Dragostea. Adevărul rostit în gând

„Intelectualul lui Cehov îmbină cea mai profundă decență de care e în stare omul cu o incapacitate aproape ridicolă de a-și pune idealurile și principiile în practică.” (Vladimir Nabokov, Despre Cehov)

„Lasă-mă să te mai privesc… Să te mai privesc o dată. Așa.” (A.P. Cehov, Doamna cu cățelul)

Lui Ognev, personajul prozei Verocika, îi trece prin minte că va trebui, după ce se lăsase condus de fată, să o conducă la rându-i pe tânără acasă, adică să piardă timp, inutil. Vera îl însoțise pe drumul spre plecare, pretinzând că obiceiul locului este ca, înainte de rămas-bun, oamenii care se despart, poate pentru tot restul vieții, să mai stea un pic împreună:

„De ce-o fi venit după mine? Acum o să trebuiască s-o conduc înapoi! s-a gândit Ognev, dar, uitându-se la profilul Verei, a zâmbit tandru și a spus:

— Nici nu-mi vine să plec pe vremea asta așa de frumoasă! E o adevărată seară romantică, cu lună, cu liniște și cu toate cele cuvenite. Știi ceva, Vera Gavrilovna? Trăiesc pe lume de douăzeci și nouă de ani, dar n-am avut nicio idilă niciodată. Nicio poveste romantică toată viața, așa încât știu de randevuuri, de alei, de suspine și săruturi doar din auzite.” (p. 135)

El o vede pe Verocika schimbată brusc la față, tremurând toată, vorbindu-i cu glas pierit, aproape de leșin. O întreabă îngrijorat dacă e bolnavă. Iar ea îi răspunde repede, scăpând de povara mărturisirii și venindu-și în fire, că îl iubește.

Mărturisirea iubirii are loc la marginea unei păduri și vine, în mod surprinzător (fiindcă el era în dispoziție romantică), din partea ei. Vera se declară gata să îl urmeze la oraș. Este pregătită să renunțe la o viață bună, dar plictisitoare, la țară, pentru o alta, mai palpitantă, la oraș:

— Nu pot să rămân aici! a spus ea frângându-și mâinile. Îmi sunt deja urâte și casa, și pădurea asta, și aerul. N-o să pot să suport liniștea fără sfârșit și viața fără niciun țel, oamenii fără sare și piper, șterși, care seamănă unul cu altul, toți, ca picăturile de apă! Toți sunt buni la suflet și binevoitori pentru că sunt sătui, nu suferă, nu se luptă… Dar eu tocmai asta vreau, să fiu în casele mari și umede, unde oamenii suferă, sunt îndârjiți de muncă și de nevoi…

Iar asta i se părea lui Ognev dulceag și neserios. Când Vera a contenit, el tot nu știa ce să spună, dar, cum de tăcut nu se putea, a început să îngaime:

— Eu, Vera Gavrilovna, îți sunt foarte recunoscător, deși simt că nu merit prin nimic așa ceva… din partea dumitale… Un astfel de sentiment. În al doilea rând, ca om cinstit, trebuie să-ți spun că… fericirea se bazează pe echilibru, adică atunci când ambele părți iubesc la fel…

Dar, imediat, Ognev s-a rușinat de bâiguiala lui și a tăcut. A simțit că fața lui avea un aer stupid, vinovat, plat, că este încordată, crispată… Vera, probabil, a reușit să citească pe fața lui adevărul, fiindcă a devenit brusc gravă, a pălit și și-a lăsat capul în jos.” (p. 142)

Mărturisirea Verei îl prinde nepregătit, în ciuda tuturor semnelor de simpatie reciprocă. Un timp, Ognev nu știe cum să reacționeze. Este surprins. Apoi, se disculpă, de ce ar fi el vinovat că ea îl iubește. Ține să limpezească lucrurile, să nu rămână încurcate: sentimentele trebuie egal împărtășite, e nevoie de un echilibru, care în cazul lor nu există, fiindcă el nu o iubește, nu știe cum. Ca orice bărbat educat, orășean cumsecade, îi făcuse doar complimente, nu lăsase să se înțeleagă că ar fi vorba de mai mult. Neavând mare experiență sentimentală, i se păruse că Verocika e drăgălașă, până și nasturii rochiei erau de poveste, grăiau de la sine.

Ognev este nevoit să se confrunte cu propriile gânduri și păreri. El le mărturisise gazdelor că se simte atașat de locurile acelea, în care oamenii trăiesc mai bine și mai curat. Politețea sa fusese interpretată greșit, fiindcă venise prea des în casa Verei. Îi dăduse fetei impresia că o place, că e îndrăgostit. Descoperă, spunându-și în gând adevărul, că este deja bătrân, are o bătrânețe a inimii, adevărată boală, fiind incapabil să iubească:

„Vai, nu se poate iubi cu de-a sila! căuta el să se convingă și, în același timp, se gândea: Dar când o să iubesc fără să fie cu de-a sila? Am aproape treizeci de ani! N-am întâlnit niciodată o femeie mai reușită decât Vera și nici n-am să mai întâlnesc vreodată… Oh, bătrânețe de câine! Bătrânețe de treizeci de ani!” (p. 143)

Ambele posturi sunt stânjenitoare — și a celui care își mărturisește sentimentele, și a celui nevoit să le refuze. Momentul declarației de dragoste este, să recunoaștem, în toată istoria iubirii, unul dintre cele mai tensionate și mai încărcate de imprevizibil.

La fel ca în teatru, în proza lui Cehov acțiunea este cvasiinexistentă. Aproape că nu se întâmplă nimic. Lucrurile sunt așezate sub orizontul unei așteptări absurde, a unei iubiri care nu e iubire, e altceva – atașament, aventură, afirmare a orgoliului, relație eșuată, obsesie sau obișnuință. Viitorul nu anunță nicio schimbare. Accentul cade pe momentul prezent, destul de puternic ca să aibă efect asupra întregii vieți ulterioare.

Când există totuși densitate narativă, relatarea se realizează succint, voit simplificat, deși materia ficțională ar fi îndeajuns de bogată pentru scrierea unui roman psihologic. Conturarea unui personaj cere răsturnări de situație — părăsiri de domiciliu, vacanțe care aduc aventuri sentimentale, infidelități conjugale și neașteptate negocieri între cei implicați.

Viața de cuplu e dificilă. Cehov și Tolstoi au în comun tentația de a demitiza noțiunea de fericire conjugală, de iubire care, odată născută, va ține, consfințită de acte, până la moartea soților fideli.

În proza O poveste plictisitoare, un bărbat trecut de șaizeci de ani, necruțător cu sine, perfect conștient de propriile defecte, accentuate cu vârsta, își privește soția cu o aparentă îngăduință. O suportă, recitând în fiecare dimineață aceleași banalități, fiindcă așa trece timpul mai ușor, și încearcă să regăsească în făptura dezagreabilă din camera lui, o străină, ceva din femeia de care se îndrăgostise:

„Mă uit încordat la fața bătrânei greoaie și moleșite, o caut în ea pe Varia mea, dar din trecut i-a rămas întreagă numai frica pentru sănătatea mea și felul de a numi leafa mea leafa noastră și căciula mea căciula noastră. Mă doare când mă uit la ea și, ca s-o alin măcar puțin, îi dau voie să spună ce vrea ea și chiar tac când judecă incorect oamenii sau când mă dojenește că nu am cabinetul meu și că nu public manuale.” (p. 150)

Există în această proză și o interesantă lecție despre ce înseamnă să predai. Profesor universitar, Nikolai Stepanovici este întâmpinat cu formula Excelența Voastră de către portarul facultății, expert el însuși în probleme de culise. Pregătirea cursului cere un mare efort, căruia i se adaugă dorința de a capta atenția studenților, întâi prin lecție, apoi printr-o glumă:

„Știu ce voi preda, dar nu știu cum voi preda, cu ce voi începe și cu ce voi încheia. În mintea mea nu e pregătită nicio frază. Dar îmi e de ajuns să cuprind cu privirea auditoriul (la mine e amfiteatru) și să spun stereotipul data trecută ne-am oprit la…, și frazele își iau zborul unele după altele din sufletul meu și — s-a pus gubernia pe scris! Vorbesc nestăpânit de repede, cu pasiune și ai zice că nu există putere care să-mi poată întrerupe fluxul vorbirii. Ca să predai bine, adică neplictisitor și cu folos pentru cei care te ascultă, e nevoie ca, pe lângă talent, să mai ai și iscusință și experiență, să deții cea mai clară reprezentare a ceea ce poți, a oamenilor cărora le predai și a ceea ce face obiectul discursului tău. În afară de asta, trebuie să-ți vezi interesul, să observi vigilent și să nu scapi nicio clipă din vedere ceea ce ai în câmpul vizual.

În timp ce transmite ideea compozitorului, un dirijor bun face simultan douăzeci de lucruri: citește partitura, mânuiește bagheta, urmărește solistul, face un gest ba în direcția tobei, ba a cornului etc. La fel și eu când predau.” (pp. 157-158)

În altă povestire, Marfă vie, soțul și amantul negociază un preț al libertății femeii iubite. Lucrurile ajung în așa măsură ridicole, încât soțul e nevoit, la revenirea acasă a soției, să-i restituie amantului banii, din rațiuni de onoare.

Naratorul procedează ca un medic. Face fiecărui personaj care suferă din dragoste o fișă clinică, traducând în termeni medicali diverse indispoziții sentimentale:

„Slăbiseră, erau palizi, se scofâlciseră și arătau mai curând a umbre decât a oameni vii…” (p. 52)

„După ce citi biletul, Groholski o săptămână întreagă umblă ca un nebun în jurul vilei, nu mâncă, nu dormi. În august se îmbolnăvi de febră recurentă, iar în septembrie plecă în străinătate. În străinătate începu să bea.” (p. 52)

Când căsătoria nu e o soluție pentru vindecarea stării de anxietate născute din plictiseală, din viața banală, fără evenimente, femeia, un anume tip de femeie, reușește să-și convingă amanții să se accepte reciproc.

În Flori târzii, problema o reprezintă nepotrivirea de clasă socială. Marusia e prințesă, urmașa unei familii nobile scăpătate. Are o mamă plină de prejudecăți și de datorii. Are un frate lichea și bețiv, Egorușka. Acestui tânăr i se iartă toate greșelile intenționate, desfrâul, imaturitatea. Toporkov e medic, bărbat frumos și înstărit, căutat de clientela subțire. Tatăl lui fusese slugă în casă. Copil fiind, Toporkov avea în grijă curățarea argintăriei. O căsătorie între Marusia și medicul Toporkov este inacceptabilă social. Băiat de slugă, Toporkov ajunge prin propria muncă un om respectat într-o societate în care munca e atribuită claselor inferioare.

Fără îndoială, una dintre cele mai cunoscute povestiri rămâne Doamna cu cățelul. Doi oameni căsătoriți își dau seama că s-au îndrăgostit. Ceea ce pare, la început, o simplă aventură menită să le prelungească impresia de viață împlinită în plan sentimental, devine tânjire, dor, dureroasă absență a celuialt. Convins că va uita de Anna Sergheevna, Gurov se întoarce la familia lui, avea o fetiță și o nevastă, ducea un trai onorabil și banal. Însă descoperă cu surprindere că, spre deosebire de alte femei, Anna e greu de uitat. Simte nevoia să vorbească despre ea și, neavând cui, ajunge să-i spună câte ceva chiar nevestei, o femeie lipsită de intuiție:

„Pe Anna Sergheevna n-o visa, ea mergea după el peste tot, ca o umbră și-l urmărea. Închizând ochii, o vedea ca vie și i se părea mai frumoasă, mai tânără, mai gingașă decât era; și pe el se vedea mai bun decât fusese atunci, la Ialta. Ea se uită seara la el din dulapul cu cărți, din cămin, dintr-un colț, îi auzea respirația, foșnetul mângâios al lucrurilor cu care era îmbrăcată. Pe stradă petrecea cu privirea femeile, căuta, poate, semăna vreuna cu ea…

Și deja îl chinuia o dorință puternică de a împărtăși cuiva amintirile. Dar acasă nu putea vorbi despre dragostea lui, iar în afara casei nu avea cu cine. Nici cu locatarii și nici la bancă. Și despre ce să vorbească? Oare iubise atunci? Oare fusese ceva frumos, poetic sau edificator, sau pur și simplu interesant în relația lui cu Anna Sergheevna? Și nu-i rămânea decât să vorbească învăluit despre dragoste, despre femei, și nimeni nu pricepea despre ce e vorba, și numai soția lui mișca din sprâncenele ei negre și spunea:

— Dimitri, nu ți se potrivește deloc rolul de fante.

Într-o noapte, ieșind de la clubul medicilor cu partenerul lui de joc, un funcționar, nu s-a abținut și a spus:

— Dac-ai ști ce femeie fermecătoare am cunoscut la Ialta!

Funcționarul s-a așezat în sanie și a plecat, dar deodată s-a întors și a strigat:

— Dimitri Dimitrici!

— Ce este?

— Ai avut dreptate adineauri: nisetrul avea un ușor miros!” (pp. 300-301)

Din prefața la Cursuri de literatură, aflu povestea unui binoclu sau, dacă preferați, a unui lornion, obiectul care aduce departele aproape, observat de Nabokov, aflat la vârsta primelor lecturi, întâi la Emma Bovary, apoi la Anna Karenina și, în cele din urmă, la doamna cu cățelul din Cehov – aceasta din urmă pierde lornionul pe faleză, în mulțime, la Ialta.

Simbolic, lornionului, adică unui anume tip de „privire” auctorială, i se datorează în proza cehoviană finețea inserțiilor psihologice și înțelegerea față de oamenii uneori frumoși, dar incapabili să fie fericiți.

Poate că există pagini pe care privirea cititorului le poate traversa mai ușor, fără să se piardă ceva semnificativ la nivelul mesajului. Nu e cazul lui Cehov. Fiecare cuvânt are rostul lui — fixează un detaliu, face o precizare, surprinde un gând sau o trăire a personajului, anticipează evenimentele etc. Abia citindu-i proza scurtă, îți dai seama de ce complexitate psihologică este nevoie pentru a pune în scenă Cehov. Adevărul nu este, de multe ori, rostit cu voce tare, e rostit doar în gând. Poate fi însă descifrat pe chip.

Informațiile despre autor apar în prezentarea editurii:

ANTON PAVLOVICI CEHOV (17/29 ianuarie 1860–15 iulie 1904) s-a născut la Taganrog, pe malul Mării Azov, în familia numeroasă a unui comerciant și a unei mame casnice, cu dar de povestitoare. Publică schițe umoristice de la 16 ani, pentru a se întreține în gimnaziul din oraș. Din 1879, când devine student la Medicină la Moscova, scrie frenetic, pentru a-și ajuta financiar familia, continuând să publice, în diferite reviste, schițe și scene umoristice, adesea sub pseudonim. Din 1884 va lucra toată viața ca medic, fără să câștige prea mult și tratându-i gratis pe săraci. El însuși începe să dea primele semne de tuberculoză, pe care le ascunde de cei apropiați. În 1886–1887 se mută de la revista umoristică Oskolki – unde îi apăruseră peste 270 de schițe – la Novoe vremea, ziar de mare circulație, care-l plătește dublu. În 1887, culegerea sa de povestiri În amurg câștigă prestigiosul Premiu Pușkin. În același an, publică într-o revistă literară de prestigiu nuvela Stepa, inspirată de o călătorie în Ucraina, și scrie la comandă Ivanov, prima sa piesă jucată, care se bucură de succes. În 1890 călătorește până în insula Sahalin, unde, timp de trei luni, intervievează mii de deținuți din colonia penală și localnici pentru recensământ, rezultatul fiind volumul etnografic și sociologic Insula Sahalin (1893–1894), care pledează pentru un tratament uman al deținuților. În 1892 cumpără o casă la țară, la Melihovo, nu departe de Moscova, unde se instalează cu familia și se ocupă, pe lângă scris și medicină, cu horticultura. Aici scrie, între altele, Pescărușul (1895) și Unchiul Vania (1896), dar și o serie întreagă de povestiri valoroase: Salonul numărul 6, Zvăpăiata, Ordinul Anna, Călugărul negru etc. În 1898, cu ocazia montării Pescărușului la Teatrul de Artă din Moscova în regia lui Konstantin Stanislavski, o cunoaște pe actrița Olga Knipper, cea care avea să-i devină, în 1901, soție. Agravarea tuberculozei îl silește să se instaleze la Ialta. Din 1899 datează povestirea Doamna cu cățelul, și tot aici sunt concepute piesele Trei surori (1900) și Livada de vișini (1903). Între 1899 și 1901, editorul A.F. Marks îi publică o serie de Opere în zece volume, îngrijite de Cehov însuși. Boala îl silește să plece în iunie 1904 la Badenweiler, în Germania, unde moare într-un sanatoriu pe 15 iulie, rămășițele pământești fiindu-i aduse la Moscova. Volumul Dragostea. 12 povestiri (Humanitas Fiction, 2023) conține o selecție tematică reprezentativă, acoperind aproape întreaga perioadă creatoare a lui Cehov.

Las mai jos alte fragmente:

„Experiența de zi cu zi ar fi putut-o convinge pe nevastă-mea că nu se micșorează cheltuielile pentru că vorbim des despre ele, dar nevastă-mea nu recunoaște valoarea experienței și vorbește regulat, în fiecare dimineață, și despre ofițerul nostru, și despre faptul că pâinea, slavă Domnului, s-a ieftinit, iar zahărul s-a scumpit cu două copeici – și totul pe un ton de parcă mi-ar comunica o noutate.” (pp. 149-150)

„Ea, regina mesei, e îmbrăcată simpluț, dar înfiorător de scump.” (p. 7)

„În frac arată că o stăncuță udă cu coada uscată. Mesenii nu-l bagă în seamă. La fel îi tratează și el.” (p. 7)

„Sunt întrebat de ce o iubesc pe această scorpie. Ce-i drept, femeia asta nu merită iubire. Nu merită nici ură. Tot ce merită e să nu fie băgată în seamă, să i se ignore existența. Ca s-o iubești trebuie să fii sau eu, sau nebun, ceea ce, de altfel, e același lucru.” (pp. 8-9)

„— Minciună!

E cuvântul lui preferat. Ce femeie ar rezista strălucirii din ochii lui la rostirea acestui cuvânt? Iubesc acest cuvânt și această strălucire a feței. Nu oricine știe să spună acest cuvânt frumos și îndrăzneț, dar soțul meu îl rostește peste tot și întotdeauna. Îl iubesc câteodată, și acest câteodată, din câte-mi amintesc, coincide cu rostirea acestui cuvânt frumos. Sunt un prost psiholog, iar în cazul de față pare că e o problemă de psihologie…” (pp. 13-14)

„Și s-a gândit că, uite, în viața lui a mai fost o aventură ori un episod și că s-a terminat deja și asta, și acum a rămas amintirea… Era emoționat, trist și simțea o ușoară părere de rău; doar această femeie tânără, cu care n-avea să se mai vadă niciodată, nu fusese fericită cu el; fusese amabil și cordial cu ea, totuși, în comportarea lui față de ea, în tonul și mângâierile lui se strecura o ușoară notă de ironie, îngâmfarea cam grosolană a bărbatului fericit, care mai era și de aproape două ori mai în vârstă. Ea îi spusese tot timpul că e bun, deosebit, elevat; evident, îl văzuse altfel decât era în realitate, însemna că fără să vrea o înșelase…” (p. 299)

„Și în clipa aceea și-a amintit brusc: cum atunci, seara, la gară, conducând-o pe Anna Sergheevna, își spusese că totul s-a sfârșit și că nu se vor mai vedea niciodată. Dar ce mult mai era până la sfârșit!” (p. 305)

„De ce îl iubea așa de mult? Femeile nu-l văzuseră niciodată pe el ca atare și nu-l iubiseră pe el, ci un bărbat creat de imaginația lor și pe care-l căutau avide în viața lui; și chiar pe urmă, când își văzuseră eroarea, tot îl iubiseră. Și niciuna dintre ele nu fusese fericită cu el. Trecuse timpul, el făcuse cunoștință, se apropiase, se despărțise, dar de iubit – niciodată; fusese orice, numai dragoste nu.

Și abia acum, când capul îi era deja cărunt, iubea cu dragoste, cu adevărat – pentru prima oară în viață.” (p. 308)

Dragostea. 12 povestiri de A.P. Cehov