„Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare” de Stephen Greenblatt

Stephen Greenblatt este profesor la Universitatea din Harvard și fondator al unei școli de critică literară, cunoscută sub numele de „Noul Istoricism”, autor al mai multor lucrări de referință, printre care și cea de față, publicată în anul 2018, sub numele Tyrant: Shakespeare in Politics.

În lucrarea Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare, autorul întreprinde un demers inedit de analiză literară și istorică a unora dintre operele dramatice shakespeariene, identificând nuanțele politice, sociale și culturale ale vremii, incluzându-le și în contextul istoric aferent, în timpul domniei reginei Elisabeta I. În cadrul celor 10 capitole, Greenblatt pune sub lupă principalele piese ale lui Shakespeare, printre care amintim: Richard II, Henric V, Henric VI, Richard III, Macbeth, Regele Lear, în cuprinsul cărora subliniază dilemele legate de felul în care se consolidează monarhia absolutistă, apare tiranul și își menține puterea asupra maselor.

De la debutul carierei sale, la începutul anilor 1590, și până la sfârșitul acesteia, Shakespeare a căutat necontenit răspunsul la o întrebare profund tulburătoare: cum este cu putință ca o întreagă națiune să încapă pe mâna unui tiran?

În plină domnie elisabetană, într-o Anglie în care încă era în vigoare legea din 1534, emisă de regele Henric VIII, prin care oricine îndrăznea să îl numească pe rege tiran era pedepsit cu moartea, William Shakespeare scria și oferea publicului englez piese de teatru în care suprindea, într-o critică atentă, aspectele dezastruoase ale unui regim absolutist și, chiar mai mult de atât, ale unui regim tiranic. Astfel, în operele Richard II și Henric V, se pot observa critici ale monarhiei, precum și ale mediului în care aceasta continuă să viețuiască, surpinzând decăderea unui monarh prin ucidere și înlocuirea imediată cu un învingător, așa cum era considerat urmașul la tron. Cea dintâi piesă a fost cerută de publicul englez, care plătea o sumă mare de bani chiar și pentru a sta în picioare. În cele din urmă, reprezentația Richard II ajunge să fie investigată de guvern, în momentul în care regina Elisabeta este informată de o tentativă de lovitură de stat.

În urma tentativei de lovitură de stat, reprezentația specială a lui Richard al II-lea a ajuns să fie investigată de guvern. Unul dintre asociații lui Shakespeare a fost obligat să dea mărturie în fața Consiliului de Stat și să explice ce intenționaseră să facă la Lord’s Chamberlain’s Servants. Răspunsul lui – că voiau doar să câștige niște bani în plus – a fost acceptat. Sir Gelly Meyrick n-a fost la fel de norocos. Condamnat pentru că aranjase spectacolul ieșit din comun, dar și pentru alte acțiuni de răzvrătire, a fost târât, spânzurat și sfârtecat.

După această experiență, William Shakespeare continuă să scrie piese cu subiect istoric, dar îndreptându-și atenția la mecanismele care produc tiranii, contribuția societății și rolul formațiunilor politice, apreciate de Stephen Greenblatt, ca viitoarele partide politice. În opera dramatică Henric VI, Shakespeare critică societatea engleză, în special nobilimea, analizând maniera în care apar conflictele pentru putere în rândul celor avuți și raportul cu celelalte pături sociale. Nobilimea engleză este cea care compune contextul apariției tiranului, producând o cezură socială fără precedent, în urma căreia apare haosul.

Această ură joacă un rol crucial pe drumul ce duce la ruptură socială și, în cele din urmă, la tiranie. Din cauza urii, vocea oponentului – până și gândul la acesta – devine de nesuportat. Fie ești de partea mea, fie ești împotrivă – și, dacă nu ești de partea mea, te urăsc și vreau să te distrug, pe tine și pe toți susținătorii tăi.

Dincolo de lupta între nobili, își face prezența și populismul, al cărui rol principal este să manipuleze, ducând la hipnoza maselor. Se cere înlăturarea știutorilor de carte, a intelectualilor și, în mod special, al cunoscătorilor limbii franceze, limba dușmanului absolut, din exterior, producându-se egalitatea, cea mult râvnită.

Elita educată a tras poporul pe sfoară. Sunt niște trădători care vor fi aduși în fața justiției, iar dreptatea trebuie făcută nu de judecători și avocați, ci prin sfătuirea conducătorului cu gloata.

Piesa Richard III completează tabloul apariției tiranului și tiraniei, suprinzând, în mod vădit, portretul tiranului, trăsturile definitorii ale acestuia. Suferind de claustrofobia propriei ființe, tiranul nu are sentimente, ci decât resentimente și interese, nu poate iubi și nu poate fi iubit, nici măcar de propria mamă, siluiește și produce răni oriunde există, moare în singurătate și ură.

În Richard III, Shakespeare dezvoltă strălucit trăsăturile de caracter ale tiranului, pe care le schițase deja în trilogia Henric VI: egoismul fără margini, încălcarea legilor, plăcerea cu care provoacă suferință, dorința compulsivă de a domina. Tiranul este de un narcisism patologic și de-o aroganță absolută. Are impresia monstruoasă că totul i se cuvine și e convins că poate să facă tot ce vrea.

Radiografia tiraniei continuă și în Macbeth și Regele Lear, observându-se caracterul ereditar al tiraniei, precum cel al domniei. De pildă, fiicele regelui Lear îi seamănă izbitor tătălui lor, depășindu-l, pe alocuri, în practicile tiranice. Însă, Shakespeare are convingerea că tot societatea are puterea de a înlătura abuzul politic, dacă se iau măsuri la timp pentru izolarea sau îndepărtarea celor cu tendințe tiranice.

Comunitățile sunt deseori conștiente de pericolul pe care-l reprezintă anumiți oameni din sânul lor, așa că încearcă să-i izoleze sau să-i excludă.

În final, autorul volumului Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare face analogia cu marii tirani ai secolului XX, în Europa, dar și cu cei prezenți, suprinzând în viziunea politică a dramaturgului de secol XVI actualitatea halucinantă a lumii contemporane. Cursivitatea scrierii și rigurozitatea informării fac din această carte o referință inclusiv în domeniul științelor politice.

Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare de Stephen Greenblatt