„E viața ei! E moartea ei!“ – Blackbird/Cu inima împăcată (2019)

Societatea contemporană se află în pragul erei postumaniste, o eră deloc pe placul multora dintre noi, zorii ei se arată a fi distrugători de tradiții, globalizarea și-a făcut simțită prezența pe mai toate planurile de activitate, iar tehnologia tinde să înlocuiască efortul uman, implicit și cel creator, cu un lung șir de operații realizate ca la carte, dar lipsite de personalitate. Dilemele etice se înmulțesc pe zi ce trece, iar oamenii încep să fie copleșiti de efectele propriilor decizii, luate nu de mult. Dimensiunea spirituală a vieții își pierde pe zi ce trece coordonata socială, ea fiind redusă la spațiul intim, devenind astfel activă doar în relațiile cu cei foarte apropriați. Paradoxul face ca suferința să devină preocupare principală – fugim de suferință, căutăm leac pentru cea mai mică durere, ne protejăm cu furie copiii de orice credem noi, adulții, că le-ar provoca suferință. Conform acestor deziderate, viețile noastre ar trebui să fie un lung șir de experiențe pozitive, de întâmplări frumoase și relații de iubire și înțelegere mutuală. La o scurtă privire în jurul nostru vedem că nimic din toate acestea nu se întâmplă! Să fie efectul nihilismului sau doar efectele unor decizii care s-au dovedit a fi nefavorabile nouă?

Blackbird/Cu inima împăcată, remake-ul făcut în 2019 după Silent Heart, filmul danez din 2014, cu o distribuție excelentă – Sam Neill, Susan Sarandon, Kate Winslet, Mia Wasikowska – readuce în atenția spectatorilor o problemă de etică aplicată care dă în continuare mari bătăi de cap: eutanasia (activă). Sinuciderea asistată nu este nici astăzi acceptată ca atare de codurile legislative din statele lumii, fiind pusă deseori pe același plan cu o crimă în adevăratul sens al cuvântului. Dreptul la viață și jurământul lui Hippocrate depus de medici la finalizarea studiilor de specialitate contribuie la construirea unei relații de încredere între medic și pacient, iar asigurarea dreptului la sănătate a celui din urmă primează. Trăim într-o epocă a descoperirilor științifice puse în slujba omului, dar și a înmulțirii cazurilor de demență senilă, Alzheimer sau Parkinson care debutează la vârste din ce în ce mai mici, se moare de cancer într-un număr foarte mare etc. Îngrijirile paleative au cunoscut și ele un salt calitativ, dar frica de durere și spaima că putem ajunge dependenți de cei din jurul nostru, neputincioși dictează de multe ori deciziile finale. Așa am ajuns să vorbim despre eutanasiere, activă sau pasivă. Ea este practicată pe o scară mult mai largă la animale, pentru că acolo implicațiile de ordin moral nu sunt atât de multe. Dar când mutăm problema în sfera relațiilor umane/sociale lucrurile se complică. Vorbim de aparținători, despre cine trebuie să ia decizia și cine să o pună în aplicare, despre luciditate și integritatea capacităților mentale, despre puterea exemplului și încă alte câteva lucruri, la fel de importante toate.

Blackbird/Cu inima împăcată atinge o mare parte din aceste probleme, dar decizia regizorului a fost să mențină filmul în sfera celor care pot fi urmărite de întreaga familie, facilitând astfel accesul la o temă extrem de dificilă și celor mai tineri. De aceea, conflictul este menținut în sfera familiei – accentul cade pe cât de greu sunt de gestionat relațiile intergeneraționale. Crăciunul nu este întâmplător ales pentru momentul despărțirii, dar e cel puțin ciudată excluderea oricăror referințe la dimensiunea spirituală a deciziei lui Lily, având în vedere timpul ales pentru desfășurarea tramei. Este oare aici un semn al laicizării societății? Sau un semn că drepturile individuale au câștigat definitiv în defavoarea celor colective? Menținerea atenției pe Lily și Paul și pe relația dintre ei și cele două fiice fără asigurarea unei rame favorizează luarea unei decizii din partea spectatorului, dar cu toate acestea la terminarea filmului nu cred că este cineva dispus să dea verdicte: a greșit sau a procedat bine Lily. Cele două fiice, cu trasee și vieți sociale foarte diferite, încearcă să-și înțeleagă mama, ba pe alocuri reușesc să o și susțină. Aducerea în prim-plan a unor eșecuri din trecut are rol terapeutic și contribuie din plin la rezolvarea unor conflicte mai vechi. Paul este mai puțin vizibil, aflăm abia în a doua parte a filmului că este doctor și că el a fost și cel care a ajutat-o pe Lily să-și cumpere licoarea. Mi-ar fi plăcut o marcare mai accentuată a acestui personaj, a faptului că niciunui doctor nu-i este la îndemână să ia o astfel de decizie sau să o pună în practică. Ultimele cadre din film sunt cele cu membrii familiei plecând în cele patru zări, Paul este ultimul care pleacă din vilă spre un niciunde, cu mâinile în buzunare și fără niciun bagaj. Viața merge mai departe? Cine știe?

Blackbird/Cu inima împăcată (2019) este un film de familie care reușește să aducă în discuție un subiect sensibil, controversat, dar care nu epuizează nici măcar o singură direcție de dezbatere. Spectatorului îi rămâne suficient loc pentru a completa rama în interiorul căreia regizorul și scenaristul au construit povestea. Nu în ultimul rând, un excelent prilej să vă reîntâlniți cu câțiva mari actori, care intră foarte bine în personaje.