„Confesiunile leoaicei” de Mia Couto

Mia Couto este un autor de limbă portugheză, născut în Mozambic, în 1955. Din păcate, este aproape necunoscut publicului cititor român. Înainte de această traducere, a mai apărut în limba română doar un roman: Veranda cu frangipani (Editura Art, 2008, traducere de Mioara Caragea). Este poet, eseist și romancier. Scrierile sale au fost traduse în douăzeci și patru de țări. A fost distins cu numeroase premii din partea forurilor literare portugheze, și nu numai. Nota sa distinctivă este aceea că îmbogățește limba portugheză cu regionalisme specifice țării sale natale, creând astfel, dacă nu chiar o limbă nouă, cel puțin un nou model în literatură.

Romanul Confesiunile leoaicei (traducere de Simina Popa), are ca punct de plecare un fapt real: locuitorii unei regiuni din nordul Mozambicului, sunt atacați de leii din junglă, iar o parte dintre aceștia sunt uciși. Pentru eliminarea leilor este chemat un vânător profesionist din capitală. Dar venirea acestuia are mai degrabă efecte adverse pentru locuitorii micuței așezări.

Cartea este scrisă sub forma unui „dialog narativ” între Miriamar, sora uneia dintre victime și cumva, pata de culoare a comunității, și Arcanjo Baleiro, vânătorul chemat din capitala țării pentru a pune punct dezastrului. Vocile celor doi se vor succede pe toată întinderea romanului, dând la iveală două puncte de vedere diferite asupra situației create.

Ceea ce dă un farmec aparte acestui roman este faptul că autorul său nu se mulțumește să redea doar o vânătoare de lei, ceea ce ar fi transformat poate întreaga narațiune într-un thriller cu vagi accente umaniste, la finele căruia cititorul și-ar fi domolit setea de aventură, ci își transformă romanul într-un veritabil studiu de antropologie. Sunt ilustrate cu măiestrie o serie de credințe ale locului, iar fiecare gest al fiecărui personaj trebuie privit strict în lumina acestor credințe ancestrale. De altfel, romanul chiar debutează cu o astfel de mărturisire de credință:

„Dumnezeu a fost cândva femeie. Înainte să se exileze departe de creația sa și pe când nu se numea încă Nungu, actualul Stăpân al Universului era asemenea tuturor mamelor din lume. Pe vremea aceea, vorbeam aceeași limbă cu mările, pământul și cerurile. Bunicul meu spune că regatul acela a murit de mult. Dar rămâne, undeva înăuntru nostru, amintirea acelor vremuri îndepărtate. Supraviețuiesc iluzii și certitudini care, în satul nostru, Kulumani, sunt transmise din generație în generație. Toți știm, de exemplu, că cerul nu e încă terminat. Ele, femeile, țes la vălul infinit de milenii. Când li se rotunjesc pântecele, mai apare un petic de cer. Dar și invers, când pierd un copil, bucata de firmament se destramă”.

Este foarte interesant de analizat un aspect ce ține de credința locuitorilor satului Kulumani, locul de desfășurare al ostilităților: deși sunt cu toții încreștinați de către o misiune catolică, și o parte dintre ei frecventează cultul nou încetățenit în comunitatea lor, totuși ei rămân mult mai legați de credințele, cutumele și superstițiile păgâne, despre care se poate spune că sunt, nu încetățenite, ci înrădăcinate, iar fiecare locuitor se simte mai degrabă o mlădiță a acestor rădăcini, decât „mădulare ale Bisericii lui Hristos”. Dar ceea ce este și mai interesant, este faptul că una dintre credințele lor păgânești, și anume aceea conform căreia, omul ce a fost mâncat de leu se transformă la rândul său în leu, păstrându-și însă sufletul de om, se regăsește, aproape ad litteram într-una dintre Evangheliile apocrife, și anume în Evanghelia după Toma:

„Ferice de leul mâncat de om, căci leul se va face om. Dar vai de omul pe care-l mănâncă leul, căci el va deveni leu”.

Citatul, ales de autor ca moto pentru primul capitol al cărții, este întrucâtva explicabil prin faptul că Apostolul Toma a propovăduit Evanghelia în zona Asiei. Istoria bisericească stabilește aria de acțiune a acestuia în India. Dar nu se știe cu exactitate până unde a ajuns de fapt să răspândească mesajul hristic.

Revenind însă la romanul lui Mia Couto, trebuie spus că întreaga poveste trebuie văzută ca un organism format din trei straturi: stratul de bază, format din realitatea obiectivă a faptelor, în speță atacurile repetate ale leilor și eforturile disperate ale locuitorilor de a le pune punct, este străjuit la suprafață de cangrena fricii generalizate, ce tinde să se transforme în deznădejde, fapt pentru care oamenii se consideră deja morți sufletește, iar la nivelul subconștientului, de către secrete îngrozitoare ale unor fapte din trecut, deloc străine de acele credințe și superstiții păgâne.

Fiecare personaj poartă cu sine o poveste halucinantă ce i-a modelat treptat sufletul. Iar din acest punct de vedere trebuie apreciată capacitatea autorului de a crea aceste povești și de a le ilustra în așa manieră încât ai zice că sunt relatările unui psihoterapeut în urma unor ședințe de hipnoză regresivă, pe pacienți cu grave tulburări de personalitate.

În încheiere aș vrea să dau mărturie despre starea mea sufletească contractată în urma lecturii acestui roman tulburător. Am rămas efectiv fără cuvinte. Și nu la modul acela, strict declarativ, ci întregul meu for interior, chiar refuza să mai rostească ceva. Senzația aceea de șoc încasat în plin, fără nicio anestezie prealabilă.

Asta a fost pentru mine Confesiunile leoaicei. Ceea ce vă doresc și domniilor voastre!

Editura: Polirom