe teritoriul Siriei actuale”, când regatele cruciaților primeau lovituri după lovituri, în acea perioadă surprinsă în carte marele câștigător fiind Saladin, asupra căruia neinsistându-se, altele fiind personajele marcante, din punct de vedere beletristic…

Aluzia de mai sus este la… Umberto Eco și la stilul în care acesta se documenta (și pentru scrierea „Numelui trandafirului”!), Bogdan Boeru fiind mai mult decât serios în ceea ce privește acest aspect:

„…documentarea care a stat la baza acestui roman a fost una de profunzime… M-a interesat să surprind epoca în detalii legate în primul rând de viața de zi cu zi (obiceiuri, economie, finanțe, îmbrăcăminte, armată etc.) sau să subliniez chestiuni ce țin de arhitectura orașelor descrise (Ierusalim, Damasc, Hama, Edessa, Arethusa). Descrierea sinagogii de la Dura Europos este, la rândul ei, bazată pe studii istorice. Pentru a da consistență și credibilitate personajelor și conjuncturilor, am folosit în text mult cuvinte și expresii în principal în arabă și latină, pentru care am consultat un vast aparat bibliografic. Evenimentele istorice, cum ar fi: bătălia de la Hattin (1187), asediul Edessei, cel al cetății de la Vadul lui Iacob, asediul lui Taqi al-Din asupra Manzikertului, campania de caalomniere a sarazinilor cu scopul de a grăbi intervenția unei noi cruciade (cu toate că și aici am jonglat puțin cu personajele și cu aspectul temporal, tot pentru a da coerență și substanță poveștii), tentativa de asasinare a lui Saladin ori intrarea acestuia în Damasc sunt reale și documentate. Contextul istoric este, la rândul său, unul real.” (pp.368-369 – „Nota autorului”)

Sincretismul ideilor religioase propus este mai mult decât interesant:

„Ideea de a construi o astfel de ficțiune mi-a venit pe vremea când mă documentam pentru Convergențe spirituale. Eseu despre o posibilă sintaxă a sacrului. Anumite aspecte asupra cărora m-am aplecat atunci m-au făcut să mă întorc la Apuleius și să-l studiez cu alți ochi. Practic, echivalența dintre Amor și ideea de șarpe, de nemurire prin ciclicitate, a constituit punctul de plecare pentru acest roman.” (p.368)

În egală măsură, roman-heavy (aluzie la perioada în care Bogdan Boeru a fost și membru al formației „Interitus Dei”), dar și alchimic (aluzia continuă cu citarea versurilor din songul V.I.T.R.I.O.L., versuri marca Boeru: „I am my enemy,/ The only one that I will see/ In the mirror./ So I must break the glass/ And set me free/ For the Art of Alchemy.”), „Benedictiana” poate fi un punct de referință în literatura (și de gen) care încearcă să-și depășească ingrata condiție de artă (doar) a cuvintelor.

Supra-naturalul (care ar trebui să fie al sacrului, al Divinității) este provocat cum rareori s-a întâmplat, în raport cu Timpul, și nu neapărat printr-o glumă mai lejeră, cum este în fragmentul de mai jos:

„Dar dacă viitorul poate fi schimbat, nu înseamnă că viziunile care îl privesc nu țin de absolut, ci de probabilitate? Nu e ca și cum ai vedea un stol de păsări zburând jos și ai afirma cu tărie că va fi furtună… Și nici măcar această premoniție aviară nu poate fi luată drept neavând nicio urmă de îndoială. Oare câte păsări nu au greșit drumul? Dacă le-am atribui cinstitelor zburătoare perversitatea gândirii omenești, nu ne-ar fi greu să bănuim un stol de berze zburând jos pe deasupra unei mănăstiri de maici doar din plăcerea de a vedea pe cine știe ce popă – mascul feroce perpelindu-se ca în durerile facerii, ori pe cine știe care dintre călugărițe așteptând ciclul menstrual cu sufletul la gură, ca pe o izbăvire.

Să existe mai multe feluri de viitor? Să existe unul nestatornic și un altul imuabil? Atunci unde încape ideea de predictibilitate, atât de necesară vieții? Și la ce ar mai fi de folos una ca ea, intitulată pompos clarvăzătoare?

Iar dacă viitorul este astfel, de ce nu ar putea fi și trecutul? și el a fost cândva un viitor. Ne rămâne doar prezentul, acea clipă al cărei nume, odată rostit, a și trecut, acea respirație care, odată înfăptuită, își pierde calitatea de prezent… Dacă totul este atât de trecător, atunci se poate spune cu certitudine că avem timp? nu! Nu îl avem!” (pp.180-181) Ș.a.m.d.

Așadar, nu avem o căutare a timpului pierdut, deoarece… neavându-l, nu am fi avut ce pierde, și, desigur, beletristic, este prea puțin proustianism, dar șarmul cărții constă în alte elemente, printre care și o reprezentantă a sexului frumos care trebuia să aibă legături cu splendoarea spiritului neo-galic…

Un paragraf, precum cel de mai sus, care m-a trimis cu gândul la argumentul ornitologic al lui Borges, referitor la existența divinității. Apropo de sud-american, dacă Borges ar fi scris un roman (cele scrise la patru mâini nu le punem la socoteală) este posibil să-l fi scris precum Bogdan Boeru. Un personaj ar fi fost cu siguranță unul dintre preferate lui: Matilda de Rethel, vicontesă de Melitene, cu ceva sânge regal armenesc, o frumusețe de… porțelan, atât de Claricelispectoriană! Cu atât mai mare regretul despărțirii premature, totuși, dintre… cititor și ea, „Doamna de caolin”!

Dacă v-a plăcut etiopiana Makeda a lui Cărtărescu, din „Theodoros”, care-l ispitește pe însuși Dumnezeu (ca să nu mai amintim și de Solomon!), o să vă placă și personajul Zhiva, nubiana clarvăzătoare a lui Boeru, care ar trebui să fie „primul om al unei noi lumi”, care va sfida și ea super-puterea pe care o să lăsăm să o descoperiți, cu toată lumina și tot întunericul fiecăruia! Acea… îngeră godzillă, comparabilă cu vreun personaj dragonic al lui George R.R. Martin, prin puterile distructive, care ar putea fredona „Unforgiven”, ființă despre care nu vom mai spune nimic pentru a nu-i atrage atenția, cronicarul putând fi precaut!

Dacă e să mai adăugăm la lista personajelor pe cele de neuitat (la negative, ne vom opri la un episcop, deși ne-am putea gândi și la un șaman nubian!), soțul Matildei, Ademar, seniorul cetății Benedictiana, este un spirit liber aproape greu de imaginat pentru epoca aceea deloc renascentistă, tolerant și aproape ecumenic, iar rivalul, de la un moment dat, Dawud al-Hakim ibn Khalid, un fel de Saladin (mai mic, dar la fel de iscusit din punct de vedere militar, dar și subtil întru cele ale Poeziei), măcar după origine, kurdă, dar și după spiritul la fel de iubitor față de oameni, indiferent de confesiune, influențat de o călătoare în timp, călugărița Aetheria de Locasanta, la care am mai adăuga, fără doar și poate, pe Walter… Scott, nu numai pentru că mare parte a lecturii va striga neobosit dintr-o temniță a Benedictianei că va fi și vai și amar de oameni, apocalipsa fiind aproape, dar și pentru că… înfruntând timpul care poate fi învins, dacă tot nu prea există sau poate fi suspendat, va ajunge să fie creatorul romanului istoric modern, existând aici un artificiu vodolazkinian, de găsit prin „Laur”…

În altă ordine de idei, sunt și meditații asupra religiilor (în contextul luptelor dintre musulmani și creștini, sic: „Poate că veți ucide și ultimul musulman, sau poate că ei vă vor omorî până la cel din urmă. Și? Ce-i cu asta? E o victorie? Nu! Doar zeul războiului va fi cel mulțumit și va vrea încă și mai mult. Atunci victorioșii se vor întoarce unul împotriva celuilalt, căutând noi motive de scandal și noi victime, odată eliminată religia din discuție, pentru că e î firea omului să vâneze până nu mai re ce, apoi să devină canibal și, în cele din urmă, autofag!”, pp.239-240), care reflectă, oarecum, și firea umană, un episod în care (un posibil) Iisus, revenit, dar deja pe cruce, este devorat de corbi sau ciori, fărâmițându-se într-o viziune antologică, subliniază o nepotrivire ontologică („o rupere de ritm”) poate prea neglijată de către teologi sau filosofi.

Schimbând „paradigma timpului”, „fără ca timpul însuși să se modifice” (p.234), „autorul ăsta nebun” (în sensul bun, pentru cititorii neatenți!) binecuvântează luciditatea cititorilor de… bună credință, punctând și la „iubiri imposibile” (punct forte în mitologii și romane de succes!), precum aceea dintre Zhiva și Ademar (sau dintre oameni și zei), care discută (sau nu) la un moment dat:

„El se va opri și o va privi cu luare aminte:

– Vrei să spui că dacă oamenii ar înceta să mai iubească, Afrodita ar muri? Exclus!

Ea va râde, încurajată mai ales de faptul că el adusese vorba despre iubire, exact atunci și acolo, între ei! Își va frânge degetele, de parcă nu ar mai avea ce face cu ele, se va fâstâci (sau va spera că se va fâstâci îndeajuns de convingător), dar va sfârși prin a-și disimula sentimentele sub masca unei replici pe care și-o va fi dorit inteligentă:

– Sau Iisus! Și el ar putea muri, dacă oamenii ar înceta să-și mai iubească aproapele.

… Dar va regreta cuvintele fix în timp ce le va rosti, fiindcă Ademar nu va întârzia să concluzioneze trist:

– Atunci înseamnă că a murit de mult, sau că nici nu a existat, fiindcă nu cred că oamenii au reușit vreodată să se iubească unii pe alții în felul cum i-a sfătuit el să o facă.

Iar ea va lăsa privirea în jos, rușinată. Va căuta salvarea în Afrodita și, împinsă ca de un resort, va face un pas către el. Însă doar un pas! Încă un gest rămas nedus până la capăt…

– Interesant, Sire, că ai adus vorba despre dragoste, când eu vorbeam despre război, ca și cum apropierea dintre cele două ar fi naturală! (…) Afrodita și Ares… Amanții legendari. Asta mă duce la a doua posibilitate de a ucide un nemuritor… Evitarea conjuncturii! Dacă Afroditei nu i s-ar fi hărăzit drept soț unul ca Hephaistos, adulterul nu ar mai fi fost adulter, ci o relație, pur și simplu! dar unde ar mai fi fost frumusețea asemuirii dintre război și dragoste?”

După chipul și asemănarea zeului… autofag, omul-cititor poate va observa și un norișor (asemănător, dar pe alte coordonate, celui din filmul „Nope” de Jordan Peele – apropo de filme, deseori atmosfera creată de Bogdan Boeru te conduce către „The Kingdom of Heaven”, filmul lui Ridley Scott, unde Eva Green este și ea atât de… porțelană) care nu se va mai mișca într-o carte în care se vor mai întâmpla și alte minuni, afirmația „autorului”, din deja citata „notă”, conform căreia „cetatea Benedictiana nu a existat”, că ar fi doar imaginară, nemaiputând fi crezută, adăugirea fiind binevenită:

„Sau poate că ea există oriunde se găsește un suflet de om, pe lumea asta.”

Astfel, ceea ce mai este adăugat pe coperta 1, fraza „Răsăritul este mereu unde îți e sufletul!”, va fi altfel înțeles când constați că… răsăritul nu se mai întâmplă, dacă nu dai jertfei ceea ce este ale ei!

Bref, o carte de dincolo de timp, despre… „o lume nouă” care ar avea „nevoie de un Dumnezeu nou.”, despre „haina pe care o îmbracă infinitul”, despre imposibilitatea Limbajului de a se „trata” reîntorcându-se mereu și mereu la sine?

Iar dacă unii se vor întreba de ce în titlu este vorba despre… aspida literaturii, nu vă opriți doar la dicționare, ci va trebui să citiți, chiar să citiți… „Benedictiana”, „o vedenie pe cinste”!

Benedictiana de Bogdan Boeru